ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2527/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 142 din data de 12 aprilie 2013 Tribunalul Prahova, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescrierii dreptului material la acțiune invocată de pârâtul S.P.G., a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată și a obligat reclamanta SC O. SRL să plătească pârâtului suma de 4.000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că atât lipsa totală a consimțământului, cât și lipsa cauzei sau cauza ilicită sunt vicii care conduc la nulitatea absolută a actului juridic încheiat în asemenea condiții, că nulitatea absolută este imprescriptibilă, astfel că poate fi invocată oricând și de orice persoană interesată, excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârât fiind astfel respinsă.

În ce privește fondul raportului juridic litigios, s-a reținut că prin acțiunea ce face obiectul prezentului litigiu, reclamanta, în calitate de dobânditor al drepturilor litigioase ce au făcut obiectul contractului din 2006 a solicitat constatarea nulității absolute a acestui act juridic, pentru lipsa totală a consimțământului deținătorului dreptului litigios, deoarece contractul a fost încheiat prin mandatar, iar la momentul perfectării, mandatul era revocat. Din verificarea înscrisului supus dezbaterii s-a constatat că într-adevăr contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase s-a încheiat între E.S.M. prin mandatar S.P.G. conform procurii autentificate în limba spaniolă la data de 25 septembrie 2003 de către Notarul J.M.R.C., că prin această procură E.S.M.

l-a împuternicit pe fiul său S.P.G. să-i administreze toate bunurile mobile și imobile, să vândă și să cumpere astfel de bunuri, să accepte donații, să desfășoare activități comerciale etc, din modul de redactare și din împuternicirile acordate, fiind evident că mandatul acordat este unul general. În luna iulie 2006 (deci anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase) E.S.M. a revocat procura acordată fiului său S.P.G. la data de 25 septembrie 2003 de către notarul J.M.R.C. Această procură a fost însă comunicată la adresa mandatarului din Spania, deși s-a dovedit că la momentul revocării acesta se afla în România, unde se ocupa de administrarea bunurilor mandantului său.

La momentul încheierii contractului de înstrăinare drepturi litigioase, pârâtul avea acordat un alt mandat tot de către tatăl său, o procură dată la 26 noiembrie 2002 în cadrul Ambasadei României la Madrid prin care a fost împuternicit cu revendicarea administrativă, valorificarea, cumpărarea și vânzarea bunurilor mobiliare și imobiliare aflate în România, excluzând anumite proprietăți ce nu fac obiectul prezentului litigiu, putându-se presupune că în acest context, pârâtul cu atât mai mult a acționat în calitate de reprezentant al tatălui său, fiind încredințat la acea dată că exercită drepturile de care s-a prevalat în calitatea conferită de mandatul valabil.

Pentru aceste considerente instanța a reținut că este evident că neavând cunoștință de revocarea mandatului, această operațiune nu și-a produs efectele vizate, astfel că pârâtul a încheiat contractul ca și reprezentant convențional al înstrăinătorului, în baza unui mandat aparent, că operațiunea juridică este perfect valabilă, iar drepturile și obligațiile stipulate s-au produs direct în persoana înstrăinătorului, în sensul că dreptul de proprietate litigios a intrat în patrimoniul cumpărătorului, astfel că nu se poate vorbi în cauză de o lipsă totală a consimțământului vânzătorului, de vreme ce acesta a fost valabil exprimat prin reprezentant. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată și la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, constând în onorariu de avocat în cuantum de 4.000 lei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC O. SRL prin administrator K.H., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii, precum și desființarea încheierilor din data de 08 februarie 2012, din data de 08 martie 2013, precum și din data de 05 aprilie 2013, ca nelegale și netemeinice. În susținerea apelului se arată că o primă greșeală în administrarea cauzei vizează încheierea din data de 08 februarie 2012 prin care instanța a respins solicitarea sa de introducere în cauză a moștenitorilor defunctului E.S.M., susținând că este neîntemeiată fără însă a motiva de ce.

S-a arătat că o altă greșeală a primei instanțe este reprezentată de faptul că, deși prin încheierea din 08 februarie 2012 i-a admis proba cu martori și interogatoriul pârâtului, la termenul din data de 05 aprilie 2013 instanța a revenit asupra încuviințării acestor probe pe care Ie-a respins ca nefiind concludente în soluționarea cauzei.

