ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2527/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2527/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

sentința nr. 142 din data de 12 aprilie 2013 Tribunalul Prahova, secția a ll-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescrierii dreptului

material la acțiune invocată de pârâtul S.P.G., a respins ca neîntemeiată

acțiunea precizată și a obligat reclamanta SC O. SRL să plătească pârâtului

suma de 4.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut că atât lipsa totală a consimțământului, cât și

lipsa cauzei sau cauza ilicită sunt vicii care conduc la nulitatea absolută a

actului juridic încheiat în asemenea condiții, că nulitatea absolută este

imprescriptibilă, astfel că poate fi invocată oricând și de orice persoană

interesată, excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârât fiind

astfel respinsă.

În ce privește fondul raportului

juridic litigios, s-a reținut că prin acțiunea ce face obiectul prezentului

litigiu, reclamanta, în calitate de dobânditor al drepturilor litigioase ce au

făcut obiectul contractului din 2006 a solicitat constatarea nulității absolute

a acestui act juridic, pentru lipsa totală a consimțământului deținătorului

dreptului litigios, deoarece contractul a fost încheiat prin mandatar, iar la

momentul perfectării, mandatul era revocat.

Din verificarea înscrisului supus

dezbaterii s-a constatat că într-adevăr contractul de vânzare-cumpărare de

drepturi litigioase s-a încheiat între E.S.M. prin mandatar S.P.G. conform

procurii autentificate în limba spaniolă la data de 25 septembrie 2003 de către

Notarul J.M.R.C., că prin această procură E.S.M. l-a împuternicit pe fiul său

S.P.G. să-i administreze toate bunurile mobile și imobile, să vândă și să

cumpere astfel de bunuri, să accepte donații, să desfășoare activități

comerciale etc, din modul de redactare și din împuternicirile acordate, fiind

evident că mandatul acordat este unul general.

În luna iulie 2006 (deci anterior

încheierii contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase) E.S.M. a

revocat procura acordată fiului său S.P.G. la data de 25 septembrie 2003 de

către notarul J.M.R.C.

Această procură a fost însă comunicată

la adresa mandatarului din Spania, deși s-a dovedit că la momentul revocării

acesta se afla în România, unde se ocupa de administrarea bunurilor mandantului

său.

La momentul încheierii contractului de

înstrăinare drepturi litigioase, pârâtul avea acordat un alt mandat tot de

către tatăl său, o procură dată la 26 noiembrie 2002 în cadrul Ambasadei

României la Madrid prin care a fost împuternicit cu revendicarea

administrativă, valorificarea, cumpărarea și vânzarea bunurilor mobiliare și

imobiliare aflate în România, excluzând anumite proprietăți ce nu fac obiectul

prezentului litigiu, putându-se presupune că în acest context, pârâtul cu atât

mai mult a acționat în calitate de reprezentant al tatălui său, fiind

încredințat la acea dată că exercită drepturile de care s-a prevalat în

calitatea conferită de mandatul valabil.

Pentru aceste considerente instanța a

reținut că este evident că neavând cunoștință de revocarea mandatului, această

operațiune nu și-a produs efectele vizate, astfel că pârâtul a încheiat

contractul ca și reprezentant convențional al înstrăinătorului, în baza unui

mandat aparent, că operațiunea juridică este perfect valabilă, iar drepturile

și obligațiile stipulate s-au produs direct în persoana înstrăinătorului, în

sensul că dreptul de proprietate litigios a intrat în patrimoniul

cumpărătorului, astfel că nu se poate vorbi în cauză de o lipsă totală a

consimțământului vânzătorului, de vreme ce acesta a fost valabil exprimat prin

reprezentant.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., reclamanta a fost obligată și la suportarea cheltuielilor de

judecată ocazionate de prezentul proces, constând în onorariu de avocat în

cuantum de 4.000 lei.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamanta SC O. SRL prin administrator K.H., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot

a sentinței și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii, precum și

desființarea încheierilor din data de 08 februarie 2012, din data de 08 martie

2013, precum și din data de 05 aprilie 2013, ca nelegale și netemeinice.

