ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1827/2012

Deliberând asupra recursului, reține următoarele:

Prin Sentința penală nr. 2 din 8 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul condamnat B.I.C., deținut în Penitenciarul Ploiești a Sentinței penale nr. 286 din 21 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în Dosarul penal nr. 5756/120/2007.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că revizuentul a fost condamnat prin Sentința penală nr. 286 din 21 mai 2008 de Tribunalul Dâmbovița, astfel cum a fost modificată în apelul procurorului și părții civile prin Decizia penală nr. 11 din 5 februarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, definitivă prin respingerea recursurilor inculpatului și părții civile (Decizia nr. 3382 din 22 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), la o pedeapsă de 4 ani închisoare cu executare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2000 săvârșită în stare de recidivă postexecutorie și obligat la plata către partea civilă, victima infracțiunii, a sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale.

În motivarea cererii de revizuire, revizuentul a invocat faptul ca s-a comis o eroare judiciară și că există situații, fapte și împrejurări în sensul art. 394 lit. a) C. proc. pen., din care rezultă nelegalitatea și netemeinicia soluției instanței sub aspectul laturii penale și civile.

Astfel, revizuentul arată că partea vătămată a ascuns afecțiunile psihice anterioare săvârșirii faptei, aceasta fiind diagnosticată cu mai bine de 8 ani, anterior anului 2005 (data săvârșirii faptei) cu tulburări psihiatrice și numeroase internări în secții de specialitate.

Partea vătămată a afirmat și a depus la dosarul cauzei diverse acte medicale referitoare la afecțiunile sale psihice datorate faptei inculpatului, atestând internări, unele prezentând alterări sau lipsindu-le unul sau mai multe din elementele de autenticitate sau a depus astfel de acte ce s-au dovedit că atestă date false.

De asemenea, soțul părții vătămate a intentat o acțiune de divorț motivată de faptul că soția sa (parte vătămată în cauza penală) a plecat în Italia pentru a se prostitua cu bună-știință, fiind depusă copia cererii de chemare în judecată (Dosar civil nr. 3782/315/2009 al Judecătoriei Târgoviște).

Se mai arată că în încercările ei de a se angaja, partea vătămată a folosit o diplomă de bacalaureat falsă ce atestă contrar adevărului că este absolventă a Liceului Agricol Voinești.

Cu privire la aceste susțineri, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița prin referatul întocmit și înaintat instanței apreciază că afecțiunile psihice ale victimei anterioare săvârșirii faptei nu au nicio relevanță cu privire la existența elementelor constitutive ale infracțiunii de trafic de persoane a cărei victimă a fost și de care este acuzat inculpatul; afecțiunile victimei atestate de diagnostice și internări ulterioare săvârșirii faptei nu au fost avute în vedere nici de procuror în susținerea acuzației și nici de instanță la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, instanțele nereținând că urmare săvârșirii faptei partea vătămată a dezvoltat astfel de afecțiuni și în consecință, atât actele neconforme, cât și cele acuzate de fals, nu pot prezenta relevanță în revizuire.

Pe de altă parte, utilizarea de către victimă a unei diplome false de bacalaureat pentru a se angaja nu are nicio legătură cu cauza în care se solicită revizuirea, plângerea condamnatului - revizuent pe acest aspect făcând obiectul Dosarului penale nr. 446/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște.

Hotărârea civilă de divorț care ar reține că partea vătămată a plecat în Italia cu bună-știință să se prostitueze nu are autoritate de lucru judecat în raport cu hotărârea penală a cărei revizuire se cere, sub aspectul laturii penale.

Întrucât situațiile invocate de condamnat nu sunt nici noi, nici relevante, neputând conduce la soluții contrare pe latură penală și civilă, se solicită respingerea cererii de revizuire.

