ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3053/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3053/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2635 din data

de 11 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Buzău, a fost admisă ca întemeiată

excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta SC B.

SRL București.

De asemenea, a

fost respinsă, ca fiind prescrisă, acțiunea în pretenții formulată de

reclamanta SC T.N.T.C. SRL, prin lichidator judiciar C.L. Sprl în

contradictoriu cu pârâta SC B. SRL București.

Totodată, a

fost admisă, în parte, cererea de cheltuieli de judecată formulată de pârâtă,

obligând reclamanta să plătească acesteia suma de 15.000 lei.

Pentru a

pronunța această sentință, prima instanță a reținut, următoarele:

Prin actul

adițional din 26 septembrie 2008, ultimul adițional valabil (necontestat de

părți) s-a stabilit termenul de 1 noiembrie 2008 pentru finalizarea tuturor

lucrărilor rămase de executat și remediat de către antreprenor, inclusiv pentru

punerea în funcțiune completă și, respectiv, termenul de 15 noiembrie 2008

pentru predarea de către antreprenor a documentației complete pentru cartea

construcției.

Raportat la

dispozițiile art. 3 coroborat cu dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958

privind prescripția extinctivă, act normativ aplicabil raporturilor juridice

deduse judecății, a rezultat că termenul limită până la care societatea

reclamantă putea intenta împotriva societății pârâte o acțiune izvorând

dintr-un drept de creanță se circumscrie datei de 15 noiembrie 2011.

Avându-se în

vedere faptul că prin cererea de chemare în judecată nu s-a precizat o altă

limită a începerii momentului când se naște dreptul material la acțiune în ceea

ce privește obligarea pârâtei la plata lucrărilor executate, precum și a

penalităților aferente, iar acțiunea dedusă judecății a fost înregistrată pe

rolul instanței la data de 22 ianuarie 2013, s-a constatat caracterul prescris

al dreptului la acțiune al reclamantei.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC T.N.T.C. SRL, prin lichidator

judiciar C.L. Sprl, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

În motivarea

apelului, s-a arătat că se impune reanalizarea modului în care s-a respins

cererea, având în vedere că, în mod greșit, instanța de fond nu a dat eficiența

necesară anulării actului adițional nr. 4, care redeschidea posibilitatea

discutării condițiilor contractuale, că raportat la acest aspect, este evident

că s-a realizat o greșită aplicare a legii.

A considerat

apelanta că o greșită aplicare și interpretare a legii a avut loc și cu privire

la art. 14 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, deoarece raportat la celelalte

texte aflate în vigoare, art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, a rezultat

că termenul de prescripție nu putea curge înainte de a se efectua socotelile

finale, dar nici înainte a de a se face o recepție finală. Mai mult, trebuia

avut în vedere faptul că unele lucrări nu era cuprinse în contract, deci nu

puteau fi supuse termenelor de prescripție, decât după data la care erau

identificate și recunoscute de către părți.

Pe fond, pe

lângă apărările deja formulate, s-a susținut faptul că parte adversă nu putea

emite nici un fel de pretenții proprii dar, oricum, pretențiile eventual

formulate trebuiau cenzurate, deoarece se bazează pe aceleași apărări care au

la bază o rea-credință evidentă.

A învederat că,

în principiu, s-a stabilit un preț forfetar, raportat la lucrări recunoscute de

părți, dar și cunoscute ca fiind necesare și utile și a susținut că în mod clar

partea adversă a solicitat lucrări suplimentare.

Curtea de Apel

Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin

Decizia nr. 113 din 22 noiembrie 2013, a admis apelul reclamantei, a anulat

sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

În

fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în

esență, că potrivit dispozițiilor art. 1482 C. civ., în cadrul contractului de

antrepriză, clientul este obligat să recepționeze și să ia în primire lucrarea

după terminarea ei integrală, deoarece în cazul unui lucru ce se măsoară sau

care are mai multe bucăți, recepția se poate face și pe părți, iar părțile

plătite de client se prezumă că au fost verificate, recepționate iar dacă

clientul nu-și execută obligația de a recepționa și de a lua în primire

lucrarea executată, se va putea angaja răspunderea lui potrivit dreptului comun

(daune-interese pentru cheltuieli de depozitare, conservare etc), iar instanța

va putea constata executarea lucrării potrivit clauzelor contractuale, cu toate

consecințele ce decurg din executare (de exemplu, posibilitatea de a cere plata

prețului, suportarea riscurilor de către client etc).