În susținerea apelului se arată că o

primă greșeală în administrarea cauzei vizează încheierea din data de 08

februarie 2012 prin care instanța a respins solicitarea sa de introducere în

cauză a moștenitorilor defunctului E.S.M., susținând că este neîntemeiată fără

însă a motiva de ce.

S-a arătat că o altă greșeală a primei

instanțe este reprezentată de faptul că, deși prin încheierea din 08 februarie

2012 i-a admis proba cu martori și interogatoriul pârâtului, la termenul din

data de 05 aprilie 2013 instanța a revenit asupra încuviințării acestor probe

pe care Ie-a respins ca nefiind concludente în soluționarea cauzei.

În continuare, apelanta a susținut că

o altă greșeală importantă pe care a făcut-o prima instanță este aceea că deși

la termenul din 08 martie 2013 a apreciat printr-o încheiere interlocutorie că

nu se impune disjungerea cererii sale precizatoare depuse la acel termen, a

revenit ulterior la termenul din 05 aprilie 2013, cu toate că fiind vorba de o

încheiere interlocutorie nu mai putea face acest lucru, și a reapreciat

problematica disjungerii acestei cereri precizatoare pe care a recalificat-o

drept o cerere modificatoare și considerând că a fost formulată după prima zi

de înfățișare, a disjuns capătul de cerere privind răspunderea delictuală a

pârâtului.

Mai susține apelanta că prima zi de

înfățișare nu putea fi nici la primul termen la care paratul a fost citat la

adresa corecta, respectiv 05 noiembrie 2012, întrucât la aceea data acesta a

solicitat amânarea cauzei pentru a i se comunica cererea de chemare în judecata

în vederea efectuării apărării, ceea ce, instanța, evident, a și admis.

Totodată, a considerat eronată aplicarea

.sancțiunii" disjungerii, pentru petitul formulat, în opinia instanței, cu

încălcarea prevederilor art. 132 C. proc. civ., întrucât, în această situație,

instanța trebuie să constate decăderea reclamantului din dreptul de a-și

modifica acțiunea, neputând aplica prin analogie aceasta „sancțiune" ce

este prevăzută în cazul cererii reconvenționale depusă peste termen.

În final, apelantul a reamintit faptul

că a demonstrat că procura paratului fusese revocata, deci, acesta a acționat

fără a avea mandat pentru vânzarea drepturilor litigioase și nu cu depășirea

limitelor mandatului, întucât vinovăția în materie delictuala se apreciază, în

principal, după criterii obiective, astfel că pârâtul avea cunoștință de revocarea

procurii fiind suficient pentru a se reține intenția ilicită a acestuia la

încheierea actului juridic.

Privitor la încheierea de ședință din

data de 05 aprilie 2013 susține că la termenul de judecată din ziua de 08

februarie 2013 procedura de citare cu el nu fusese legal îndeplinită, astfel că

instanța nu a putut dispune asupra probelor, acestea nefiind legal

încuviințate.

Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 109 din 21

noiembrie 2013, a respins ca nefondat apelul reclamantei.

În fundamentarea acestei decizii

instanța de control judiciar a reținut, în esență, că în mod corect, prima

instanță a respins cererea de introducere în cauză a moștenitorilor raportat la

„obiectul cererii de chemare în judecată prin care s-a cerut constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare drepturi litigioase în

care E.S.M. a fost reprezentat prin mandatar și la considerentele

acțiunii".

Referitor la cea de-a doua critică

instanța de apel a reținut că încheierea din data de 8 februarie 2012 nu era de

natură să lege în vreun fel instanța, caracterul său fiind unul preparator,

putându-se reveni asupra probelor încuviințate, cu atât mai mult cu cât, în

speță, dovezile nu au fost încuviințate legal, că proba cu înscrisuri a fost

administrată de ambele părți, iar în ceea ce privește proba testimonială și

interogatoriul, deși au fost solicitate în condițiile art. 292 alin. (1) C.

proc. civ., cu ocazia formulării cererii de apel, la termenul de judecată din

data de 14 noiembrie 2013 reclamanta apelantă a declarat că nu mai stăruie în

probatoriile solicitate, judecata având loc numai pe baza probelor administrate

în fața instanței de fond, situație în care apelanta nu a dovedit o vătămare de

natură să afecteze în vreun fel soluția pronunțată de instanța de fond,

criticile formulate vizând aspecte pur teoretice cu referire la dispoziția

judecătorului fondului în materie probatorie.