În continuare, apelanta a susținut că o altă greșeală importantă pe care a făcut-o prima instanță este aceea că deși la termenul din 08 martie 2013 a apreciat printr-o încheiere interlocutorie că nu se impune disjungerea cererii sale precizatoare depuse la acel termen, a revenit ulterior la termenul din 05 aprilie 2013, cu toate că fiind vorba de o încheiere interlocutorie nu mai putea face acest lucru, și a reapreciat problematica disjungerii acestei cereri precizatoare pe care a recalificat-o drept o cerere modificatoare și considerând că a fost formulată după prima zi de înfățișare, a disjuns capătul de cerere privind răspunderea delictuală a pârâtului.

Mai susține apelanta că prima zi de înfățișare nu putea fi nici la primul termen la care paratul a fost citat la adresa corecta, respectiv 05 noiembrie 2012, întrucât la aceea data acesta a solicitat amânarea cauzei pentru a i se comunica cererea de chemare în judecata în vederea efectuării apărării, ceea ce, instanța, evident, a și admis. Totodată, a considerat eronată aplicarea .sancțiunii" disjungerii, pentru petitul formulat, în opinia instanței, cu încălcarea prevederilor art. 132 C. proc. civ., întrucât, în această situație, instanța trebuie să constate decăderea reclamantului din dreptul de a-și modifica acțiunea, neputând aplica prin analogie aceasta „sancțiune" ce este prevăzută în cazul cererii reconvenționale depusă peste termen.

În final, apelantul a reamintit faptul că a demonstrat că procura paratului fusese revocata, deci, acesta a acționat fără a avea mandat pentru vânzarea drepturilor litigioase și nu cu depășirea limitelor mandatului, întucât vinovăția în materie delictuala se apreciază, în principal, după criterii obiective, astfel că pârâtul avea cunoștință de revocarea procurii fiind suficient pentru a se reține intenția ilicită a acestuia la încheierea actului juridic. Privitor la încheierea de ședință din data de 05 aprilie 2013 susține că la termenul de judecată din ziua de 08 februarie 2013 procedura de citare cu el nu fusese legal îndeplinită, astfel că instanța nu a putut dispune asupra probelor, acestea nefiind legal încuviințate.

Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 109 din 21 noiembrie 2013, a respins ca nefondat apelul reclamantei. În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că în mod corect, prima instanță a respins cererea de introducere în cauză a moștenitorilor raportat la „obiectul cererii de chemare în judecată prin care s-a cerut constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare drepturi litigioase în care E.S.M.

a fost reprezentat prin mandatar și la considerentele acțiunii". Referitor la cea de-a doua critică instanța de apel a reținut că încheierea din data de 8 februarie 2012 nu era de natură să lege în vreun fel instanța, caracterul său fiind unul preparator, putându-se reveni asupra probelor încuviințate, cu atât mai mult cu cât, în speță, dovezile nu au fost încuviințate legal, că proba cu înscrisuri a fost administrată de ambele părți, iar în ceea ce privește proba testimonială și interogatoriul, deși au fost solicitate în condițiile art. 292 alin. (1) C. proc.

civ., cu ocazia formulării cererii de apel, la termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2013 reclamanta apelantă a declarat că nu mai stăruie în probatoriile solicitate, judecata având loc numai pe baza probelor administrate în fața instanței de fond, situație în care apelanta nu a dovedit o vătămare de natură să afecteze în vreun fel soluția pronunțată de instanța de fond, criticile formulate vizând aspecte pur teoretice cu referire la dispoziția judecătorului fondului în materie probatorie. Nefondată a fost considerată și critica potrivit căreia instanța de fond, în mod greșit, a procedat la disjungerea cererii precizatoare, formulate la termenul din data de 8 martie 2013, instanța constatând că prin această cerere, apelanta-reclamantă nu a făcut altceva decât să completeze acțiunea inițială, formulând un nou capăt de cerere prin care a invocat dispozițiile art. 998-999 C. civ.

și a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru prejudiciul cauzat prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare drepturi litigioase, că în ceea ce privește momentul la care a fost făcută această precizare, instanța de fond a apreciat corect ca fiind formulată după prima zi de înfățișare care a fost la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2013, când în cauză s-a depus întâmpinare de către pârât și s-a acordat termen pentru a se lua cunoștință de aceasta. Pe de altă parte, s-a reținut, motivul de apel ce vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 165 C. proc. civ.

este nefondat, deoarece este atributul instanței de judecată ca în orice stare a pricinii să poată dispune disjungerea cererilor care întârzie finalizarea procesului, în condițiile în care se apreciază ca numai una dintre acestea ar fi în stare de judecată, prima instanță interpretând și aplicând judicios prevederile acestui articol, deoarece față de situația nou intervenită creată prin formularea unui nou capăt de cerere ce impunea administrarea unui probatoriu mai complex (pe lângă înscrisurile administrate în cauză) în mod corect s-a procedat la disjungerea cererii completatoare ce viza pretenția de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâtului care ar fi întârziat nejustificat soluționarea pricinii.

