ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 437/2013

Asupra recursului

penal de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr.

172 din 7 martie 2012 a Tribunalului București – Secția I Penală a fost

respinsă ca neîntemeiată cererea de rejudecare după extrădare formulată de

condamnatul S.H.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin cererea formulată la data

de 11 martie 2011 pe rolul Tribunalului București - Secția I Penală,

condamnatul S.H. a solicitat rejudecarea cauzei în care s-a pronunțat sentința

penală nr. 283 din 30 iunie 1998 a Tribunalului București, definitivă prin

decizia penală nr. 302 din 02 noiembrie 1998 a Curții de Apel București -

Secția a II-a Penală.

În motivarea cererii,

condamnatul a arătat că a fost judecat și condamnat la o pedeapsă cu privare de

libertate pentru infracțiunea de tentativă la omor, infracțiune pe care nu a

săvârșit-o. De asemenea petentul a mai precizat că la momentul judecării nu se

afla în România. În esență, a solicitat admiterea cererii de rejudecare după

extrădare.

S-au atașat dosarele nr.

6068/1997 al Tribunalului București - Secția I Penală, dosarul de urmărire

penală nr. 2408/P/1996, dosarul nr. 33277/3/2011 al Tribunalului București -

Secția a II-a Penală și dosarul nr. 12721/299/2011 al Judecătoriei sectorului 1

București.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 283 din 30

iunie 1998 a Tribunalului București, definitivă prin decizia penală nr. 302 din

02 noiembrie 1998 a Curții de Apel București - Secția a II-a Penală, petentul S.H.

a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru infracțiunea de tentativă

la omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen.

Potrivit adresei din

data de 14 noiembrie 2011 emisă de Biroul executări penale în dosarul nr. 18186/3/2011

condamnatul S.H. a fost extrădat din Bulgaria la data de 29 octombrie 2010 în vederea

executării MEPI nr. 411 din 25 noiembrie 1998 emis în baza sentinței penale nr.

283 din 30 iunie 1998.

Constatând în această

situație și din verificarea dosarului de fond că petentul-condamnat a fost

judecat fără a fi prezent la niciun termen de judecată, iar ulterior a fost

extrădat în vederea executării pedepsei de 7 ani, aplicată prin sentința penală

nr. 283 din 30 iunie 1998, instanța a apreciat cererea de rejudecare a sa ca

fiind admisibilă în principiu și a dispus reluarea cercetării judecătorești.

A fost audiată partea

vătămată S.V. care și-a menținut declarațiile date anterior în cauză, arătând

că în data de 25 noiembrie 1995 se afla în localul SC D.A. SRL în comuna

Dobroiești și că la un moment dat a sosit inculpatul care se afla în stare de ebrietate

și care le-a cerut tuturor aflați în local să-l părăsească. Deși, partea

vătămată l-a rugat să-l lase să termine de servit băutura inculpatul a

continuat să-l împingă, i-a dat două palme după care i-a aplicat o lovitură de

cuțit în zona abdominală partea stângă.

Inculpatul fiind

audiat a negat atât împrejurarea că a avut cuțit sau alt obiect tăietor asupra

sa, cât și orice agresiune asupra părții vătămate cu vreun obiect ascuțit.

Singurul aspect pe care acesta l-a recunoscut a fost cel privitor la

înlăturarea clienților din magazin și la aplicarea unei lovituri cu pumnul

părții vătămate S.V.

Au fost audiați și

martorii B.S.G. și Ș.M. care și-a menținut declarațiile date în primul proces

penal însă au negat că ar fi văzut efectiv momentul la care S.V. a fost

înjunghiat. Ambii martori au confirmat existența unei altercații între cei doi

și au confirmat că la un moment dat cei doi s-au aflat în afara localului.

Examinând materialul

probator administrat în cauză, instanța de fond a apreciat că se mențin

concluziile și argumentele de condamnare ale inculpatului expuse în sentința

penală nr. 283 din 30 iunie  1998 pronunțată de Tribunalul București Secția I

Penală, atât în ceea ce privește situația de fapt, temeiurile de drept cât și

aspectele referitoare la individualizarea pedepsei. Astfel, concluziile

raportului de expertiză medico-legală privind leziunile suferite de partea

vătămată, s-au coroborat cu declarațiile părții vătămate și ale martorilor

audiați în cauză și în plus, chiar inculpatul a recunoscut existența unui

conflict între acesta și partea vătămată.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel condamnatul S.H., criticând-o ca fiind netemeinică și

care a solicitat admiterea apelului, deoarece la instanța de fond nu a fost

audiat un martor esențial pentru aflarea adevărului.

