ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2580/2013

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia penală nr. 347 din 26 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița s-a respins cererea prin care revizuentul S.C.I., a formulat contestația în anulare împotriva Deciziei penale nr. 262 din 20 octombrie 2012 pronunțată de aceeași instanță, ca nefondată. Totodată, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. acesta a fost obligat la plata sumei de 40 RON cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel pe baza actelor procedurale aflate în dosarul cauzei, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt; Prin cererea înregistrată sub nr. 6499/120/2012 revizuentul S.C.I. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei penale nr. 262 din 20 august 2012 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în Dosarul penal nr. 1781/315/2012, în contradictoriu cu intimata P.M.

S-a susținut că judecata recursului s-a făcut cu viciu de procedură, acesta constând în caracterul ireconciliabil dintre situația de fapt reținută și motivarea soluției adoptată, atât în latură penală și civilă, făcându-se o interpretare greșită a dispozițiilor legale privind suportarea cheltuielilor judiciare. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 393, art. 403, art. 406 C. proc. pen., precum și art. 4 pct. 7 din Protocolul la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Analizând materialul instrumentat în Dosarul nr. 1781/315/2012 al Tribunalului Dâmbovița, prima instanță a stabilit că prin Decizia penală nr. 262 din 20 august 2012 s-a respins recursul declarat de revizuentul S.C.I.

împotriva Sentinței penale nr. 223 din 19 martie 2012 pronunțată de Judecătoria Târgoviște, ca nefondat, acesta fiind obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat. Cu ocazia soluționării căii ordinare de atac, ca și instanța de fond, instanța de control judiciar a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 403 alin. (3 1 ) C. proc. pen., respectiv că cererea de revizuire formulată, este inadmisibilă. S-a motivat că această contestație în anulare nu este fondată deoarece nu se încadrează în dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., potrivit cărora împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în cazurile prevăzute în alin. (1) al aceluiași articol.

S-a concluzionat că, deși contestația în anulare este o cale extraordinară de atac menită să asigure dreptul la un proces echitabil, în cazul contestatorului motivele invocate în cuprinsul cererii și expuse în ședință publică, nu se regăsesc în dispozițiile procedurale anterior menționate, situație în care cererea formulată nu poate fi respinsă decât ca nefondată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatorul S.C.I., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică. S-a susținut că această cerere se impune a fi admisă întrucât prin Decizia penală nr. 197/2004 a Tribunalului Dâmbovița, în mod greșit a fost achitat în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracțiune de furt prev. de art. 210 rap.

la art. 208 alin. (1) C. pen., deși în cauză s-a făcut dovada incidenței temeiului prev. de art. 10 lit. a) C. proc. pen., situație ce ar fi condus și la exonerarea de la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, precum și pretențiilor formulate de partea vătămată P.M. Verificând legala sesizare a curții de apel, ca instanță competentă material să soluționeze recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale, funcție de dispozițiile procedurale ce reglementează exercitarea acestor căi ordinare de atac, pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei,instanța a constatat că motivele de reformare invocate de contestatorul S.C.I. nu pot fi examinate pe fond, pentru următoarele considerente: Din coroborarea dispozițiilor art. 392 alin. (4) C. proc.

pen. rap. la art. 407 C. proc. pen., rezultă fără dubiu că în situația contestațiilor în anulare, chiar dacă obiectul cauzei l-a constituit o cerere de revizuire a unei hotărâri definitive, soluțiile pot fi atacate pe cale ordinară, funcție de gradul de jurisdicție la care s-a examinat ultima cale de retractare exercitată, respectiv sentința dată este supusă apelului, iar decizia dată în apel este supusă recursului. Atari reguli procedurale sunt de strictă interpretare, iar accesul la justiție este garantat cu respectarea întocmai a termenelor și condițiilor reglementate în materie, inclusiv atunci când se repun în discuție hotărâri intrate sub puterea lucrului judecat, prin exercitarea căilor de atac extraordinare.