A apreciat

instanța de apel că în cauza dedusă judecății nu s-a făcut dovada efectuării

recepției lucrărilor, deși s-a dovedit existența unei solicitări ferme din

partea reclamantei, astfel cum rezultă din notificarea din 23 martie 2010. Mai

mult decât atât, derularea raporturilor contractuale a avut loc și în baza

actului adițional din 14 octombrie 2009, care a fost anulat de instanță abia în

anul 2011, așa cum s-a arătat anterior.

Curtea a mai

constatat că, din înscrisul aflat la fila 162 dosar fond, care reprezintă

răspunsul la invitația de conciliere prealabilă, societatea-pârâtă niciodată nu

a susținut că pretențiile reclamantei ar fi prescrise, că pe de altă parte, din

corespondența purtată între părți, a rezultat că pârâta își asuma obligația de

plată a sumei datorată către reclamantă, după finalizarea lucrărilor, astfel că

în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (2), din Decretul nr.

167/1958 decât după recepția finală, dar și după trecerea unui termen de 1 an

de la această recepție finală, cu atât mai mult cu cât, conform art. 14.3.4.

din contractul încheiat între părți se puteau stabili termene pentru remedierea

deficiențelor și efectuarea calculelor finale.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B.I. SRL București solicitând

modificarea deciziei atacate și menținerea ca legală a sentinței civile nr.

2635 din 11 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Buzău.

Recurenta-pârâtă

își circumscrie criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., invocând, în esență, aplicarea greșită a art. 3 și 7 din

Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Recurenta-pârâtă

aduce în susținere următoarele argumente:

Raportat la

termenul de la care curge termenul de prescripție recurenta arată că prin

cererea de chemare în judecată, SC T.N.T. SRL a solicitat obligarea sa la plata

sumei de 2.298.090,70 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății

precum și penalități/dobânda legală aferente sumei sus-menționate, reprezentând

obligații de plată pretins neonorate de SC B. SRL izvorâte din Contractul de

Antrepriză din data de 5 septembrie 2007.

Pentru ca

reclamanta să poată solicita concursul forței de constrângere a statului, este

necesar ca dreptul la acțiune al acestuia să nu fie prescris. Sancțiunea prescripției

stinge dreptul material la acțiune ce face parte din sfera dreptului material

lato-sensu, și nu dreptul însuși, în mod corelativ subzistând în sarcina

aceluiași debitor, o obligație naturală în locul uneia civile.

Excepția

prescripției este o excepție de fond, absolută și peremptorie, care face de

prisos cercetarea fondului cauzei în speță trebuind aplicat adagiul: "pas

de droit, pas d'action", afirmarea unui drept fiind, de altfel, una dintre

condițiile de exercițiu ale acțiunii în justiție.

Potrivit

actului adițional nr. 3 (ultimul adițional valabil și necontestat de ambele

părți), s-a stabilit termenul de 1 noiembrie 2008, pentru finalizarea tuturor

lucrărilor rămase de executat și remediat de către Antreprenor, inclusiv

punerea în funcțiune completă și, respectiv, termenul de 15 noiembrie 2008

pentru predarea de către antreprenor a documentației complete pentru cartea

construcției și termenul.

Așadar,

raportat la dispozițiile art. 3 coroborat cu dispozițiile art. 7 din Decretul

nr. 168/1958 privind prescripția extinctivă (aplicabil raportului juridic supus

analizei), rezultă că data limită până când reclamanta putea intenta o acțiune

izvorând dintr-un drept de creanță împotriva recurentei ar fi fost 15 noiembrie

2011.

