ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2580/2013

Asupra recursului de

față:

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 347 din 26 octombrie

2012 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița s-a respins cererea prin care

revizuentul S.C.I., a formulat contestația în anulare împotriva Deciziei penale

nr. 262 din 20 octombrie 2012 pronunțată de aceeași instanță, ca nefondată.

Totodată, conform

art. 192 alin. (2) C. proc. pen. acesta a fost obligat la plata sumei de 40 RON

cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî

astfel pe baza actelor procedurale aflate în dosarul cauzei, prima instanță a

reținut următoarea situație de fapt;

Prin cererea

înregistrată sub nr. 6499/120/2012 revizuentul S.C.I. a formulat contestație în

anulare împotriva Deciziei penale nr. 262 din 20 august 2012 pronunțată de

Tribunalul Dâmbovița, în Dosarul penal nr. 1781/315/2012, în contradictoriu cu

intimata P.M.

S-a susținut că

judecata recursului s-a făcut cu viciu de procedură, acesta constând în

caracterul ireconciliabil dintre situația de fapt reținută și motivarea

soluției adoptată, atât în latură penală și civilă, făcându-se o interpretare

greșită a dispozițiilor legale privind suportarea cheltuielilor judiciare.

În drept, s-au

invocat dispozițiile art. 393, art. 403, art. 406 C. proc. pen., precum și art.

4 pct. 7 din Protocolul la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale.

Analizând materialul

instrumentat în Dosarul nr. 1781/315/2012 al Tribunalului Dâmbovița, prima

instanță a stabilit că prin Decizia penală nr. 262 din 20 august 2012 s-a

respins recursul declarat de revizuentul S.C.I. împotriva Sentinței penale nr.

223 din 19 martie 2012 pronunțată de Judecătoria Târgoviște, ca nefondat,

acesta fiind obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Cu ocazia

soluționării căii ordinare de atac, ca și instanța de fond, instanța de control

judiciar a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 403 alin. (3

1

)

C. proc. pen., respectiv că cererea de revizuire formulată, este inadmisibilă.

S-a motivat că

această contestație în anulare nu este fondată deoarece nu se încadrează în

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., potrivit cărora împotriva hotărârilor

penale definitive se poate face contestație în anulare în cazurile prevăzute în

alin. (1) al aceluiași articol.

S-a concluzionat că,

deși contestația în anulare este o cale extraordinară de atac menită să asigure

dreptul la un proces echitabil, în cazul contestatorului motivele invocate în

cuprinsul cererii și expuse în ședință publică, nu se regăsesc în dispozițiile

procedurale anterior menționate, situație în care cererea formulată nu poate fi

respinsă decât ca nefondată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs contestatorul S.C.I., criticând-o ca fiind nelegală

și netemeinică.

S-a susținut că

această cerere se impune a fi admisă întrucât prin Decizia penală nr. 197/2004

a Tribunalului Dâmbovița, în mod greșit a fost achitat în baza art. 10 lit. d)

C. proc. pen. pentru infracțiune de furt prev. de art. 210 rap. la art. 208

alin. (1) C. pen., deși în cauză s-a făcut dovada incidenței temeiului prev. de

art. 10 lit. a) C. proc. pen., situație ce ar fi condus și la exonerarea de la

plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, precum și pretențiilor

formulate de partea vătămată P.M.

Verificând legala

sesizare a curții de apel, ca instanță competentă material să soluționeze

recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale, funcție de

dispozițiile procedurale ce reglementează exercitarea acestor căi ordinare de

atac, pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei,instanța a

constatat că motivele de reformare invocate de contestatorul S.C.I. nu pot fi examinate

pe fond, pentru următoarele considerente:

Din coroborarea

dispozițiilor art. 392 alin. (4) C. proc. pen. rap. la art. 407 C. proc. pen.,

rezultă fără dubiu că în situația contestațiilor în anulare, chiar dacă

obiectul cauzei l-a constituit o cerere de revizuire a unei hotărâri

definitive, soluțiile pot fi atacate pe cale ordinară, funcție de gradul de

jurisdicție la care s-a examinat ultima cale de retractare exercitată,

respectiv sentința dată este supusă apelului, iar decizia dată în apel este supusă

recursului.

Atari reguli

procedurale sunt de strictă interpretare, iar accesul la justiție este garantat

cu respectarea întocmai a termenelor și condițiilor reglementate în materie,

inclusiv atunci când se repun în discuție hotărâri intrate sub puterea lucrului

judecat, prin exercitarea căilor de atac extraordinare.

