ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3053/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 2635 din data de 11 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Buzău, a fost admisă ca întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta SC B. SRL București. De asemenea, a fost respinsă, ca fiind prescrisă, acțiunea în pretenții formulată de reclamanta SC T.N.T.C. SRL, prin lichidator judiciar C.L. Sprl în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL București. Totodată, a fost admisă, în parte, cererea de cheltuieli de judecată formulată de pârâtă, obligând reclamanta să plătească acesteia suma de 15.000 lei.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, următoarele: Prin actul adițional din 26 septembrie 2008, ultimul adițional valabil (necontestat de părți) s-a stabilit termenul de 1 noiembrie 2008 pentru finalizarea tuturor lucrărilor rămase de executat și remediat de către antreprenor, inclusiv pentru punerea în funcțiune completă și, respectiv, termenul de 15 noiembrie 2008 pentru predarea de către antreprenor a documentației complete pentru cartea construcției.

Raportat la dispozițiile art. 3 coroborat cu dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, act normativ aplicabil raporturilor juridice deduse judecății, a rezultat că termenul limită până la care societatea reclamantă putea intenta împotriva societății pârâte o acțiune izvorând dintr-un drept de creanță se circumscrie datei de 15 noiembrie 2011. Avându-se în vedere faptul că prin cererea de chemare în judecată nu s-a precizat o altă limită a începerii momentului când se naște dreptul material la acțiune în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata lucrărilor executate, precum și a penalităților aferente, iar acțiunea dedusă judecății a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 22 ianuarie 2013, s-a constatat caracterul prescris al dreptului la acțiune al reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC T.N.T.C. SRL, prin lichidator judiciar C.L. Sprl, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică. În motivarea apelului, s-a arătat că se impune reanalizarea modului în care s-a respins cererea, având în vedere că, în mod greșit, instanța de fond nu a dat eficiența necesară anulării actului adițional nr. 4, care redeschidea posibilitatea discutării condițiilor contractuale, că raportat la acest aspect, este evident că s-a realizat o greșită aplicare a legii. A considerat apelanta că o greșită aplicare și interpretare a legii a avut loc și cu privire la art. 14 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, deoarece raportat la celelalte texte aflate în vigoare, art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, a rezultat că termenul de prescripție nu putea curge înainte de a se efectua socotelile finale, dar nici înainte a de a se face o recepție finală.

Mai mult, trebuia avut în vedere faptul că unele lucrări nu era cuprinse în contract, deci nu puteau fi supuse termenelor de prescripție, decât după data la care erau identificate și recunoscute de către părți. Pe fond, pe lângă apărările deja formulate, s-a susținut faptul că parte adversă nu putea emite nici un fel de pretenții proprii dar, oricum, pretențiile eventual formulate trebuiau cenzurate, deoarece se bazează pe aceleași apărări care au la bază o rea-credință evidentă. A învederat că, în principiu, s-a stabilit un preț forfetar, raportat la lucrări recunoscute de părți, dar și cunoscute ca fiind necesare și utile și a susținut că în mod clar partea adversă a solicitat lucrări suplimentare.

Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 113 din 22 noiembrie 2013, a admis apelul reclamantei, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 1482 C. civ., în cadrul contractului de antrepriză, clientul este obligat să recepționeze și să ia în primire lucrarea după terminarea ei integrală, deoarece în cazul unui lucru ce se măsoară sau care are mai multe bucăți, recepția se poate face și pe părți, iar părțile plătite de client se prezumă că au fost verificate, recepționate iar dacă clientul nu-și execută obligația de a recepționa și de a lua în primire lucrarea executată, se va putea angaja răspunderea lui potrivit dreptului comun (daune-interese pentru cheltuieli de depozitare, conservare etc), iar instanța va putea constata executarea lucrării potrivit clauzelor contractuale, cu toate consecințele ce decurg din executare (de exemplu, posibilitatea de a cere plata prețului, suportarea riscurilor de către client etc). A apreciat instanța de apel că în cauza dedusă judecății nu s-a făcut dovada efectuării recepției lucrărilor, deși s-a dovedit existența unei solicitări ferme din partea reclamantei, astfel cum rezultă din notificarea din 23 martie 2010. Mai mult decât atât, derularea raporturilor contractuale a avut loc și în baza actului adițional din 14 octombrie 2009, care a fost anulat de instanță abia în anul 2011, așa cum s-a arătat anterior.