S-au anexat referatului întocmit cererii de revizuire, Decizia penală nr. 3382 din 22 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia penală nr. 11 din 5 februarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, motivele de apel formulate de apelanta-parte vătămată, Sentința penală nr. 286 din 21 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, Adresa Spitalului orașului Pucioasa către SCA C. și A., Adeverință medicală din 20 mai 2009, Registru consultații medicale, Scrisoare medicală din 18 decembrie 2005, Adresa Spitalului Municipal Târgoviște din 31 iulie 2009 către SCA C. și A., foi de observație clinică generală pe numele G.M., foaie de temperatură adulți, foaie de evoluție și tratament, protocol al examenului computer tomograf, buletin de analize medicale, bilet de internare, copie de pe cererea de divorț, copie de pe Încheierea de ședință din 19 iunie 2009 din Dosarul nr. 2782/315/2009, diplomă de bacalaureat pe numele G.M., Adeverința din 4 septembrie 2009 a Consiliului Superior de Medicină Legală, opinie expertală a doctorului G.Ș.C., certificat de grefă eliberat de Judecătoria Târgoviște în Dosarul penal nr. 10671/315/2010, copie de pe plângerea penală formulată de revizuent împotriva făptuitoarei G.M., Rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște, Rezoluția din 6 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște, certificat de grefă eliberat de Judecătoria Târgoviște în Dosarul penal nr. 10671/315/2010.

La termenul de judecată din 4 ianuarie 2011 instanța de fond a pus în discuția părților admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire după care cauza a fost repusă pe rol față de modificările aduse art. 403 alin. (1) C. proc. pen. a Legii nr. 102/2010 în sensul examinării admisibilității în principiu în Camera de consiliu fără participarea părților și a procurorului.

Tribunalul a constatat că revizuentul a fost condamnat prin Sentința penală nr. 286 din 21 mai 2008 a Tribunalului Dâmbovița, astfel cum a fost modificată în apelul procurorului și a părții civile prin Decizia penală nr. 11 din 5 februarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, definitivă prin respingerea recursurilor inculpatului și părții civile (Decizia nr. 3382 din 22 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), la o pedeapsă de 4 ani închisoare cu executare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane și obligat la plata către partea civilă, victima infracțiunii, a sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale.

S-a mai constatat de Tribunal că în cauză nu sunt întrunite în mod cumulativ cerințele prev. de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. pentru a se dispune revizuirea hotărârii judecătorești definitive prin care a fost condamnat revizuentul. Potrivit textului de lege sus citat, revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive poate fi cerută atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei.

În acest sens, instanța de fond a observat că, în mod constant, în jurisprudență și doctrină s-a evidențiat că acest caz de revizuire este dublu condiționat, în sensul că pe de o parte trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanțele anterioare ce au soluționat cauza, iar pe de altă parte, potrivit art. 394 alin. (2) C. proc. pen., trebuie ca pe baza acestor fapte sau împrejurări noi să se poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal.

În ceea ce privește prima condiție dintre cele expuse mai sus, practica judiciară a evidențiat că faptele sau împrejurările „noi" în înțelesul legii se referă la faptele probatorii și nu la mijloacele de probă prin care acestea pot fi administrate în cauză. În acest sens, nu pot fi considerate „noi" acele mijloace de probă care sunt propuse în completarea dovezilor deja administrate și totodată, descoperirea faptelor sau împrejurărilor noi trebuie să fie corelată cu necunoașterea acestora de către instanța de judecată.

Ori, în speță, revizuentul a susținut că există situații, fapte și împrejurări în înțelesul dispozițiilor legale mai sus amintite și constau în faptul că partea vătămată a ascuns afecțiunile psihice de care suferă anterioare săvârșirii faptei, existența unor acte medicale care confirmă sănătatea precară a acesteia, existența unei acțiuni civile de divorț din care rezultă că partea vătămată a plecat în Italia pentru a se prostitua cu bună-știință, falsificarea unor diplome de bacalaureat în scopul angajării.