Curtea de apel a

constatat că obiectul contestației în anulare introdusă la data de 27 august

2012 pe rolul Tribunalului Dâmbovița l-a constituit Decizia penală nr. 262 din

20 august 2012 pronunțată de aceeași instanță, în Dosarul penal nr.

1781/315/2012.

Prin decizia a cărei

retractare s-a solicitat, instanța de control judiciar a respins recursul

exercitat de revizuentul S.C.I. împotriva Sentinței penale nr. 223 din 19

martie 2012 a Judecătoriei Târgoviște, prin care s-a respins cererea privind

revizuirea Sentinței penale nr. 1418 din 08 decembrie 2003, pronunțată de

aceeași instanță, modificată prin Decizia penală nr. 197/2004 a Tribunalului

Dâmbovița, [contestându-se achitarea conform art. 10 lit. d) C. proc. pen.

pentru săvârșirea infracțiunii de furt între rude prev. de art. 210 - art. 208

alin. (1) C. pen.], ca inadmisibilă.

Față de obiectul

Dosarului penal nr. 1781/315/2012 și dispozițiile art. 25 rap. la art. 27 pct.

3 C. proc. pen. comb. cu art. 210 alin. (2) C. pen. curtea de apel a constatat

că sentința adoptată de judecătorie în primă instanță, este supusă verificării

ordinare în dublu grad de jurisdicție, respectiv prin atacarea cu recurs la

tribunalul din raza de competență teritorială iar instanța de control judiciar

se pronunță asupra căii de atac, prin decizie definitivă.

Ca urmare, curtea de

apel a apreciat că recursul promovat de contestatorul S.C.I. împotriva Deciziei

penale nr. 347 din 26 octombrie 2012 a Tribunalului Dâmbovița, prin care s-a

examinat contestația în anulare formulată conform art. 396 Cod proc. penală,

împotriva Deciziei penale nr. 262 din 20 august 2012, pronunțată de acesta, la

judecata recursului ordinar declarat împotriva unei sentințe adoptate în revizuire

de judecătoria competentă să judece în primă instanță, hotărâre definitivă prin

efectul legii, este inadmisibil.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs contestatorul S.C.I.

Examinând hotărârea

recurată, astfel cum impun dispozițiile art. 385

6

alin. ultim C.

proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

alin. (1) lit. a)

teza a II-a C. proc. pen., constată că recursul formulat de contestator este

inadmisibil, având în vedere că decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești,

secția penală și pentru cauze cu minori și de familie este definitivă.

Înalta Curte reține

că, inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci

când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede

sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept

epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.

Dispozițiile art. 385

1

C. proc. pen. enumera hotărârile, care pot fi atacate o singură dată cu recurs,

respectiv:

"a) sentințele

pronunțate de judecătorii în cazurile prevăzute de lege;

b) sentințele

pronunțate de tribunalele militare în cazul infracțiunilor contra ordinii și

disciplinei militare, sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2

ani;

c) sentințele

pronunțate de curțile de apel și Curtea Militară de Apel;

d) sentințele

pronunțate de, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție;

d

1

)

sentințele privind infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii

penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;

e) deciziile

pronunțate, ca instanțe de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale,

curți de apel și Curtea Militară de Apel;

f) sentințele

pronunțate în materia executării hotărârilor penale, afară de cazul când legea

prevede altfel, precum și cele privind reabilitare".

De asemenea potrivit

art. 417 C. proc. pen., "hotărârea instanței de recurs rămâne definitivă

la data pronunțării acesteia când:

a) recursul a fost

admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de recurs, fără rejudecare;

b) cauza a fost

rejudecată de către instanța de recurs, după admiterea recursului;

c) cuprinde obligarea

la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului."

Având în vedere

dispozițiile mai sus arătate, care arată în mod limitativ care sunt hotărârile

ce pot fi atacate cu recurs, văzând că hotărârea atacată nu face parte dintre

aceste hotărâri, Înalta Curte constată că recursul formulat de contestator este

inadmisibil.

Față de aceste

aspecte, Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de

contestatorul S.C.I. împotriva Deciziei penale nr. 117 din 28 ianuarie 2013

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie și îl va obliga pe recurentul contestator la plata sumei de 200

RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

inadmisibil recursul declarat de contestatorul S.C.I. împotriva Deciziei penale

nr. 117 din 28 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul

contestator la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 04 septembrie 2013.

Procesat de GGC - GV