Prin decizia penală nr.

304 din 19 octombrie 2012 a Curții de Apel București – Secția a II-a Penală s-a

respins ca nefondat apelul declarat de condamnat.

Împotriva deciziei

penale nr. 304 din 19 octombrie 2012 a Curții de Apel București – Secția a II-a

Penală în termen legal a declarat recurs condamnatul S.H., solicitând admiterea

cererii sale de rejudecare și achitarea întrucât nu a comis infracțiunea pentru

care este condamnat, lipsind din țară la data când se reține că s-a comis

fapta.

Examinând recursul

declarat în cauză prin prisma dispozițiilor art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru

considerentele ce urmează:

Prin încheierea din

15 noiembrie 2011, Tribunalul București – Secția I Penală a admis în principiu

cererea de rejudecare după extrădare formulată de recurent, iar în procedura

rejudecării au fost audiați condamnatul, partea vătămată S.V., precum și

martorii B.S.G. și Ș.M.

În ceea ce privește

admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare întemeiată pe dispozițiile

art. 522

1

C. proc. pen., Înalta Curte constată că prima instanță a

nesocotit dispozițiile deciziei nr. 2074 din 13 iunie 2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție prin care s-a constatat că cererea de rejudecare formulată

de condamnat este inadmisibilă.

Fiind însă investită

cu recursul condamnatului, Înalta Curte va analiza pe fond cererea de

rejudecare, neputând să creeze acestuia o situație mai grea în propria cale de

atac.

Recurentul din

prezenta cauză a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare prin sentința

penală nr. 283 din 30 iunie 1998 a Tribunalului București definitivă prin

decizia penală nr. 302 din 2 noiembrie 1998 a Curții de Apel București – Secția

a II-a Penală pentru tentativă la infracțiunea de omor prevăzută de art. 20 C.

pen. raportat la art. 174 C. pen., reținându-se în fapt că la data de 25

noiembrie 1995 l-a lovit pe S.V. cu un cuțit, provocându-i o plagă penetrantă

abdominală care a necesitat intervenție chirurgicală de urgență și i-a pus

viața în primejdie.

Fiind audiată în

procedura rejudecării, partea vătămată S.V. a arătat că recurentul condamnat

este autorul agresiunii comise asupra sa la data de 25 noiembrie 2005, dată la

care se afla în barul SC D.A. SRL La un moment dat s-a produs o busculadă,

clienții barului au fost împinși afară, a simțit o lovitură de cuțit în zona

abdominală și a observat că recurentul este cel care l-a lovit.

Condamnatul nu a

recunoscut fapta, a relatat că l-a împins pe S.V. pentru a ieși din magazinul

pe care îl deținea în comuna Dobroiești, l-a lovit cu pumnul, dar nu poate

spune în ce zonă a corpului, nu a avut asupra sa un cuțit și nici nu a văzut ca

vreunul dintre clienții barului să fi avut cuțit.

Martorii Ș.M. și B.S.G.

și-au menținut declarațiile date anterior în cauză, i-au văzut pe inculpat și

pe partea vătămată îmbrâncindu-se, fără însă a vedea efectiv momentul când

partea vătămată a fost înjunghiată.

Cei doi martori au

relatat că incidentul dintre părți a continuat și în afara barului.

Potrivit raportului

de expertiză medico-legală din 17 ianuarie 1996 întocmit de I.N.M.L. „Mina

Minovici” partea vătămată a prezentat leziuni traumatice produse prin lovire cu

un corp tăietor-înțepător la data de 25 noiembrie 1995 ce au necesitat pentru

vindecare un număr de 25-30 zile îngrijiri medicale și i-au pus viața în

primejdie.

Coroborând

declarațiile părții vătămate, cu cele ale martorilor și cu concluziile

raportului de expertiză medico-legală, Înalta Curte constată că nu sunt

temeiuri pentru a se dispune admiterea cererii de rejudecare, menținându-se

aceleași aspecte cu privire la starea de fapt, încadrarea în drept și

individualizarea pedepsei, stabilite prin sentința penală nr. 283 din 30 iunie

1998 a Tribunalului București – Secția I Penală.

În consecință, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va

respinge ca nefondat recursul declarat de condamnatul S.H.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

condamnatul

S.H.

împotriva deciziei

penale

nr.

304/A

din 19 octombrie 2012 a Curții de Apel București – Secția a II-a Penală.

Obligă recurentul condamnat la plata sumei de

300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul

Ministerului Justiției.

Onorariul cuvenit interpretului de limbă

turcă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 6 februarie 2013.