În ce privește fondul cauzei, instanța de apel a apreciat că susținerile apelantei în sensul că mandatarul pârât a acționat fără procură pentru vânzarea drepturilor litigioase, precum și faptul că a avut cunoștință de revocarea procurii și implicit a mandatului sunt lipsite de suportul probator necesar, apelanta-reclamanta prin înscrisurile depuse la dosar nereușind să facă dovada că această revocare i-a și fost adusă la cunoștință pârâtului, în calitatea sa de mandatar. Or, este cunoscut faptul că între părți revocarea produce efecte din momentul în care ea a fost notificată mandatarului. Revocarea mandatului trebuie să fie cunoscută acestuia. în caz contrar, ceea ce el face în numele mandantului este valid (art. 1557 C. civ.).

Față de împrejurarea că revocarea acestei procuri, de care se prevalează apelanta nu a fost adusă la cunoștința mandatarului, instanța a constatat că actul încheiat de acesta este pe deplin valabil, iar acțiunea terțului cumpărător de constatare a nulității absolute a contractului pentru lipsa consimțământului mandantului este lipsită de orice suport legal și probator. A apreciat instanța de apel că și în ipoteza în care nu ar fi existat mandat pentru exercițiul dreptului de vânzare la data încheierii contractului cu recurenta, tot nu s-ar fi justificat constatarea nulității absolute solicitată de apelantă.

A mai considerat instanța, raportat la probatoriul administrat, că în speță, confirmarea și recunoașterea valabilității contractului de către persoana împuternicită să facă această operațiune echivalează cu ratificarea ulterioară a actului încheiat fără mandat prealabil, după regulile de drept substanțial care guvernează contractul de mandat în general cuprinse în art. 1546 alin. (2) raportat la art. 1533 C. civ., fiind așadar aplicabil principiul potrivit căruia ratificarea valorează mandat, împrejurare față de care nu se putea constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare drepturi litigioase pentru lipsa consimțământului mandantului, deținător al dreptului de proprietate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC O. SRL solicitând casarea deciziei recurate și pe cale de consecință admiterea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 142 din 12 aprilie 2013 a Tribunalului Prahova, casarea acestei sentințe, precum și anularea încheierilor apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În subsidiar recurenta-reclamantă solicită, în cazul în care Înalta Curte va considera că nu pot fi casate ambele hotărâri, ca admițând apelul să fie casată numai decizia recurată, trimițând cauza instanței de apel pentru rejudecare, cu cheltuieli de judecată. Recurenta-reclamantă își subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ., acestea vizând următoarele aspecte: Primul motiv de recurs vizează respingerea greșită și cu o motivare confuză ce nu ține cont de normele de procedură a motivului de apel, privitor la neintroducerea în cauză a moștenitorilor defunctului E.S.M., vânzătorul din contractul de cesiune de drepturi litigioase atacat. Consideră recurenta că aserțiunea instanței de apel că nu a precizat calitatea lui E.S.M. este lipsită de fundament și denaturează cadrul procedural stabilit de principiul disponibilității. Totodată, se arată, afirmația Curții de Apel privitoare la neindicarea unui temei de drept în acțiunea inițială nu își are rostul, întrucât din întreaga motivare a acțiunii și chiar din obiectul său reieșea clar ce s-a cerut, și anume, constatarea nulității absolute a contractului.

Arată recurenta că nici motivarea din penultimul paragraf de la pg.16 nu vizează, în niciun fel, un răspuns la motivul său de apel privind respingerea de către prima instanță a cererii de introducere în cauză a moștenitorilor, afirmațiile instanței privitoare la situația morții uneia din părți, în felul în care au fost făcute, neavând legătură cu cauza. Conchide recurenta în sensul că pe acest aspect esențial care privește cadrul procesual în care urma să se judece acțiunea, decizia apelată este nemotivată sau, în cel mai bun caz, cuprinde o motivare străină de natura problemei de drept dedusă judecății, contradictorie și ambiguă. Consideră recurenta că această motivare ce vizează o problemă de drept, înfrânge, în mod nejustificat, prevederile art. 132 C. proc.

