ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2802/2012

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Decizia penală nr. 22 din 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondat recursul declarat de partea vătămată C.P. împotriva Deciziei penale nr. 323 din 30 iunie 2009 a Tribunalului lași, sentință prin care a fost condamnat inculpatul Z.I. la pedeapsa, contopită, de 19 ani 10 luni și 28 de zile închisoare și pedeapsa complementară pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. Pentru a hotărî astfel instanța de recurs a reținut că la judecarea în primă instanță s-a luat act de manifestarea de voință a părții vătămate în sensul că nu se constituie parte civilă și că în aceste condiții nu puteau fi acordate despăgubiri, nefiind incidente dispozițiile art. 17 C. proc.

pen. S-a mia reținut că din actul de sesizare nu rezultă existența unei situații de fapt în care să se regăsească că inculpatul a sustras bunuri din proprietatea părții vătămate. Împotriva Deciziei penale nr. 22 din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori, a declarat recurs inculpatul Z.I., decizia atacată fiind definitivă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți sub nr. 19796/245/2008. Examinând hotărârea recurată, din oficiu, astfel cum impun dispozițiile art. 3856 alineat ultim C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385 15 alin. (1) lit. a) teza a ll-a C. proc. pen., constată că recursul formulat de către recurent, este inadmisibil, având în vedere că decizia atacată cu prezentul recurs este definitivă.

Înalta Curte reține că inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual. Dispozițiile art. 385 1 C. proc. pen. enumera hotărârile precum și încheierile, care pot fi atacate o singură dată cu recurs. Căile ordinare de atac sunt strict și limitativ reglementate prin norma procesual penală, cu arătarea imperativă a persoanelor ce le pot folosi, precum și a condițiilor, cazurilor și termenelor în care pot fi exercitate. Astfel, exercitând o cale de atac în afara condițiilor stabilite de lege, demersul astfel realizat va fi sancționat cu inadmisibilitatea.

Față de considerentele precizate, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a ll-a C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de inculpatul Z.I. împotriva Deciziei penale nr. 22 din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori. Potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul Z.I. împotriva Deciziei penale nr. 22 din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel lași, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 1 Septembrie 2012.