ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3519/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3519/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de
față,
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 11167 din 9
octombrie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 7387/3/2003 a Tribunalului București, secția
a VI-a comercială, s-a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității
acțiunii principale formulată de
reclamanta
SC R.I.G. SRL București împotriva pârâtei SC
G.C.I.E. SRL București, s-a admis excepția
inadmisibilității cererii de chemare în
judecată a altor persoane, s-a admis în parte cererea reconvențională formulată
de pârâtă și în consecință s-a constatat că pârâta este constructor de bună -
credință a spațiilor comerciale în suprafață de 108,86 mp edificate pe terenul
reclamantei și s-a respins ca neîntemeiat capătul 2 al cererii reconvenționale.
Totodată s-a respins ca neîntemeiată acțiunea principală și ca inadmisibilă
cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâtă împotriva
intervenientelor SC
L.F.M. SA București și SC L. SA București, cu obligarea reclamatei la plata
cheltuielilor de judecată în sumă de 817,4 lei către pârâtă.
Pentru a pronunța
această soluție prima instanță a reținut în privința excepției
inadmisibilității
acțiunii, invocată de pârâtă, că temeiul cererii în evacuare formulată de
reclamantă, constă în lipsa titlului locativ al acesteia pentru ocuparea
spațiilor a căror proprietară se consideră, în baza contractului de vânzare -
cumpărare din 11 februarie 2002, fiind fără relevanță dacă reclamanta are sau
nu contract de închiriere cu pârâta, astfel încât a respins ca neîntemeiată
această excepție.
Excepția
inadmisibilității cererii de chemare în judecată a altor persoane, invocată de
intervenienta SC
L.F.M. SA a fost admisă cu motivarea că intervenientele forțate SC L.F.M. SA și
SC L. SA nu au interes și nu pot pretinde aceleași drepturi ca și pârâta -
reclamantă reconvențională SC G.C.I.E. SRL, deoarece acestea au fost
proprietarele spațiilor din litigiu, și le-au înstrăinat reclamantei.
În privința fondului,
tribunalul a reținut că solicitarea reclamantei de a se dispune evacuarea
pârâtei din imobilul din litigiu este nefondată deoarece reclamanta a dobândit
în mod valabil dreptul de proprietate asupra spațiului comercial situat
administrativ în București, sector 6, intabulându-și în cartea funciară acest
drept, iar faptul că pârâta a deținut spațiul în baza unui contract de asociere
și a edificat pe acesta construcții îi conferă doar un drept de dezdăunare
potrivit art. 494 C. civ.
Totodată, față de
concluziile raportului de expertiză, prima instanță a reținut că prezumția
instituită de art. 492 C. civ., a fost răsturnată, astfel încât fiind constructor
de bună - credință a fost admisă în parte cererea reconvențională și s-a
constatat că pârâta este constructor de bună - credință a spațiilor comerciale
în suprafață de
108,86 mp edificate pe terenul reclamantei, fiind respins ca neîntemeiat
capătul doi al cererii referitor la constatarea nulității absolute parțiale a
contractului de vânzare - cumpărare din 11 februarie 2002.
Împotriva acestei
soluții au formulat apel reclamanta și pârâta.
Prin Decizia comercială
nr. 145
din 31 martie 2008 a Curții de Apel București,
secția a V-a comercială, s-a luat act
că
reclamanta
SC R.I.G. SRL
București a renunțat la judecarea apelului și s-a respins ca nefondat apelul
declarat de pârâta SC G.C.I.E. SRL București.
Instanța de control
judiciar, constatând că la termenul din 27 martie 2008 reclamanta a formulat o
cerere de renunțare la judecată, aplicând prevederile art. 298 C. proc. civ.,
raportat la art. 246 C. proc. civ. a luat act de această renunțare.
În privința cererii
de renunțare la însuși dreptul pretins formulată de pârâtă la același termen,
curtea a apreciat că nu poate da eficiență dispozițiilor art. 247 C. proc. civ.
întrucât ar însemna a admite apelul și a anula hotărârea primei instanțe și cu
privire la cererea reconvențională în integralitatea ei și la cererea de
intervenție forțată, ceea ce ar avea drept consecință înrăutățirea situației în
propria cale de atac, respectiv încălcarea prevederilor art. 296 teza finală C.
proc. civ.
Ca atare,
considerându-se învestită cu soluționarea apelului declarat de această parte,
curtea l-a respins ca nefondat observând că pârâta a renunțat la însuși dreptul
dedus judecății, drept vizând constatarea nulității absolute a celor două
contracte de vânzare - cumpărare, ceea ce confirmă odată în plus legalitatea și
temeinicia hotărârii atacate.
Împotriva acestei
decizii a formulat recurs
reclamanta
SC R.I.G. SRL București criticând-o pentru
motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea
motivelor, după prezentarea stării de fapt, recurenta invocă faptul că instanța
de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.
105 alin. (2) C. proc. civ., pronunțând decizia, fără a face aplicarea
dispozițiilor art. 247 alin. (5) C. proc. civ.