Aceste susțineri au fost apreciate de Tribunal ca fiind nefondate neputând fi considerate motive de revizuire în sensul disp. art. 394 lit. a) C. proc. pen., argumentat de faptul că afecțiunile psihice anterioare săvârșirii faptei nu prezintă relevanță cu privire la existența infracțiunii de trafic de persoane pentru care a fost condamnat revizuentul, iar în privința înscrisurilor false pe care le-a folosit partea vătămată, acestea nu au legătură cu fapta pentru care a fost condamnat revizuentul.

Pe de altă parte, hotărârea civilă de divorț din care ar rezulta că partea vătămată a plecat în Italia cu bună-știință să se prostitueze nu are autoritate de lucru judecat în raport cu hotărârea penală a cărei revizuire se cere sub aspectul laturii penale.

Potrivit art. 22 C. proc. pen., hotărârile definitive ale instanțelor penale au autoritate de lucru judecat cu privire la existența faptei și a vinovăției în raport cu hotărârile civile, astfel că ceea ce ar hotărî instanța civilă ce soluționează divorțul cu privire la aceste aspecte, este irelevant pentru revizuirea solicitată.

Câtă vreme aspectele invocate de condamnat nu sunt nici noi nici relevante, neputând conduce la soluții contrare pe latură penală și civilă, tribunalul apreciază că în speță nu sunt întrunite cele două condiții prev. de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., situație în care va respinge cererea de revizuire formulată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel revizuentul B.I.C. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că în mod greșit fost respinsă cererea sa de revizuire, deși sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, respectiv disp. art. 394 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

În acest sens, a invocat apelantul faptul că, ulterior pronunțării hotărârii de condamnare au fost descoperite fapte și împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de către instanță la data soluționării cauzei și pe baza cărora se putea dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare.

Astfel, partea vătămată a ascuns afecțiunile neurologice și psihice de care suferea, anterioare săvârșirii pretinsei fapte de trafic de persoane. G.M., în noiembrie 2005 (momentul pretinsei săvârșiri a faptei) era deja diagnosticată de medicii neurologi și psihiatrici cu „decompensare nevrotică cu elemente funcționale, tulburări depresive cu atacuri de panică, idei de autoliza-reacție acută de stres". Din martie 2005 până în februarie 2009 partea vătămată nu a efectuat nici un control de specialitate și nu a respectat nici un tratament, așa cum rezultă din actele depuse de către aceasta la dosarul cauzei pe întreg parcursul ciclului procesual normal, iar în perioada 14 martie - 21 martie 2005 și 26 martie - 28 martie 2005 aceasta a fost internată la Spitalul Municipal Târgoviște - mănăstirea Dealu, în prima perioadă la Secția Neurologie și în a doua, la aceeași unitate medicală, dar la psihiatrie.

Partea vătămată a susținut că a avut de suferit afecțiuni în plan fizic și psihic de pe urma pretinsei fapte penale, depunând la dosar o așa-zisă „scrisoare medicală", însă acest act nu este conform cu realitatea și, din păcate, nici organul de urmărire penală și nici instanțele de judecată, nu au sesizat gravele lipsuri și vicii ale înscrisului, apreciind ca fiind reale susținerile false ale părții vătămate.

Aceeași parte vătămată a încercat și a reușit să pozeze în victimă, folosind și alte înscrisuri false.

În cadrul recursului aceasta a depus și un înscris intitulat „adeverință medicală" care atesta că ea a fost luată în evidențele Spitalului orașului Pucioasa, la data de 6 februarie 2008".

Făcând demersuri pentru a se verifica dacă și acest înscris corespunde realității, s-a demonstrat prin Adresa oficială din 4 august 2009 că „numita G. se afla în evidențele Cabinetului de Psihiatrie din ambulatoriul de specialitate din anul 2009, la pozițiile 587 și 1942/2009, conform registrului de consultații și nu apare în evidențele medicale ale instituției înainte de februarie 2009, prin urmare nici în anul 2008.