Curtea a mai constatat că, din înscrisul aflat la fila 162 dosar fond, care reprezintă răspunsul la invitația de conciliere prealabilă, societatea-pârâtă niciodată nu a susținut că pretențiile reclamantei ar fi prescrise, că pe de altă parte, din corespondența purtată între părți, a rezultat că pârâta își asuma obligația de plată a sumei datorată către reclamantă, după finalizarea lucrărilor, astfel că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (2), din Decretul nr. 167/1958 decât după recepția finală, dar și după trecerea unui termen de 1 an de la această recepție finală, cu atât mai mult cu cât, conform art. 14.3.4. din contractul încheiat între părți se puteau stabili termene pentru remedierea deficiențelor și efectuarea calculelor finale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B.I. SRL București solicitând modificarea deciziei atacate și menținerea ca legală a sentinței civile nr. 2635 din 11 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Buzău. Recurenta-pârâtă își circumscrie criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând, în esență, aplicarea greșită a art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Recurenta-pârâtă aduce în susținere următoarele argumente: Raportat la termenul de la care curge termenul de prescripție recurenta arată că prin cererea de chemare în judecată, SC T.N.T. SRL a solicitat obligarea sa la plata sumei de 2.298.090,70 euro în echivalent lei la cursul B.N.R.

din ziua plății precum și penalități/dobânda legală aferente sumei sus-menționate, reprezentând obligații de plată pretins neonorate de SC B. SRL izvorâte din Contractul de Antrepriză din data de 5 septembrie 2007. Pentru ca reclamanta să poată solicita concursul forței de constrângere a statului, este necesar ca dreptul la acțiune al acestuia să nu fie prescris. Sancțiunea prescripției stinge dreptul material la acțiune ce face parte din sfera dreptului material lato-sensu, și nu dreptul însuși, în mod corelativ subzistând în sarcina aceluiași debitor, o obligație naturală în locul uneia civile. Excepția prescripției este o excepție de fond, absolută și peremptorie, care face de prisos cercetarea fondului cauzei în speță trebuind aplicat adagiul: "pas de droit, pas d'action", afirmarea unui drept fiind, de altfel, una dintre condițiile de exercițiu ale acțiunii în justiție.

Potrivit actului adițional nr. 3 (ultimul adițional valabil și necontestat de ambele părți), s-a stabilit termenul de 1 noiembrie 2008, pentru finalizarea tuturor lucrărilor rămase de executat și remediat de către Antreprenor, inclusiv punerea în funcțiune completă și, respectiv, termenul de 15 noiembrie 2008 pentru predarea de către antreprenor a documentației complete pentru cartea construcției și termenul.

Așadar, raportat la dispozițiile art. 3 coroborat cu dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 168/1958 privind prescripția extinctivă (aplicabil raportului juridic supus analizei), rezultă că data limită până când reclamanta putea intenta o acțiune izvorând dintr-un drept de creanță împotriva recurentei ar fi fost 15 noiembrie 2011. Precizează recurenta că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că „ specific contractului de antrepriză este momentul în care se încheie recepția finală a lucrărilor, care generează, așa cum susține apelanta, nașterea dreptului la acțiune, respectiv formularea unor eventuale pretenții reciproce. în cauza dedusă judecății nu s-a făcut dovada efectuării recepției lucrărilor.

Astfel, se arată, că dacă beneficiarul contractului de antrepriză nu-și executa obligația de a recepționa și de a lua în primire lucrarea executată, se va putea angaja răspunderea acestuia potrivit dreptului comun (daune-interese pentru cheltuieli de depozitare, conservare etc), iar instanța, la cererea antreprenorului, putea constata executarea lucrării potrivit clauzelor contractuale, cu toate consecințele ce decurg din executare (de exemplu, posibilitatea de a cere plata prețului, suportarea riscurilor de către client etc). Se arată că în mod greșit și simplist s-a apreciat că recurenta ar fi refuzat recepționarea construcției fiind de rea credință, culpa contractuală a intimatei fiind recunoscută/asumată de aceasta prin actele comune părților de care s-a făcut vorbire.

Apreciază recurenta că, intrarea în procedura de insolvență și manevrele frauduloase ale celor doi administratori statutari, care au urmărit exclusiv împiedicarea SC B. SRL să se înregistreze la masa credală prin promisiuni de soluționare amiabilă a diferendului, au făcut ca viciile lucrărilor executate de către SC T.N.T. SRL să nu fie remediate de Antreprenorul obligat legal și contractual. Precizează recurenta că unele dintre aceste greșeli de construire sunt de altfel imposibil de remediat, SC T.N.T. SRL fiind datoare a-i plăti contravaloarea daunelor provocate, SC B. SRL fiind nevoită să realizeze reparațiile necesare și urgente exclusiv pe cheltuiala sa, pentru a evita astfel producerea unui prejudiciu și mai mare și pentru a aduce spațiul în stare normală de funcționare, că intimata-reclamantă SC T.N.T.