Precizează

recurenta că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că „ specific

contractului de antrepriză este momentul în care se încheie recepția finală a

lucrărilor, care generează, așa cum susține apelanta, nașterea dreptului la

acțiune, respectiv formularea unor eventuale pretenții reciproce. în cauza

dedusă judecății nu s-a făcut dovada efectuării recepției lucrărilor.

Astfel, se

arată, că dacă beneficiarul contractului de antrepriză nu-și executa obligația

de a recepționa și de a lua în primire lucrarea executată, se va putea angaja

răspunderea acestuia potrivit dreptului comun (daune-interese pentru cheltuieli

de depozitare, conservare etc), iar instanța, la cererea antreprenorului, putea

constata executarea lucrării potrivit clauzelor contractuale, cu toate

consecințele ce decurg din executare (de exemplu, posibilitatea de a cere plata

prețului, suportarea riscurilor de către client etc).

Se arată că în

mod greșit și simplist s-a apreciat că recurenta ar fi refuzat recepționarea

construcției fiind de rea credință, culpa contractuală a intimatei fiind

recunoscută/asumată de aceasta prin actele comune părților de care s-a făcut

vorbire.

Apreciază

recurenta că, intrarea în procedura de insolvență și manevrele frauduloase ale

celor doi administratori statutari, care au urmărit exclusiv împiedicarea SC B.

SRL să se înregistreze la masa credală prin promisiuni de soluționare amiabilă

a diferendului, au făcut ca viciile lucrărilor executate de către SC T.N.T. SRL

să nu fie remediate de Antreprenorul obligat legal și contractual. Precizează

recurenta că unele dintre aceste greșeli de construire sunt de altfel imposibil

de remediat, SC T.N.T. SRL fiind datoare a-i plăti contravaloarea daunelor

provocate, SC B. SRL fiind nevoită să realizeze reparațiile necesare și urgente

exclusiv pe cheltuiala sa, pentru a evita astfel producerea unui prejudiciu și

mai mare și pentru a aduce spațiul în stare normală de funcționare, că

intimata-reclamantă SC T.N.T. SRL nu și-a executat în mod corespunzător

obligațiile asumate prin contractul de antrepriză și actele adiționale

încheiate ulterior, nerespectând standardele de calitate și specificațiile

tehnice de instalare a izolației termale și a hidro-izolației acoperișului

centrului comercial G. Buzău.

Arată recurenta

că au rezultat două categorii de daune produse proprietarului prin executare

incompletă/incorectă a contractului de antrepriză și că mecanismul de plată

convenit de părți aferent lucrărilor executare era reglementat de către art.

9.1.1, art. 9.1.2, art. 9.1.3, art. 9.1.4 din contract.

Consideră

recurenta că, în lipsa neînsușirii de către SC B. SRLt a lucrărilor menționate

în pretinsele situații de lucrări, orice obligație la plată ar încălca

dispozițiile contractuale precum și ale art. 969 din Vechiul C. civ. aplicabil

în speță, că potrivit prevederilor art. 5.2.12, Antreprenorul avea obligația de

a remedia fără plată, și în termenele stabilite, părțile de lucrări executate

cu deficiențe, constatate în timpul execuției, la recepție sau în Perioada de

Garanție, în toate actele adiționale semnate de părți vorbindu-se numai de

neîndeplinirea corespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor asumate de

către Antreprenor, recurenta manifestând maximă înțelegere și bună credință

concretizată în acceptarea modificării prețului inițial și amânarea termenului

de finalizare a lucrărilor.

Concluzionează

recurenta în sensul că recepția nu avea cum să fie făcută în situația

neaducerii la îndeplinire a obligațiilor asumate, SC B. SRLt fiind obligată pe

cheltuiala sa să finalizeze lucrările pe care intimata ar fi trebuit să le

realizeze.

Apreciază

recurenta că raționamentul instanței nu poate fi primit întrucât acțiunile

având ca temei drepturile de creanță sunt prescriptibile, excepțiile fiind

strict reglementate de lege iar intimata SC T.N.T. SRL și-ar invoca propria

turpitudine în ce privește executarea contractului pentru a solicita protejarea

unui drept.