A mai precizat apelantul că, deși a recunoscut inițial comiterea faptei pentru care a fost condamnat, totuși această recunoaștere parțială a faptelor nu corespunde realității, se datorează sfaturilor primite de la apărătorul revizuentului la acel moment.

În ceea ce privește soluționarea laturii civile a cauzei, apelantul revizuent a susținut că suma de 50.000 RON acordată cu titlu de daune morale este exagerat de mare, raportat la practica instanțelor de judecată, unde în spețe grave s-au acordat sume rezonabile.

În final, s-a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și pe fond admiterea cererii de revizuire, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a nu se ajunge în situația privării revizuentului de un grad de jurisdicție.

Curtea de Apel Ploiești, examinând sentința apelată, în raport de criticile formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 371 alin. (1) și (2) C. proc. pen. a constatat că apelul este nefondat, respingându-l prin Decizia penală nr. 96 din data de 17 iunie 2011.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că instanța de fond, în mod corect, a constatat că în cauză nu sunt întrunite în totalitate și în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care reglementează în mod expres cazul de revizuire avut în vedere de către apelant, dispozițiile acestui text de lege fiind în mod judicios interpretate și aplicate, prin prisma deciziilor jurisprudențiale constante ale instanței supreme.

Potrivit acestui text de lege, revizuirea unei hotărâri penale definitive va fi cerută atunci când s-au descoperit fapte și împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, iar conform art. 394 alin. (2) C. proc. pen., acesta constituie un motiv de revizuire dacă pe baza faptelor și a împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.

Doctrina și jurisprudența au statuat, în mod constant, faptul că în cadrul căii extraordinare de atac a revizuirii nu este admisibilă prelungirea probațiunii, prin folosirea de noi mijloace de probă, pentru fapte ce au fost stabilite în mod definitiv anterior.

O atare interpretare a textului de lege a fost realizată într-o asemenea manieră, tocmai pentru a nu se aduce atingere autorității de lucru judecat, iar cazul de revizuire menționat mai sus este incident doar în ceea ce privește faptele probatorii, deci a faptelor și împrejurărilor asupra cărora poartă probațiunea, și nu asupra mijloacelor de probă prin intermediul cărora s-ar putea dovedi acestea.

Cu alte cuvinte, faptele și împrejurările trebuie să fie noi și nu mijloacele de probă invocate în dovedirea lor.

Tot pe cale jurisprudențială s-a evocat și faptul că, în aplicarea art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ceea ce este determinant nu este împrejurarea ca faptul pretins nou să nu fi fost reținut de instanță ca dovedit, ci ca acest fapt să nu fie cunoscut.

Or, revizuentul a fost condamnat prin hotărâre judecătorească definitivă pentru comiterea infracțiunii de trafic de persoane în dauna părții vătămate G.M., reținându-se în sarcina acestuia, în esență, faptul că, în cursul lunii noiembrie 2005, a racolat-o pe partea vătămată, prin înșelăciune, promițându-i că îi va găsi un loc de muncă ca vânzătoare în Italia, avansându-i cheltuielile de transport în această țară, iar apoi, ajunsă acolo, partea vătămată a fost forțată să se prostitueze, sub pretextul restituirii banilor către revizuent, inclusiv a unor sume reprezentând chirie și plata hranei.

În raport de situația de fapt reținută în mod definitiv de instanțele care au soluționat cauza, Curtea a constatat că motivele invocate de către apelant nu pot conduce la reformarea sentinței atacate și nici la reținerea unei alte situații de fapt, contrare celei arătate, dar mai ales cu efect de exonerare a răspunderii penale a apelantului.