Nefondată a fost considerată și

critica potrivit căreia instanța de fond, în mod greșit, a procedat la

disjungerea cererii precizatoare, formulate la termenul din data de 8 martie

2013, instanța constatând că prin această cerere, apelanta-reclamantă nu a

făcut altceva decât să completeze acțiunea inițială, formulând un nou capăt de

cerere prin care a invocat dispozițiile art. 998-999 C. civ. și a solicitat

atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru prejudiciul cauzat

prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare drepturi litigioase, că în

ceea ce privește momentul la care a fost făcută această precizare, instanța de

fond a apreciat corect ca fiind formulată după prima zi de înfățișare care a

fost la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2013, când în cauză s-a

depus întâmpinare de către pârât și s-a acordat termen pentru a se lua

cunoștință de aceasta.

Pe de altă parte, s-a reținut, motivul

de apel ce vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 165 C. proc. civ.

este nefondat, deoarece este atributul instanței de judecată ca în orice stare

a pricinii să poată dispune disjungerea cererilor care întârzie finalizarea

procesului, în condițiile în care se apreciază ca numai una dintre acestea ar

fi în stare de judecată, prima instanță interpretând și aplicând judicios

prevederile acestui articol, deoarece față de situația nou intervenită creată prin

formularea unui nou capăt de cerere ce impunea administrarea unui probatoriu

mai complex (pe lângă înscrisurile administrate în cauză) în mod corect s-a

procedat la disjungerea cererii completatoare ce viza pretenția de angajare a

răspunderii civile delictuale a pârâtului care ar fi întârziat nejustificat

soluționarea pricinii.

În ce privește fondul cauzei, instanța

de apel a apreciat că susținerile apelantei în sensul că mandatarul pârât a

acționat fără procură pentru vânzarea drepturilor litigioase, precum și faptul

că a avut cunoștință de revocarea procurii și implicit a mandatului sunt

lipsite de suportul probator necesar, apelanta-reclamanta prin înscrisurile

depuse la dosar nereușind să facă dovada că această revocare i-a și fost adusă

la cunoștință pârâtului, în calitatea sa de mandatar.

Or, este cunoscut faptul că între

părți revocarea produce efecte din momentul în care ea a fost notificată

mandatarului. Revocarea mandatului trebuie să fie cunoscută acestuia. în caz

contrar, ceea ce el face în numele mandantului este valid (art. 1557 C. civ.).

Față de împrejurarea că revocarea

acestei procuri, de care se prevalează apelanta nu a fost adusă la cunoștința

mandatarului, instanța a constatat că actul încheiat de acesta este pe deplin

valabil, iar acțiunea terțului cumpărător de constatare a nulității absolute a

contractului pentru lipsa consimțământului mandantului este lipsită de orice

suport legal și probator.

A apreciat instanța de apel că și în

ipoteza în care nu ar fi existat mandat pentru exercițiul dreptului de vânzare

la data încheierii contractului cu recurenta, tot nu s-ar fi justificat

constatarea nulității absolute solicitată de apelantă.

A mai considerat instanța, raportat la

probatoriul administrat, că în speță, confirmarea și recunoașterea

valabilității contractului de către persoana împuternicită să facă această

operațiune echivalează cu ratificarea ulterioară a actului încheiat fără mandat

prealabil, după regulile de drept substanțial care guvernează contractul de

mandat în general cuprinse în art. 1546 alin. (2) raportat la art. 1533 C.

civ., fiind așadar aplicabil principiul potrivit căruia ratificarea valorează

mandat, împrejurare față de care nu se putea constata nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare drepturi litigioase pentru lipsa consimțământului

mandantului, deținător al dreptului de proprietate.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta SC O. SRL solicitând casarea deciziei recurate și pe cale de

consecință admiterea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 142 din 12

aprilie 2013 a Tribunalului Prahova, casarea acestei sentințe, precum și

anularea încheierilor apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei

instanțe.