În concret, față de
renunțarea pârâtei la însuși dreptul pretins, instanța de apel trebuia să
procedeze conform dispozițiilor legale anterior menționate, și să anuleze
hotărârea tribunalului în măsura renunțării deoarece manifestarea de voință a
părții cu privire la drepturile procesuale exclude interpretarea instanței
conform căreia dând eficiență dispozițiilor art. 247 alin. (5) C. proc. civ. se
creează apelantului o situație mai grea în propria cale de atac, ceea ce
contravine prevederilor art. 296 teza finală C. proc. civ.
Procedând în acest
mod, arată recurenta, instanța a încălcat dispozițiile imperative din materia
renunțării la dreptul pretins, ceea ce atrage și incidența prevederilor art. 304
pct. 9 C. proc. civ., hotărârea fiind lipsită de temei legal.
Intimata, SC G.C.I.E.
SRL București, prin întâmpinarea depusă (fila 20) a invocat în principal
excepția lipsei de interes a recurentului cu motivarea că litigiul a fost
soluționat pe cale amiabilă prin tranzacție extrajudiciară autentificată,
astfel încât decizia pronunțată în recurs nu poate schimba această situație. În
subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul
declarat, cu prioritate, conform art. 137 al.1 C. proc. civ. prin prisma
excepției invocate de intimată curtea o va respinge ca nefondată în
considerarea faptului că
reclamanta
SC R.I.G. SRL având
calitatea de pârâtă în cererea reconvențională are un interes născut și actual
pentru a critica decizia sub aspectul greșitei aplicări a prevederilor art. 247
C. proc. civ., deoarece efectul produs ca urmare a acestei renunțări constă în
respingerea în fond a acțiunii.
În acest context se
va reține că instanța de apel, ignorând principiul disponibilității și aplicând
eronat dispozițiile art. 296 teza finală C. proc. civ., care nu sunt incidente
în cauză, a pronunțat o hotărâre nelegală.
Astfel, instanța
trebuia să cerceteze cauza în primul rând din perspectiva prevederilor art. 247
C. proc. civ., analizarea acestei probleme de ordin procesual având prevalență
în raport de cercetarea motivelor de apel, care, de altfel, oricum nu au fost
examinate în concret. Deși, instanța s-a considerat învestită cu soluționarea
apelului în fond, unicul motiv avut în vedere a fost faptul că pârâta a
renunțat la însuși dreptul pretins.
În această ordine de
idei, în aplicarea principiului disponibilității care guvernează procesul
civil, principiu în conținutul căruia intră și dreptul părților de a face acte
de dispoziție sub forma renunțării la dreptul pretins, instanța, în lipsa
dovezilor care să ateste că o atare renunțare este potrivnică legilor,
intereselor terților sau este rezultatul unui viciu de consimțământ, a
înlăturat nelegal aplicarea prevederilor art. 247 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, nu există
niciun impediment în considerarea căruia instanța să nu ia act de renunțarea la
drept, în condițiile în care aceasta a fost săvârșită potrivit art. 247 alin. (3)
C. proc. civ., prin înscris autentic din cuprinsul căruia rezultă că aceasta
este voința expresă și neechivocă a părții.
Din această
perspectivă, dat fiind faptul că în conformitate cu alin. (2) al aceluiași
articol, renunțarea la drept nu este condiționată de acordul celeilalte părți,
explicabil prin aceea că pentru pârât nu mai există riscul de a fi acționat din
nou în judecată pentru valorificarea dreptului la care se renunță, rezultă că
nici instanța nu poate refuza pronunțarea unei hotărâri prin care luând act de
această renunțare va anula în parte hotărârea primei instanțe, în măsura
renunțării, după cum prevăd dispozițiile art. 247 alin. (5) C. proc. civ.
De altfel,
dispozițiile legale anterior menționate stabilesc procedura de urmat „când
renunțarea este făcută în instanța de apel”, cum a procedat și pârâta în speță,
fiind exclusă prin urmare interpretarea conform căreia în acest mod apelantului
i s-ar crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din
hotărârea atacată.
În concluzie,
recursul reclamantei este întemeiat și va fi admis ca atare conform art. 312 alin.
(1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
excepția lipsei de
interes a recurentei.
Admite recursul
declarat de reclamanta SC R.I.G. SRL București, împotriva Deciziei Curții de
Apel București nr. 145 din 31 martie 2008 pe care o modifică, în parte, în
sensul că admite apelul
pârâtei
SC G.C.I.E. SRL
București, împotriva sentinței Tribunalului București
nr. 11167 din 9
octombrie 2007 pe care o anulează, în parte, în sensul că respinge capătul 2 al
cererii reconvenționale precum și cererea de chemare în judecată a
intervenientelor SC
L.F.M. SA București și SC L. SA București, luând act de renunțarea la însuși
dreptul pretins, conform art. 247 C. proc. civ.
Menține restul
dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 26 noiembrie 2008.