Curtea de apel a constatat că obiectul contestației în anulare introdusă la data de 27 august 2012 pe rolul Tribunalului Dâmbovița l-a constituit Decizia penală nr. 262 din 20 august 2012 pronunțată de aceeași instanță, în Dosarul penal nr. 1781/315/2012. Prin decizia a cărei retractare s-a solicitat, instanța de control judiciar a respins recursul exercitat de revizuentul S.C.I. împotriva Sentinței penale nr. 223 din 19 martie 2012 a Judecătoriei Târgoviște, prin care s-a respins cererea privind revizuirea Sentinței penale nr. 1418 din 08 decembrie 2003, pronunțată de aceeași instanță, modificată prin Decizia penală nr. 197/2004 a Tribunalului Dâmbovița, [contestându-se achitarea conform art. 10 lit. d) C. proc.

pen. pentru săvârșirea infracțiunii de furt între rude prev. de art. 210 - art. 208 alin. (1) C. pen.], ca inadmisibilă. Față de obiectul Dosarului penal nr. 1781/315/2012 și dispozițiile art. 25 rap. la art. 27 pct. 3 C. proc. pen. comb. cu art. 210 alin. (2) C. pen. curtea de apel a constatat că sentința adoptată de judecătorie în primă instanță, este supusă verificării ordinare în dublu grad de jurisdicție, respectiv prin atacarea cu recurs la tribunalul din raza de competență teritorială iar instanța de control judiciar se pronunță asupra căii de atac, prin decizie definitivă. Ca urmare, curtea de apel a apreciat că recursul promovat de contestatorul S.C.I. împotriva Deciziei penale nr. 347 din 26 octombrie 2012 a Tribunalului Dâmbovița, prin care s-a examinat contestația în anulare formulată conform art. 396 Cod proc.

penală, împotriva Deciziei penale nr. 262 din 20 august 2012, pronunțată de acesta, la judecata recursului ordinar declarat împotriva unei sentințe adoptate în revizuire de judecătoria competentă să judece în primă instanță, hotărâre definitivă prin efectul legii, este inadmisibil. Împotriva acestei decizii a formulat recurs contestatorul S.C.I. Examinând hotărârea recurată, astfel cum impun dispozițiile art. 385 6 alin. ultim C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. proc. pen., constată că recursul formulat de contestator este inadmisibil, având în vedere că decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie este definitivă.

Înalta Curte reține că, inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual. Dispozițiile art. 385 1 C. proc. pen.

enumera hotărârile, care pot fi atacate o singură dată cu recurs, respectiv: "a) sentințele pronunțate de judecătorii în cazurile prevăzute de lege; b) sentințele pronunțate de tribunalele militare în cazul infracțiunilor contra ordinii și disciplinei militare, sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; c) sentințele pronunțate de curțile de apel și Curtea Militară de Apel; d) sentințele pronunțate de, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție; d 1 ) sentințele privind infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; e) deciziile pronunțate, ca instanțe de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale, curți de apel și Curtea Militară de Apel; f) sentințele pronunțate în materia executării hotărârilor penale, afară de cazul când legea prevede altfel, precum și cele privind reabilitare". De asemenea potrivit art. 417 C. proc.

pen., "hotărârea instanței de recurs rămâne definitivă la data pronunțării acesteia când: a) recursul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de recurs, fără rejudecare; b) cauza a fost rejudecată de către instanța de recurs, după admiterea recursului; c) cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului." Având în vedere dispozițiile mai sus arătate, care arată în mod limitativ care sunt hotărârile ce pot fi atacate cu recurs, văzând că hotărârea atacată nu face parte dintre aceste hotărâri, Înalta Curte constată că recursul formulat de contestator este inadmisibil. Față de aceste aspecte, Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de contestatorul S.C.I.

împotriva Deciziei penale nr. 117 din 28 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și îl va obliga pe recurentul contestator la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibil recursul declarat de contestatorul S.C.I. împotriva Deciziei penale nr. 117 din 28 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul contestator la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 04 septembrie 2013. Procesat de GGC - GV