Decizia nr. 1398/2013 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație în anulare

Hotătârea atacată Prin Decizia nr. 1521 din 21 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursurile declarate de A.A.E. și C.C.S.D. împotriva sentinței nr. 194 din 9 martie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că recurenta-pârâtă C.C.S.D. a procedat, cu mici nuanțe, la reiterarea aspectelor invocate în fața instanței de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiții în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor motive de recurs, în sensul art. 304 C. proc. civ. În acest context, instanța de control judiciar a înlăturat toate criticile formulate pe fondul cauzei, constatând că este de necontestat faptul că recurenta nu a respectat dispozițiile art. 16 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în condițiile în care nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii administrative după înregistrarea Dosarului nr. 48738/ CC, aferent Deciziei nr. 146 din 24 martie 2010, emisă de SC A. SA Craiova în favoarea reclamantei. Chiar dacă Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen de soluționare a dosarelor înregistrate în baza Titlului VII al legii, instanța de fond a apreciat întemeiat că recurenta avea obligația a-și exercita atribuțiile în limitele legii și de a respecta un termen rezonabil pentru parcurgerea etapelor obligatorii din procedura administrativă, termen care a fost depășit în raport cu data înregistrării dosarului și a documentației aferente pentru măsurile reparatorii propus a fi acordate reclamantei. Pentru respectarea termenului rezonabil, recurenta era obligată să-și organizeze activitatea în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de față, procedura administrativă a debutat la data de 30 mai 2001 prin formularea notificării către SC A. SA Craiova și nici până în prezent nu s-a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire. Instanța de control judiciar a apreciat că nu pot fi primite nici criticile referitoare la justificarea duratei termenului, prin necesitatea completării dosarului aferent Deciziei nr. 146 din 24 martie 2010, în condițiile în care, așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, din prevederile legale aplicabile nu rezultă că, C.C.S.D. ar avea competența de a exercita un control de legalitate asupra Deciziilor, cu excepția unui singur aspect, reglementat în mod expres de art. 16 alin. (4) din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, legalitatea cererii de respingere în natură. Așadar, punând în discuție toate operațiunile administrative care au stat la baza actului de soluționare a notificării și reluând analiza care s-a realizat în aceea etapă, recurenta își depășește competențele legale, iar procesul de acordare a măsurilor reparatorii trenează în mod nejustificat. În ceea ce privește recursul reclamantei, instanța de control judiciar a reținut că în mod corect a apreciat instanța de fond că în cauză nu se impune stabilirea, potrivit art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, a unui termen de executare a obligației de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în condițiile în care recurenta - pârâtă nu poate fi prezumată a fi în culpă de neexecutare înainte de expirarea termenului legal de executare.

Motivele invocate în contestația în anulare Recurenta - pârâtă C.C.S.D. a atacat decizia menționată cu o contestație în anulare întemeiată pe prevederile art. 317 alin. (1) pct. 1 și art. 318 teza a II-a C. proc. civ., arătând că instanța de recurs nu a analizat toate motivele de recurs, cenzurând în mod imparțial soluția primei instanțe. În concret, a arătat că deși în cererea de recurs a arătat că imobilul în cauză nu trebuia înstrăinat și implicit nu trebuia să se acorde măsuri reparatorii prin Decizia nr. 146/2010 emisă de către S.C.A. S.A.Craiova, instanța nu s-a pronunțat asupra acestui motiv important, reținând că recurenta are doar competența de a verifica legalitatea respingerii cererii de restituire în natură.

Apărările intimatei Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata A.A.E. a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată, arătând că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor criticilor formulate de recurent, iar motivele de modificare sau de casare reglementate în art. 304 C. proc. civ., a căror omisiune de cercetare este sancționată prin art. 318 C. proc. civ., nu includ toate argumentele invocate în susținerea lor.

Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare După examinarea motivelor contestației în anulare se constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente: Obiectul contestației în anulare îl constituie Decizia nr. 1521 din 21 martie 2012 a Înaltei Curți prin care au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de A.A.E. și C.C.S.D. împotriva sentinței nr. 194 din 9 martie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere însăși instanței care a pronunțat hotărârea atacată în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată. Contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și art. 318 teza a II-a C. proc. civ. Cu privire la motivul prevăzut în art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (,,când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii”). Deși contestatoarea și-a fundamentat în drept calea de atac pe aceste dispoziții legale, în motivarea cererii nu se regăsesc argumente care să susțină în fapt acest motiv de contestație. Cu privire la motivul prevăzut în art. 318 teza a II-a C. proc. civ. „(…) când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.) Verificând conținutul motivelor de recurs și al deciziei pronunțate în cauză, Înalta Curte constată că argumentele contestatoarei potrivit cărora instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra unor motive de casare ce vizau nelegalitatea cât și netemeinicia sentinței atacate, nu sunt fondate. Mai întâi, se poate observa că nu au fost indicate motivele de casare/modificare ce au fost omise de către instanța de fond a fi analizate sau a se pronunța, ci s-a invocat o problemă de fond a cauzei, ce a fost analizată de instanța de recurs în cadrul criticilor formulate de recurentă cu privire la justificarea duratei termenului de soluționare a dosarului de despăgubiri. Contestatoarea nu a făcut diferența între motivele de casare/modificare și argumentele arătate în sprijinul acestor motive. Art. 318 teza a II-a C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină. Instanța de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare și să răspundă printr-un considerent comun. Susținerile din motivarea contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a motivelor de recurs deja analizate de instanța ce a soluționat recursul, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului. De altfel, din modul de redactare, dar și din conținutul motivelor contestației în anulare, contestatoarea tinde la anularea unei hotărâri pentru că, în opinia sa, nu a fost bine soluționată cauza. Or, motivele invocate de către contestatoare nu pot fi încadrate în textele de lege invocate drept temei al căii de atac exercitate în cauză. Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”. De asemenea Curtea, permanent subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs.România, 26105/ 03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Temeiul legal al soluției adoptate cu privire la contestația în anulare Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.