În subsidiar recurenta-reclamantă

solicită, în cazul în care Înalta Curte va considera că nu pot fi casate ambele

hotărâri, ca admițând apelul să fie casată numai decizia recurată, trimițând

cauza instanței de apel pentru rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă își subsumează

criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C.

proc. civ., acestea vizând următoarele aspecte:

Primul motiv de recurs vizează

respingerea greșită și cu o motivare confuză ce nu ține cont de normele de

procedură a motivului de apel, privitor la neintroducerea în cauză a moștenitorilor

defunctului E.S.M., vânzătorul din contractul de cesiune de drepturi litigioase

atacat.

Consideră recurenta că aserțiunea

instanței de apel că nu a precizat calitatea lui E.S.M. este lipsită de

fundament și denaturează cadrul procedural stabilit de principiul

disponibilității. Totodată, se arată, afirmația Curții de Apel privitoare la

neindicarea unui temei de drept în acțiunea inițială nu își are rostul,

întrucât din întreaga motivare a acțiunii și chiar din obiectul său reieșea

clar ce s-a cerut, și anume, constatarea nulității absolute a contractului.

Arată recurenta că nici motivarea din

penultimul paragraf de la pg.16 nu vizează, în niciun fel, un răspuns la

motivul său de apel privind respingerea de către prima instanță a cererii de introducere

în cauză a moștenitorilor, afirmațiile instanței privitoare la situația morții

uneia din părți, în felul în care au fost făcute, neavând legătură cu cauza.

Conchide recurenta în sensul că pe

acest aspect esențial care privește cadrul procesual în care urma să se judece

acțiunea, decizia apelată este nemotivată sau, în cel mai bun caz, cuprinde o

motivare străină de natura problemei de drept dedusă judecății, contradictorie

și ambiguă.

Consideră recurenta că această

motivare ce vizează o problemă de drept, înfrânge, în mod nejustificat,

prevederile art. 132 C. proc. civ., potrivit căruia până la prima zi de

înfățișare se poate schimba cadrul procesual în sensul introducerii în cauză și

a altor părți, neputându-se considera aceasta drept rea-credință și

neputându-se nega acest drept atunci când partea este reprezentată de avocat,

că instanța construiește, practic, un alt obiect al acțiunii atunci când spune că

aceasta a fost pornită împotriva pârâtului în calitate de vânzător-mandatar,

negând rolul defunctului.

Cea de-a doua critică vizează

motivarea instanței de apel relativ la motivul de apel privind greșeala

Tribunalului de a disjunge cererea precizatoare, deși aceasta, pe de o parte,

fusese depusă până la prima zi de înfățișare, iar pe de altă parte, Tribunalul

trebuia să aplice o altă sancțiune în cazul în care consideră că cererea a fost

depusă după prima zi de înfățișare, respectiv decăderea.

Argumentându-și această critică

recurenta arată că instanța de apel, la fel ca și prima instanță, încalcă

formele de procedură prevăzute sub acțiunea nulității, atunci când consideră că

cererea precizatoare a fost depusă după prima zi de înfățișare, ambele instanțe

considerând în mod greșit că la data de 18 ianuarie 2013 s-a consumat prima zi

de înfățișare, astfel că au considerat că cererea precizatoare depusă în data

de 8 martie 2013 a fost depusă după prima zi de înfățișare, întrucât la data de

18 ianuarie 2013 nu putea fi prima zi de înfățișare deoarece reclamanta a

solicitat o amânare în urma întâmpinării primite de la pârât chiar din ședință,

instanța admițând-o, la acel termen părțile aflându-se în imposibilitate de a

depune concluzii.