Consideră

recurenta că ceea ce ar fi trebuit să facă un antreprenor de bună credință în

condițiile în care era convins de neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor

sale, era formularea unei acțiuni având ca obiect constatarea executării

lucrării potrivit clauzelor contractuale și dacă instanța ar fi constatat

temeinicia demersului promovat de antreprenor, din acel moment ar fi început în

mod real să curgă termenul de prescripție.

În lipsa unui

astfel de demers, se arată, singurul termen posibil a fi luat în considerare

era cel din ultimul act adițional al contractului de antrepriză (actul

adițional), respectiv 1 noiembrie 2008, pentru finalizarea tuturor lucrărilor

rămase de executat și remediat de către Antreprenor, inclusiv punerea în

funcțiune completă și respectiv termenul de 15 noiembrie 2008 pentru predarea

de către antreprenor a documentației complete pentru cartea construcției.

Referitor la

motivul conform căruia derularea raporturilor contractuale a avut loc și în

baza actului adițional din 14 octombrie 2009, care a fost anulat de instanță

abia în anul 2011, recurenta precizează că instanța de apel nu face decât să

nege efectul principal al nulității actului juridic civil, adică urmările

datorate desființării în întregime sau în parte a unui act juridic civil care a

fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile sale

de validitate, făcând aprecieri de ordin teoretic asupra efectului nulității

actului juridic civil.

Referitor la

neinvocarea excepției prescripției extinctive în răspunsul la invitația

concilierii prealabile, recurenta arată că prin răspunsul la convocarea la

conciliere prealabilă trimis către T.N.T. a combătut pe fond pretențiile SC

T.N.T. SRL, neexistând un text de lege care în această fază prelitigioasă să

oblige o parte să invoce excepții de ordine publică, conform Vechiului C. civ.,

excepția prescripției dreptului material la acțiune putea fi invocată în orice

stare a pricinii, inclusiv în fata instanțelor de recurs.

Tribunalul a

motivat că hotărârea recurată nu a fost comunicată la sediul procesual ales.

Înalta Curte

examinând excepția de tardivitate a declarării recursului, constată că față de

precizările făcute astăzi în ședință, în raport de data la care apărătorul

recurentei a luat cunoștință de decizia recurată, respectiv 25 februarie 2014

recursul este formulat în termen.

Analizând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Cu titlu

preliminar trebuie amintit faptul că argumentația adusă în sprijinul motivului

de nelegalitate invocat vizează în proporție covârșitoare aspecte ce readuc în

discuție situația de fapt a cauzei, aprecieri de ordin teoretic asupra unor

probleme de drept, precum și apărări ce vizează netemeinicia acțiunii, singura

critică de nelegalitate este circumscrisă prescripției dreptului material la

acțiune.

În soluționarea

excepției prescripției dreptului material la acțiune instanța de apel a făcut o

judicioasă aplicare și interpretare a art. 1482 C. civ. raportat la prevederile

contractuale - art. 6 pct. 3, art. 3.1.7, art. 8.4.9, art. 14.3 - și la

probatoriul administrat.

Astfel,

nedovedirea efectuării recepției solicitată în mod expres de

intimata-reclamantă - în termenii și condițiile contractului, corespondența

purtată între părți care relevă că recurenta-pârâtă nu a negat niciodată

obligația de plată ce-i revenea conform contractului sunt repere suficiente și

pertinente în interpretarea și aplicarea conformă cu legea a dispozițiilor art.

7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Anularea pe

cale judiciară a actului adițional din 14 octombrie 2009 este fără consecințe din

perspectiva prescripției dreptului material la acțiune în contextul în care

lucrările s-au executat în temeiul contractului de antrepriză și a celor două

acte adiționale valabile și nu s-a făcut dovada recepției lucrărilor executate

de antreprenor.

În considerarea

celor ce preced Înalta Curte va respinge excepția tardivității recursului și în

temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că decizia recurată nu este

susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

excepția tardivității declarării recursului.

Respinge

recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B.I. SRL București împotriva Deciziei

nr. 113 din 22 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a

ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi, 14 octombrie 2014.