SRL nu și-a executat în mod corespunzător obligațiile asumate prin contractul de antrepriză și actele adiționale încheiate ulterior, nerespectând standardele de calitate și specificațiile tehnice de instalare a izolației termale și a hidro-izolației acoperișului centrului comercial G. Buzău. Arată recurenta că au rezultat două categorii de daune produse proprietarului prin executare incompletă/incorectă a contractului de antrepriză și că mecanismul de plată convenit de părți aferent lucrărilor executare era reglementat de către art. 9.1.1, art. 9.1.2, art. 9.1.3, art. 9.1.4 din contract. Consideră recurenta că, în lipsa neînsușirii de către SC B. SRLt a lucrărilor menționate în pretinsele situații de lucrări, orice obligație la plată ar încălca dispozițiile contractuale precum și ale art. 969 din Vechiul C. civ.

aplicabil în speță, că potrivit prevederilor art. 5.2.12, Antreprenorul avea obligația de a remedia fără plată, și în termenele stabilite, părțile de lucrări executate cu deficiențe, constatate în timpul execuției, la recepție sau în Perioada de Garanție, în toate actele adiționale semnate de părți vorbindu-se numai de neîndeplinirea corespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor asumate de către Antreprenor, recurenta manifestând maximă înțelegere și bună credință concretizată în acceptarea modificării prețului inițial și amânarea termenului de finalizare a lucrărilor. Concluzionează recurenta în sensul că recepția nu avea cum să fie făcută în situația neaducerii la îndeplinire a obligațiilor asumate, SC B. SRLt fiind obligată pe cheltuiala sa să finalizeze lucrările pe care intimata ar fi trebuit să le realizeze.

Apreciază recurenta că raționamentul instanței nu poate fi primit întrucât acțiunile având ca temei drepturile de creanță sunt prescriptibile, excepțiile fiind strict reglementate de lege iar intimata SC T.N.T. SRL și-ar invoca propria turpitudine în ce privește executarea contractului pentru a solicita protejarea unui drept. Consideră recurenta că ceea ce ar fi trebuit să facă un antreprenor de bună credință în condițiile în care era convins de neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor sale, era formularea unei acțiuni având ca obiect constatarea executării lucrării potrivit clauzelor contractuale și dacă instanța ar fi constatat temeinicia demersului promovat de antreprenor, din acel moment ar fi început în mod real să curgă termenul de prescripție.

În lipsa unui astfel de demers, se arată, singurul termen posibil a fi luat în considerare era cel din ultimul act adițional al contractului de antrepriză (actul adițional), respectiv 1 noiembrie 2008, pentru finalizarea tuturor lucrărilor rămase de executat și remediat de către Antreprenor, inclusiv punerea în funcțiune completă și respectiv termenul de 15 noiembrie 2008 pentru predarea de către antreprenor a documentației complete pentru cartea construcției.

Referitor la motivul conform căruia derularea raporturilor contractuale a avut loc și în baza actului adițional din 14 octombrie 2009, care a fost anulat de instanță abia în anul 2011, recurenta precizează că instanța de apel nu face decât să nege efectul principal al nulității actului juridic civil, adică urmările datorate desființării în întregime sau în parte a unui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile sale de validitate, făcând aprecieri de ordin teoretic asupra efectului nulității actului juridic civil. Referitor la neinvocarea excepției prescripției extinctive în răspunsul la invitația concilierii prealabile, recurenta arată că prin răspunsul la convocarea la conciliere prealabilă trimis către T.N.T.

a combătut pe fond pretențiile SC T.N.T. SRL, neexistând un text de lege care în această fază prelitigioasă să oblige o parte să invoce excepții de ordine publică, conform Vechiului C. civ., excepția prescripției dreptului material la acțiune putea fi invocată în orice stare a pricinii, inclusiv în fata instanțelor de recurs. Tribunalul a motivat că hotărârea recurată nu a fost comunicată la sediul procesual ales. Înalta Curte examinând excepția de tardivitate a declarării recursului, constată că față de precizările făcute astăzi în ședință, în raport de data la care apărătorul recurentei a luat cunoștință de decizia recurată, respectiv 25 februarie 2014 recursul este formulat în termen. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Cu titlu preliminar trebuie amintit faptul că argumentația adusă în sprijinul motivului de nelegalitate invocat vizează în proporție covârșitoare aspecte ce readuc în discuție situația de fapt a cauzei, aprecieri de ordin teoretic asupra unor probleme de drept, precum și apărări ce vizează netemeinicia acțiunii, singura critică de nelegalitate este circumscrisă prescripției dreptului material la acțiune. În soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune instanța de apel a făcut o judicioasă aplicare și interpretare a art. 1482 C. civ. raportat la prevederile contractuale - art. 6 pct. 3, art. 3.1.7, art. 8.4.9, art. 14.3 - și la probatoriul administrat.

Astfel, nedovedirea efectuării recepției solicitată în mod expres de intimata-reclamantă - în termenii și condițiile contractului, corespondența purtată între părți care relevă că recurenta-pârâtă nu a negat niciodată obligația de plată ce-i revenea conform contractului sunt repere suficiente și pertinente în interpretarea și aplicarea conformă cu legea a dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Anularea pe cale judiciară a actului adițional din 14 octombrie 2009 este fără consecințe din perspectiva prescripției dreptului material la acțiune în contextul în care lucrările s-au executat în temeiul contractului de antrepriză și a celor două acte adiționale valabile și nu s-a făcut dovada recepției lucrărilor executate de antreprenor.

În considerarea celor ce preced Înalta Curte va respinge excepția tardivității recursului și în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității declarării recursului. Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B.I. SRL București împotriva Deciziei nr. 113 din 22 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 14 octombrie 2014.