Se arată în continuare că sub acest

aspect motivarea instanței este contradictorie, întrucât, deși afirma în mod

corect că la termenul din 18 ianuarie 2013 recurenta a solicitat o amânare

pentru a lua la cunoștință de întâmpinare, trage concluzia opusă celei ce s-ar

fi desprins în mod logic din această afirmație, anume că atunci ar fi fost prim

azi de înfățișare, „întrucât ambele părți erau în măsură să își apere

interesele și să pună în cunoștință de cauză concluzii", trimiterile

instanței la art. 156 C. proc. civ., neavând legătură cu problema de drept

supusă atenției acesteia.

Conchide recurenta în sensul că,

instanța de apel persistă în greșeala primei instanțe considerând că cererea sa

precizatoare a fost depusă după prima zi de înfățișare, această greșeală fiind

în mod flagrant vătămătoare, întrucât toate aspectele ce țineau de răspunderea

civilă delictuală a pârâtului nu au mai fost analizate, această motivare a

acțiunii neconducând la amânarea în mod nejustificat a judecării, probele de

administrat urmând a fi aceleași.

În continuare recurenta se referă la

motivarea instanței de apel cu privire la cumulul dintre răspunderea

contractuală și cea delictuală, arătând că aceasta nu era relevantă în cauză.

Într-o a treia critică recurenta

reproșează instanței de apel o interpretare greșită a dispozițiilor legale ce

reglementează contractul de mandat, ignorând faptul că în baza unei procuri

generale nu pot fi încheiate acte de dispoziție, iar procura din data de 26

noiembrie 2002 era o procură generală, decizia recurată neținând cont de faptul

că prin procura din data de 25 septembrie 2003, a fost revocată implicit

procura din 26 noiembrie 2002, întrucât ultima procură cuprinde puterile

prevăzute pentru mandatar în cea anterioară, însă nu se limitează doar la

acestea, fiind o procură mult mai amplă, specială.

Apreciază recurenta-reclamantă că

instanța greșește și atunci când consideră că nu s-a făcut dovada certă a

comunicării către pârât a revocării procurii, atâta timp cât această comunicare

a fost făcută potrivit legislației spaniole de către un notar public și, prin

urmare, trebuie considerată legal îndeplinită, actul notarial neputând fi

contestat decât prin înscriere în fals, întrucât actul autentic al comunicării

revocării făcute personal de notar nu poate fi combătut printr-o declarație a

portarului chiar dacă și aceasta a fost dată în fața unui notar întrucât

portarul putea spune tot ceea ce dorește, aspectul autentic al acestei

declarații fiind doar ceea ce a constatat notarul ex propri sensibus, adică

faptul că un portar a declarat ceva.

Se arată că regulile comunicării

revocării unei procuri, având în vedere că această revocare s-a făcut în

Spania, sunt cele ale legislației spaniole, iar atâta timp cât notarul a

efectuat comunicare mergând personal la locuința pârâtului și lăsând portarului

documentul, nu se poate presupune altceva decât că notarul a îndeplinit în mod

legal procedura conform legislației spaniole.

Recurenta precizează că instanța de

apel greșește și atunci când consideră că actul încheiat de către pârât a fost

ratificat la data de 8 martie 2007 prin declarația notarială a fiului său

M.A.S. în baza unei procuri acordată de bunicul său E.S.M., deoarece nicăieri

în cuprinsul acestei procuri nu se regăsește puterea pentru mandatar de a

ratifica acte încheiate fără mandat.

Considerentele instanței de apel cu

privire la criticile de nulitate pentru lipsa de cauză, se arată, sunt

contradictorii și schimbă înțelesul motivelor de nulitate, întrucât recurenta a

făcut vorbire despre lipsa de cauză în contextul contractului aleatoriu în

sensul că tocmai elementul alea, care implică în mod necesar o incertitudine, o

posibilitate atât de pierdere cât și de a câștiga, a lipsit din contractul de

cesiune de drepturi litigioase.

Pe fond în privința motivelor de

nulitate invocate recurenta face următoarele precizări pe care le consideră

aplicabile pe toate, în ordinea invocării lor.

