ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6611/2013

Asupra cererii de

revizuire de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea adresată Înaltei Curți la data

de 7 decembrie 2012, V.T.M. a formulat cerere de revizuire a Deciziei nr. 4829

din 16 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte în Dosarul nr. 9235/2/2009,

fiind indicate, ca temei al revizuirii, dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc.

civ.

A prezentat situația

de fapt a cauzei, obiectul cererii deduse judecății și soluțiile date în cauza

dedusă judecății. A susținut că orice normă legală este adoptată pentru a

produce efecte, iar asimilarea la care se referă instanța de fond este o

modalitate nelegală de a adăuga la lege, în vederea neaplicării normei legale

în vigoare, exclusiv pentru a nu soluționa cauza potrivit obiectului acesteia.

A susținut că prin

decizia pronunțată în recurs, instanța de control judiciar nu s-a pronunțat

asupra a ceea ce s-a cerut, pronunțându-se însă asupra a ceea ce nu s-a cerut,

fiind nesocotit principiul disponibilității, care obligă instanța de judecată

să se raporteze la pretențiile formulate de părți în cadrul litigiului,

respectiv a limitelor stabilite prin cererea de chemare în judecată ori, după

caz, a motivelor de recurs.

instanței de recurs

Prin Decizia nr. 4829

din 16 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins

recursul declarat de V.T.M. împotriva Sentinței nr. 1882 din 9 martie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că

recurentul-reclamant V.T.M. a solicitat instanței de contencios administrativ,

în esență, să constate refuzul nejustificat al intimatului-pârât Ministerul

Apărării Naționale de a emite un ordin de reluare a activității, după încetarea

cauzei de suspendare a raportului de serviciu, precum și de acordare a unor

compensații bănești.

Instanța de control

judiciar a reținut că după administrarea unui probatoriu complex, instanța de

fond a ajuns la concluzia că nu există elemente care să contureze un refuz

nejustificat de soluționare a cererii reclamantului, câtă vreme ministrul i-a

aprobat solicitarea și i s-a comunicat să se prezinte, în vederea reluării

atribuțiilor de serviciu, la data de 1 septembrie 2009. S-a arătat că prima instanță

a constatat și reținut corect că toate celelalte aspecte privind pretențiile

bănești, urmau să se rezolve distinct, reclamantul neavând temei legal pentru

condiționarea prezentării sale la locul de muncă, de stabilirea în avans a

sumelor datorate cu titlu de despăgubiri, aferente perioadei în care raportul

de serviciu a fost suspendat.

Instanța de control

judiciar a răspuns distinct motivelor de recurs formulate de reclamant, astfel:

Referitor la

respectarea limitelor învestirii.

Înalta Curte a

constatat că prima instanță nu și-a depășit limitele învestirii, dispozițiile

art. 129 alin. (6) C. proc. civ., fiind respectate.

Instanța a reținut că

deși cererea de chemare în judecată nu are ca obiect anularea ordinului arătat,

instanța de fond era obligată să antameze efectele pe care acesta le-a generat,

din perspectiva petitului privind plata despăgubirilor constând în drepturi

salariale, părțile situându-se pe poziții divergente în privința incidenței

dispozițiilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 în situația suspendării

raporturilor de serviciu din inițiativa funcționarului public.

Instanța de recurs a

reținut că în cauza dedusă judecății nu se pune problema încălcării

principiului fundamental al disponibilității, câtă vreme prima instanță s-a

limitat a observa că, necontestarea în termen legal a unui act administrativ

individual determină în mod necesar concluzia că dispozițiile acestuia nu mai

pot fi reconsiderate ulterior, prin schimbarea temeiului legal ce a stat la

baza emiterii sale.

Referitor la situația

de fapt.

Instanța de control

judiciar a reținut faptul că instanța de primă jurisdicție și-a fundamentat

raționamentul pe ideea că ordinul de suspendare din funcție, iar nu ordinul de

încetare a raportului de serviciu, nu a fost contestat în termen legal.

Referitor la

soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

Instanța de recurs a

reținut că acțiunea judiciară a fost formulată la data de 2 octombrie 2009, că

sentința s-a pronunțat la data de 9 martie 2011, iar din verificarea actelor

din dosar a rezultat respectarea dispozițiilor care garantează caracterul

echitabil al procedurii, amânările dispuse fiind justificate de respectarea

dreptului la apărare al părților, de comunicarea actelor de procedură ale

adversarului, ori de lămurirea situației de fapt.

