ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1398/2013

Asupra

contestației în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1521 din 21 martie 2012,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, a respins recursurile declarate de A.A.E. și

C.C.S.D. împotriva sentinței nr. 194 din 9 martie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondate.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a

reținut că recurenta-pârâtă C.C.S.D. a procedat, cu mici nuanțe, la reiterarea

aspectelor invocate în fața instanței de fond, cărora li s-a răspuns în mod

corect în considerentele hotărârii recurate, condiții în care nu va relua

argumentele expuse de judecătorul fondului ci se va limita, doar, la analiza

criticilor care se circumscriu unor motive de recurs, în sensul art. 304 C.

proc. civ.

În acest context,

instanța de control judiciar a înlăturat toate criticile formulate pe

fondul cauzei, constatând că este de necontestat faptul că recurenta nu a

respectat dispozițiile art. 16 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în

condițiile în care nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în fiecare

etapă a procedurii administrative după înregistrarea Dosarului nr. 48738/ CC,

aferent Deciziei nr. 146 din 24 martie 2010, emisă de SC A. SA Craiova în

favoarea reclamantei.

Chiar dacă Legea nr. 247/2005

nu prevede un termen de soluționare a dosarelor înregistrate în baza Titlului

VII al legii, instanța de fond a apreciat întemeiat că recurenta avea obligația

a-și exercita atribuțiile în limitele legii și de a respecta un termen

rezonabil pentru parcurgerea etapelor obligatorii din procedura administrativă,

termen care a fost depășit în raport cu data înregistrării dosarului și a

documentației aferente pentru măsurile reparatorii propus a fi acordate

reclamantei.

Pentru respectarea

termenului rezonabil, recurenta era obligată să-și organizeze activitatea în

așa fel încât să răspundă acestei cerințe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de

față, procedura administrativă a debutat la data de 30 mai 2001 prin formularea

notificării către SC A. SA Craiova și nici până în prezent nu s-a emis decizia

reprezentând titlu de despăgubire.

Instanța de

control judiciar a apreciat că nu pot fi primite nici criticile referitoare la

justificarea duratei termenului, prin necesitatea completării dosarului aferent

Deciziei nr. 146 din 24 martie 2010, în condițiile în care, așa cum în mod

corect a reținut și judecătorul fondului, din prevederile legale aplicabile nu

rezultă că, C.C.S.D. ar avea competența de a exercita un control de legalitate

asupra Deciziilor, cu excepția unui singur aspect, reglementat în mod expres de

art. 16 alin. (4) din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, legalitatea cererii de

respingere în natură.

Așadar, punând în

discuție toate operațiunile administrative care au stat la baza actului de

soluționare a notificării și reluând analiza care s-a realizat în aceea etapă,

recurenta își depășește competențele legale, iar procesul de acordare a

măsurilor reparatorii trenează în mod nejustificat.

În ceea ce

privește recursul reclamantei, instanța de control judiciar a

reținut că în mod corect a apreciat instanța de fond că în cauză nu se

impune stabilirea, potrivit art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, a unui

termen de executare a obligației de emitere a deciziei reprezentând titlul de

despăgubire, în condițiile în care recurenta - pârâtă nu poate fi prezumată a

fi în culpă de neexecutare înainte de expirarea termenului legal de executare.

în contestația în anulare

Recurenta - pârâtă C.C.S.D.

a atacat decizia menționată cu o contestație în anulare întemeiată pe

prevederile art. 317 alin. (1) pct. 1 și art. 318 teza a II-a C. proc.

civ., arătând că instanța de recurs nu a analizat toate motivele de recurs,

cenzurând în mod imparțial soluția primei instanțe.

În concret, a arătat

că deși în cererea de recurs a arătat că imobilul în cauză nu trebuia

înstrăinat și implicit nu trebuia să se acorde măsuri reparatorii prin

Decizia nr. 146/2010 emisă de către S.C.A. S.A.Craiova, instanța nu s-a

pronunțat asupra acestui motiv important, reținând că recurenta are

doar competența de a verifica legalitatea respingerii cererii de

restituire în natură.

Prin concluziile

scrise depuse la dosar, intimata A.A.E. a solicitat respingerea

contestației în anulare ca nefondată, arătând că instanța de recurs s-a

pronunțat asupra tuturor criticilor formulate de recurent, iar motivele de

modificare sau de casare reglementate în art. 304 C. proc. civ., a căror

omisiune de cercetare este sancționată prin art. 318 C. proc. civ., nu includ

toate argumentele invocate în susținerea lor.

Înaltei Curți asupra contestației în anulare

După examinarea

motivelor contestației în anulare se constată că aceasta este nefondată pentru

următoarele considerente:

Obiectul contestației

în anulare îl constituie Decizia nr. 1521 din 21 martie 2012 a Înaltei Curți prin care au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de A.A.E.

și C.C.S.D. împotriva sentinței nr. 194 din 9 martie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere

însăși instanței care a pronunțat hotărârea atacată în cazurile și în

condițiile prevăzute de lege, să-și desființeze propria hotărâre și să

procedeze la o nouă judecată.

Contestația în

anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1

și art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Cu

privire la motivul prevăzut în art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (,,când

procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost

îndeplinită potrivit cu cerințele legii”).

Deși

contestatoarea și-a fundamentat în drept calea de atac pe aceste

dispoziții legale, în motivarea cererii nu se regăsesc argumente care să

susțină în fapt acest motiv de contestație.

Cu privire la motivul

prevăzut în art. 318 teza a II-a C. proc. civ. „(…) când instanța, respingând

recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze

vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.)

Verificând conținutul

motivelor de recurs și al deciziei pronunțate în cauză, Înalta Curte constată

că argumentele contestatoarei potrivit cărora instanța de recurs a omis să se

pronunțe asupra unor motive de casare ce vizau nelegalitatea cât și

netemeinicia sentinței atacate, nu sunt fondate.

Mai întâi, se poate

observa că nu au fost indicate motivele de casare/modificare ce au fost omise

de către instanța de fond a fi analizate sau a se pronunța, ci s-a invocat o

problemă de fond a cauzei, ce a fost analizată de instanța de recurs în cadrul

criticilor formulate de recurentă cu privire la justificarea duratei termenului

de soluționare a dosarului de despăgubiri.

Contestatoarea nu a

făcut diferența între motivele de casare/modificare și argumentele arătate în

sprijinul acestor motive.

Art. 318 teza a II-a C.

proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de

casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de

drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna

subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

Instanța de recurs este

în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv

de casare și să răspundă printr-un considerent comun.

Susținerile din

motivarea contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a motivelor de

recurs deja analizate de instanța ce a soluționat recursul, prin acestea

dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului.

De altfel, din modul

de redactare, dar și din conținutul motivelor contestației în anulare,

contestatoarea tinde la anularea unei hotărâri pentru că, în opinia sa, nu a

fost bine soluționată cauza.

Or, motivele invocate

de către contestatoare nu pot fi încadrate în textele de lege invocate drept

temei al căii de atac exercitate în cauză.

Înalta Curte are în

vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant,

Curtea reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina

redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de

a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația

unui „apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe

esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru

simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit

probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”. De

asemenea Curtea, permanent subliniază că principiul securității raporturilor

juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de

desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un

proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs.România,

26105/ 03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

soluției adoptate cu privire la contestația în anulare

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de C.C.S.D. împotriva Deciziei nr. 330 din 25 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 februarie 2013.