- În ipoteza nulității contractului de

cesiune de drepturi litigioase pentru lipsa totală a consimțământului

deținătorului dreptului de proprietate sancționarea este nulitatea absolută;

- În ipoteza de nulitate axată pe

faptul că pârâtul mandatar a acționat fără procură, practic fără mandat, căci

aceasta este semnificația revocării procurii, doctrina arată că actul încheiat

de pârâtul mandatar „în numele mandatului" este un abuz, ce nu-l angajează

pe mandant întrucât nu a existat reprezentare și, deci, nici consimțământ al

acestuia. Jurisprudența a tras concluzia că actul astfel încheiat este

inexistent ceea ce echivalează dacă nu mai admitem inexistența ca pe o sancțiune

distinctă cu nulitatea absolută. Precizează că, deși un act încheiat de

mandatar în această situație s-ar putea susține totuși că poate fi ratificat de

mandant, acesta nu este cazul în speță, întrucât la fel cum și procura este un

act juridic unilateral și ratificarea sau, repudierea de către mandant a

actului încheiat de mandatar sunt acte juridice unilaterale, caracterizate prin

faptul că sunt irevocabile, că ratificarea în temeiul principiului ret habitio

mandato aequi paratur valorează mandat, iar în lipsa ei actele încheiate de

către mandatar în numele mandantului sunt ineficiente. înainte de ratificare,

actul încheiat de către mandatar fără respectarea limitelor împuternicirii

primite, cu toate că nu produce efectele firești față de mandant, există totuși

că realitate juridică și generează unele consecințe juridice secundare. Astfel,

mandantul devine titularul unui drept de opțiune, care îi dă posibilitatea de

a-și însuși sau nu actul după cum îi dictează interesele. La rândul lui, terțul

devine titularul unui drept nesigur (rezolubil). în doctrină și jurisprudența

au fost identificate diverse situații în care actul juridic ce face obiectul

contractului de mandat produce unele consecințe și față de mandatar: atunci

când mandatarul acționează fără împuternicire. în acest caz, absența

ratificării actului juridic de către mandant îl expune pe mandatar la plata de

daune - interese către terț. Art. 1546, alin. (2) C. civ. prevede în cazul în

care mandatarul acționează depășind limitele mandatului său, că mandantul nu va

fi îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut afară de limitele

puterilor sale, afară numai când a ratificat expres sau tacit. Cu alte cuvinte,

pentru ceea ce depășește limitele mandatului se consideră că practic nu există

mandat. De exemplu, dacă mandatarul acționează în afara puterii sale își vinde

un bun, actul este nul sau mai exact, nu s-a format. în acest caz,

reprezentarea nu există, iar mandantul este un terț față de actele

mandatarului. în ceea ce îl privește pe mandatar, el nu este angajat întrucât,

conform art. 1545 C. civ., el nu este ținut a garanta ceea ce s-a făcut afară

de marginile mandatului, însă cu următoarele rezerve: dacă mandatarul a tratat

în nume propriu, el este debitor direct potrivit art. 1545 C. civ., iar dacă nu

a arătat puterile sale terților răspunderea sa poate fi angajată.

Având în vedere cele expuse privind

mandatul recurenta-reclamantă consideră drept cauză primară de nulitate a

acestui contract de vânzare-cumpărare drepturi litigioase, lipsa totală a

consimțământului deținătorului dreptului de proprietate, cauza de nulitate

independentă de prevederile, ce reglementează mandatul, astfel cum au fost

prezentate mai sus, iar cauza secundară de nulitate aplicabilă înaintea

normelor prezentate mai sus la mandat, lipsa de cauză sau cauză ilicită și

imorală a contractului încheiat de pârât, arătând că există contrar

susținerilor pârâtului și o optică a practicii judiciare prin care vânzarea

bunului altuia, în anumite condiții, este sancționată cu nulitatea absolută,

sens în care face trimitere la doctrină și jurisprudență.

Conchide recurenta-reclamantă, în

finalul cererii, că a demonstrat faptul că procura pârâtului fusese revocată,

că, acesta a acționat fără a avea mandat pentru vânzarea drepturilor litigioase

și nu cu depășirea limitelor mandatului, ceea ce conturează intenția

frauduloasă a pârâtului, aspect ce impune aplicarea principiului fraus omnia

corumpit și care poate conduce, în ipoteza vânzării bunului altuia, la

constatarea nulității contractului de vânzare de drepturi litigioase.