civ., potrivit căruia până la prima zi de înfățișare se poate schimba cadrul procesual în sensul introducerii în cauză și a altor părți, neputându-se considera aceasta drept rea-credință și neputându-se nega acest drept atunci când partea este reprezentată de avocat, că instanța construiește, practic, un alt obiect al acțiunii atunci când spune că aceasta a fost pornită împotriva pârâtului în calitate de vânzător-mandatar, negând rolul defunctului. Cea de-a doua critică vizează motivarea instanței de apel relativ la motivul de apel privind greșeala Tribunalului de a disjunge cererea precizatoare, deși aceasta, pe de o parte, fusese depusă până la prima zi de înfățișare, iar pe de altă parte, Tribunalul trebuia să aplice o altă sancțiune în cazul în care consideră că cererea a fost depusă după prima zi de înfățișare, respectiv decăderea.

Argumentându-și această critică recurenta arată că instanța de apel, la fel ca și prima instanță, încalcă formele de procedură prevăzute sub acțiunea nulității, atunci când consideră că cererea precizatoare a fost depusă după prima zi de înfățișare, ambele instanțe considerând în mod greșit că la data de 18 ianuarie 2013 s-a consumat prima zi de înfățișare, astfel că au considerat că cererea precizatoare depusă în data de 8 martie 2013 a fost depusă după prima zi de înfățișare, întrucât la data de 18 ianuarie 2013 nu putea fi prima zi de înfățișare deoarece reclamanta a solicitat o amânare în urma întâmpinării primite de la pârât chiar din ședință, instanța admițând-o, la acel termen părțile aflându-se în imposibilitate de a depune concluzii.

Se arată în continuare că sub acest aspect motivarea instanței este contradictorie, întrucât, deși afirma în mod corect că la termenul din 18 ianuarie 2013 recurenta a solicitat o amânare pentru a lua la cunoștință de întâmpinare, trage concluzia opusă celei ce s-ar fi desprins în mod logic din această afirmație, anume că atunci ar fi fost prim azi de înfățișare, „întrucât ambele părți erau în măsură să își apere interesele și să pună în cunoștință de cauză concluzii", trimiterile instanței la art. 156 C. proc. civ., neavând legătură cu problema de drept supusă atenției acesteia.

Conchide recurenta în sensul că, instanța de apel persistă în greșeala primei instanțe considerând că cererea sa precizatoare a fost depusă după prima zi de înfățișare, această greșeală fiind în mod flagrant vătămătoare, întrucât toate aspectele ce țineau de răspunderea civilă delictuală a pârâtului nu au mai fost analizate, această motivare a acțiunii neconducând la amânarea în mod nejustificat a judecării, probele de administrat urmând a fi aceleași. În continuare recurenta se referă la motivarea instanței de apel cu privire la cumulul dintre răspunderea contractuală și cea delictuală, arătând că aceasta nu era relevantă în cauză.

Într-o a treia critică recurenta reproșează instanței de apel o interpretare greșită a dispozițiilor legale ce reglementează contractul de mandat, ignorând faptul că în baza unei procuri generale nu pot fi încheiate acte de dispoziție, iar procura din data de 26 noiembrie 2002 era o procură generală, decizia recurată neținând cont de faptul că prin procura din data de 25 septembrie 2003, a fost revocată implicit procura din 26 noiembrie 2002, întrucât ultima procură cuprinde puterile prevăzute pentru mandatar în cea anterioară, însă nu se limitează doar la acestea, fiind o procură mult mai amplă, specială.

Apreciază recurenta-reclamantă că instanța greșește și atunci când consideră că nu s-a făcut dovada certă a comunicării către pârât a revocării procurii, atâta timp cât această comunicare a fost făcută potrivit legislației spaniole de către un notar public și, prin urmare, trebuie considerată legal îndeplinită, actul notarial neputând fi contestat decât prin înscriere în fals, întrucât actul autentic al comunicării revocării făcute personal de notar nu poate fi combătut printr-o declarație a portarului chiar dacă și aceasta a fost dată în fața unui notar întrucât portarul putea spune tot ceea ce dorește, aspectul autentic al acestei declarații fiind doar ceea ce a constatat notarul ex propri sensibus, adică faptul că un portar a declarat ceva.