Referitor la fondul

cauzei.

Instanța de recurs a

reținut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerințelor cuprinse în art. 1 alin.

(1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, pentru a se reține existența unui refuz

nejustificat al Ministerului Apărării Naționale de a soluționa cererea

funcționarului public de reluare a activității, după încetarea cauzei de

suspendare a raportului de serviciu.

A reținut instanța de

recurs faptul că prin condiționarea prezentării la serviciu de rezolvarea unor

pretenții bănești, a fost declanșat un litigiu în această etapă a procedurii

administrative și prin refuzul de prezentare la locul de muncă pentru înmânarea

deciziei de reluare a activității, recurentul nu a făcut decât să emită

supoziții despre modul în care ar fi acționat intimatul ulterior, despre cum nu

i-ar fi fost respectate drepturile etc., instanța de judecată neputând să

sancționeze „preventiv” pe intimatul-pârât, speculând asupra acțiunilor ori

inacțiunilor sale viitoare.

II. Decizia instanței

de revizuire

Înalta Curte sesizată

cu soluționarea cererii de revizuire de față, analizând motivele invocate în

raport cu hotărârea atacată și dispozițiile legale incidente în cauză, va

respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă pentru considerentele ce urmează:

În conformitate cu

dispozițiile art. 125 alin. (3) și art. 128 din Constituție, competența și

procedura de judecată sunt stabilite de lege, iar împotriva hotărârilor

judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de

atac, în condițiile legii.

Codul de procedură

civilă reglementează în Titlul V - Capitolul II, revizuirea hotărârilor (art.

322 - 328), cale extraordinară de atac, iar în conformitate cu dispozițiile

prevăzute de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri rămase definitive

în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o

instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă s-a pronunțat

asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru

cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Or, în cauza dedusă

judecății prin Sentința nr. 1882 din 9 martie 2011 a Curții de Apel București a

fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul V.T.M. în contradictoriu cu

Ministerul Apărării Naționale, iar în recurs, instanța de control judiciar a

respins recursul ca nefondat.

Respingerea acțiunii

reclamantului și menținerea acesteia în recurs nu se încadrează în motivul de

revizuire prevăzut de dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., deoarece

ipoteza acordării a mai mult decât s-a cerut ori nu s-a pronunțat asupra unui

lucru cerut se raportează la cererea de chemare în judecată, iar instanța de

fond s-a pronunțat asupra cererii în întregul său, fără a se putea susține că

nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori că s-a dat mai mult decât s-a

cerut. Prin lucru cerut trebuie să se înțeleagă cererea concretă, cererile

accesorii și nu diferitele argumente care susțin sau combat aceste cereri.

Instanța de revizuire

a constatat că cererea de revizuire formulată nu îndeplinește nici cerințele

prevăzute de dispozițiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., întrucât decizia

atacată nu evocă fondul. Și este concluzia pe care Înalta Curte a menținut-o

constant prin deciziile sale, pronunțate în această materie.

Astfel, Înalta Curte

a reținut faptul că cererea de revizuire formulată împotriva unei decizii

pronunțată de o instanță de recurs, decizie prin care recursul a fost respins

ca nefondat, este inadmisibilă, întrucât respingând recursul, instanța nu a

pronunțat ea însăși o hotărâre asupra fondului cererii de chemare în judecată,

ci a analizat motivele de recurs invocate. Hotărârile instanțelor de recurs

care evocă fondul sunt acelea prin care instanțele admit recursul și,

rejudecând cauza dedusă judecății, modifică în tot sau în parte hotărârea

atacată.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că cererea de față nu poate fi primită, întrucât procedând la

verificarea deciziei atacate în raport cu motivul de revizuire formulat, a

rezultat că cererea de revizuire nu se încadrează în limitele stabilite de

dispozițiile legale.

Văzând și

dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care

dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care

se întemeiază, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată ca

inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de V.T.M. împotriva Deciziei nr. 4829 din 16 noiembrie 2012

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal

ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 octombrie 2013.

Procesat de GGC - LM