Intimatul-pârât S.P.G. a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat

pentru motivele ce se vor arăta.

Menținând hotărârea instanței de fond

cu privire la soluția dată cererii reclamantei de introducere în cauză a

moștenitorilor mandantului, instanța de control judiciar a procedat corect,

raționamentul acesteia fundamentându-se în mod judicios pe determinarea

existentă între obiectul acțiunii, dreptul ce se tinde a fi valorificat prin

prezentul demers judiciar și poziția procesuală a părților.

Acțiunea a fost introdusă în

contradictoriu cu pârâtul și nu cu autorul său, speța neîncadrându-se nici în

ipoteza avută în vedere de legiuitor în art. 243 C. proc. civ. nici în cea

reglementată de Cartea a ll-a Titlul I cap. III C. proc. civ.

Nici cea de-a doua critică nu poate fi

primită întrucât față de caracterul cererii depusă de recurentă la termenul de

judecată din data de 8 martie 2013, aceasta are natura unei cereri

completatoare a cererii de chemare în judecată, întrucât nu a modificat

obiectul acțiunii iar măsura disjungerii acestuia în aplicarea art. 165 C.

proc. civ. este o facultate lăsată la aprecierea instanței, singura în măsură

să evalueze stadiul în care se află judecata acestuia și din perspectiva

cerinței de soluționare cu celeritate a cauzelor.

Motivul de apel vizând eroarea pe care

instanța de fond a făcut-o pronunțând disjungerea cererii completatoare și nu

decăderea, cum ar fi fost corect, a primit o corectă dezlegare față de faptul

că vătămarea pretins a fi suferită de recurentă nu a fost dovedită, aceasta

beneficiind de toate garanțiile pe care le presupune desfășurarea unui proces

echitabil.

Nici ultima critică nu poate fi

primită întrucât instanța de control judiciar a făcut o interpretare și

aplicare judicioasă a dispozițiilor ce reglementează contractul de mandat

aceasta întrucât, deși revocarea celui din urmă procuri, cea autentificată la

data de 25 septembrie 2003 nu este contestată, recurenta-reclamantă prin

probatoriul administrat - și care nu poate face obiectul de analiză în

prezentul recurs în raport de art. 304 C. proc. civ. - nu a demonstrat că

această revocare a fost adusă la cunoștința pârâtului-mandatar în baza procurii

inițiale, cerință impusă imperativ de legiuitor în art. 1557 C. civ.

Așadar, în aplicarea și interpretarea

judicioasă a acestui text de lege, instanța de apel a reținut că față de

împrejurarea că revocarea primei procuri nu a fost adusă la cunoștința

mandatarului, actul încheiat de acesta este pe deplin valabil, făcând ca

demersul judiciar astfel inițiat să fie lipsit de fundament.

De asemenea, raționamentul instanței

de apel cu privire la ratificarea actului vânzării și la consecințele pe care

le produce din perspectiva aprecierii cauzelor de nulitate absolută invocate de

reclamant, este pertinent însă constituie o ipoteză de lucru în raport de

problema de drept aplicabilă speței și corect dezlegată de instanță, respectiv

existența unui mandat valabil pentru exercițiul dreptului de vânzare din

perspectiva exigențelor impuse de dispozițiile art. 1557 C. civ.

Precizările pe care

recurenta-reclamantă le face în finalul cererii, cu privire la motivele de

nulitate invocate, vizează aspecte cu caracter teoretic, precum și trimiterii

doctrinare și jurisprudențiale, neavând valențele unor critici de nelegalitate.

În considerarea celor ce preced, Înalta

Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată

prin prisma criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va

respinge recursul ca nefondat și, constatând îndeplinite cerințele art. 274 C.

proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatului 1.500 lei cheltuieli

de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

recurenta-reclamantă SC O. SRL împotriva Deciziei nr. 109 din 21 noiembrie 2013

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești , secția a ll-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta să plătească

intimatului-pârât 1500 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi, 16 septembrie 2014.