Se arată că regulile comunicării revocării unei procuri, având în vedere că această revocare s-a făcut în Spania, sunt cele ale legislației spaniole, iar atâta timp cât notarul a efectuat comunicare mergând personal la locuința pârâtului și lăsând portarului documentul, nu se poate presupune altceva decât că notarul a îndeplinit în mod legal procedura conform legislației spaniole. Recurenta precizează că instanța de apel greșește și atunci când consideră că actul încheiat de către pârât a fost ratificat la data de 8 martie 2007 prin declarația notarială a fiului său M.A.S. în baza unei procuri acordată de bunicul său E.S.M., deoarece nicăieri în cuprinsul acestei procuri nu se regăsește puterea pentru mandatar de a ratifica acte încheiate fără mandat.

Considerentele instanței de apel cu privire la criticile de nulitate pentru lipsa de cauză, se arată, sunt contradictorii și schimbă înțelesul motivelor de nulitate, întrucât recurenta a făcut vorbire despre lipsa de cauză în contextul contractului aleatoriu în sensul că tocmai elementul alea, care implică în mod necesar o incertitudine, o posibilitate atât de pierdere cât și de a câștiga, a lipsit din contractul de cesiune de drepturi litigioase. Pe fond în privința motivelor de nulitate invocate recurenta face următoarele precizări pe care le consideră aplicabile pe toate, în ordinea invocării lor.

- În ipoteza nulității contractului de cesiune de drepturi litigioase pentru lipsa totală a consimțământului deținătorului dreptului de proprietate sancționarea este nulitatea absolută; - În ipoteza de nulitate axată pe faptul că pârâtul mandatar a acționat fără procură, practic fără mandat, căci aceasta este semnificația revocării procurii, doctrina arată că actul încheiat de pârâtul mandatar „în numele mandatului" este un abuz, ce nu-l angajează pe mandant întrucât nu a existat reprezentare și, deci, nici consimțământ al acestuia. Jurisprudența a tras concluzia că actul astfel încheiat este inexistent ceea ce echivalează dacă nu mai admitem inexistența ca pe o sancțiune distinctă cu nulitatea absolută.

Precizează că, deși un act încheiat de mandatar în această situație s-ar putea susține totuși că poate fi ratificat de mandant, acesta nu este cazul în speță, întrucât la fel cum și procura este un act juridic unilateral și ratificarea sau, repudierea de către mandant a actului încheiat de mandatar sunt acte juridice unilaterale, caracterizate prin faptul că sunt irevocabile, că ratificarea în temeiul principiului ret habitio mandato aequi paratur valorează mandat, iar în lipsa ei actele încheiate de către mandatar în numele mandantului sunt ineficiente. înainte de ratificare, actul încheiat de către mandatar fără respectarea limitelor împuternicirii primite, cu toate că nu produce efectele firești față de mandant, există totuși că realitate juridică și generează unele consecințe juridice secundare.

Astfel, mandantul devine titularul unui drept de opțiune, care îi dă posibilitatea de a-și însuși sau nu actul după cum îi dictează interesele. La rândul lui, terțul devine titularul unui drept nesigur (rezolubil). în doctrină și jurisprudența au fost identificate diverse situații în care actul juridic ce face obiectul contractului de mandat produce unele consecințe și față de mandatar: atunci când mandatarul acționează fără împuternicire. în acest caz, absența ratificării actului juridic de către mandant îl expune pe mandatar la plata de daune - interese către terț. Art. 1546, alin. (2) C. civ. prevede în cazul în care mandatarul acționează depășind limitele mandatului său, că mandantul nu va fi îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut afară de limitele puterilor sale, afară numai când a ratificat expres sau tacit.

Cu alte cuvinte, pentru ceea ce depășește limitele mandatului se consideră că practic nu există mandat. De exemplu, dacă mandatarul acționează în afara puterii sale își vinde un bun, actul este nul sau mai exact, nu s-a format. în acest caz, reprezentarea nu există, iar mandantul este un terț față de actele mandatarului. în ceea ce îl privește pe mandatar, el nu este angajat întrucât, conform art. 1545 C. civ., el nu este ținut a garanta ceea ce s-a făcut afară de marginile mandatului, însă cu următoarele rezerve: dacă mandatarul a tratat în nume propriu, el este debitor direct potrivit art. 1545 C. civ., iar dacă nu a arătat puterile sale terților răspunderea sa poate fi angajată.

Având în vedere cele expuse privind mandatul recurenta-reclamantă consideră drept cauză primară de nulitate a acestui contract de vânzare-cumpărare drepturi litigioase, lipsa totală a consimțământului deținătorului dreptului de proprietate, cauza de nulitate independentă de prevederile, ce reglementează mandatul, astfel cum au fost prezentate mai sus, iar cauza secundară de nulitate aplicabilă înaintea normelor prezentate mai sus la mandat, lipsa de cauză sau cauză ilicită și imorală a contractului încheiat de pârât, arătând că există contrar susținerilor pârâtului și o optică a practicii judiciare prin care vânzarea bunului altuia, în anumite condiții, este sancționată cu nulitatea absolută, sens în care face trimitere la doctrină și jurisprudență.

Conchide recurenta-reclamantă, în finalul cererii, că a demonstrat faptul că procura pârâtului fusese revocată, că, acesta a acționat fără a avea mandat pentru vânzarea drepturilor litigioase și nu cu depășirea limitelor mandatului, ceea ce conturează intenția frauduloasă a pârâtului, aspect ce impune aplicarea principiului fraus omnia corumpit și care poate conduce, în ipoteza vânzării bunului altuia, la constatarea nulității contractului de vânzare de drepturi litigioase. Intimatul-pârât S.P.G. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Menținând hotărârea instanței de fond cu privire la soluția dată cererii reclamantei de introducere în cauză a moștenitorilor mandantului, instanța de control judiciar a procedat corect, raționamentul acesteia fundamentându-se în mod judicios pe determinarea existentă între obiectul acțiunii, dreptul ce se tinde a fi valorificat prin prezentul demers judiciar și poziția procesuală a părților. Acțiunea a fost introdusă în contradictoriu cu pârâtul și nu cu autorul său, speța neîncadrându-se nici în ipoteza avută în vedere de legiuitor în art. 243 C. proc. civ. nici în cea reglementată de Cartea a ll-a Titlul I cap. III C. proc. civ. Nici cea de-a doua critică nu poate fi primită întrucât față de caracterul cererii depusă de recurentă la termenul de judecată din data de 8 martie 2013, aceasta are natura unei cereri completatoare a cererii de chemare în judecată, întrucât nu a modificat obiectul acțiunii iar măsura disjungerii acestuia în aplicarea art. 165 C. proc.

civ. este o facultate lăsată la aprecierea instanței, singura în măsură să evalueze stadiul în care se află judecata acestuia și din perspectiva cerinței de soluționare cu celeritate a cauzelor. Motivul de apel vizând eroarea pe care instanța de fond a făcut-o pronunțând disjungerea cererii completatoare și nu decăderea, cum ar fi fost corect, a primit o corectă dezlegare față de faptul că vătămarea pretins a fi suferită de recurentă nu a fost dovedită, aceasta beneficiind de toate garanțiile pe care le presupune desfășurarea unui proces echitabil.

Nici ultima critică nu poate fi primită întrucât instanța de control judiciar a făcut o interpretare și aplicare judicioasă a dispozițiilor ce reglementează contractul de mandat aceasta întrucât, deși revocarea celui din urmă procuri, cea autentificată la data de 25 septembrie 2003 nu este contestată, recurenta-reclamantă prin probatoriul administrat - și care nu poate face obiectul de analiză în prezentul recurs în raport de art. 304 C. proc. civ. - nu a demonstrat că această revocare a fost adusă la cunoștința pârâtului-mandatar în baza procurii inițiale, cerință impusă imperativ de legiuitor în art. 1557 C. civ. Așadar, în aplicarea și interpretarea judicioasă a acestui text de lege, instanța de apel a reținut că față de împrejurarea că revocarea primei procuri nu a fost adusă la cunoștința mandatarului, actul încheiat de acesta este pe deplin valabil, făcând ca demersul judiciar astfel inițiat să fie lipsit de fundament.

De asemenea, raționamentul instanței de apel cu privire la ratificarea actului vânzării și la consecințele pe care le produce din perspectiva aprecierii cauzelor de nulitate absolută invocate de reclamant, este pertinent însă constituie o ipoteză de lucru în raport de problema de drept aplicabilă speței și corect dezlegată de instanță, respectiv existența unui mandat valabil pentru exercițiul dreptului de vânzare din perspectiva exigențelor impuse de dispozițiile art. 1557 C. civ. Precizările pe care recurenta-reclamantă le face în finalul cererii, cu privire la motivele de nulitate invocate, vizează aspecte cu caracter teoretic, precum și trimiterii doctrinare și jurisprudențiale, neavând valențele unor critici de nelegalitate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat și, constatând îndeplinite cerințele art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatului 1.500 lei cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC O. SRL împotriva Deciziei nr. 109 din 21 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești , secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta să plătească intimatului-pârât 1500 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 16 septembrie 2014.