Eventualele afecțiuni psihice ale părții vătămate, chiar preexistente perioadei în care s-a comis fapta, nu prezintă relevanță în raport de conținutul constitutiv al infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată și condamnat, așa încât pe baza înscrisurilor noi care ar putea dovedi aceste pretinse afecțiuni ori internări în unități de specialitate nu se poate dovedi netemeinicia soluției de condamnare a autorului acestei fapte.

Pe de altă parte, din examinarea dosarului în care a fost pronunțată sentința a cărei revizuire s-a solicitat, Curtea a reținut împrejurarea că, pe parcursul soluționării în fond a acestei cauze, apelantul și-a formulat diverse apărări, inclusiv legate de conduita părții vătămate, iar cu prilejul recursului s-a invocat, ca motiv de recurs, și existența unor pretinse afecțiuni neuropsihice ale victimei, solicitându-se proba cu expertiză medico-legală pentru a se stabili aceste afecțiuni.

Instanța de recurs a respins ca neconcludentă această probă, nefiind îndeplinite condițiile legale de admisibilitate a acesteia.

În această situație, Curtea a constatat că, practic, prin formularea cererii de revizuire se tinde la prelungirea probațiunii sub acest aspect și pe cale de consecință la abolirea răspunderii penale a apelantului revizuent. Or, revizuirea nu reprezintă un remediu procesual pentru a se ajunge la prelungirea probațiunii și deci a cursului procesului penal care se află, în cazul revizuentului, în faza de executare a hotărârii.

În plus, s-a mai reținut că o altă cerință cumulativă a textului și care, de asemenea, nu este îndeplinită în cauză, este aceea ca, pe baza acestui înscris nou, să se poată dovedi netemeinicia soluției de condamnare a inculpatului.

Această condiție nu este realizată deoarece înscrisurile la care a făcut referire apelantul revizuent nu pot avea ca efect înlăturarea răspunderii sale penale, câtă vreme aspectele vizând pretinsele afecțiuni psihice și deci nevinovăția inculpatului, au fost invocate inclusiv ca motive de recurs și examinate în cadrul căilor ordinare de atac.

Pe de altă parte, Curtea a mai constat și faptul că, tot pentru a obține o reducere a pedepsei, apelantul a promovat și o serie de alte remedii procesuale în cauză, respectiv contestație la executare, în cadrul cărora a susținut aspecte legate de greșita încadrare juridică a faptei prin greșita reținere a stării de recidivă, aspect care, de asemenea, a constituit obiect de critică și de examinare în cadrul căilor ordinare de atac.

În fine, nici motivul de apel care privește greșita soluționare a laturii civile a cauzei, prin stabilirea unui cuantum exagerat al daunelor morale, ca element al răspunderii civile a apelantului, nu poate fi reținut ca fiind întemeiat atâta vreme cât întrunirea cumulativă a condițiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală a constituit obiect de analiză în cadrul procesului penal finalizat cu pronunțarea soluției definitive a cărei revizuire s-a solicitat.

Alte eventuale aspecte, intervenite după rămânerea definitivă a hotărârii, cum ar fi punerea în executare silită, de către partea vătămată, în calitate de creditor, a dispozițiilor ce vizează latura civilă a cauzei penale, nu pot constitui temei pentru revizuirea hotărârii definitive, în sensul reducerii întinderii acestor despăgubiri, care au fost examinate și definitiv stabilite prin hotărâre cu autoritate de lucru judecat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs revizuentul B.I.C. Recursul nu a fost motivat în termenul prevăzut de dispozițiile art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen., prin motivele de recurs depuse ulterior la dosar invocându-se faptul că instanțele au avut în vedere, în analiza cererii de revizuire, Sentința penală 286 din 21 mai 2008 a Tribunalului Dâmbovița deși aceasta fusese modificată prin Decizia penală nr. 11 din 5 februarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, precum și faptul că ambele instanțe au ignorat analizarea laturii civile a cererii de revizuire.

Cu ocazia dezbaterilor au fost invocate cazurile de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 9 și 17

2

C. proc. pen. În acest sens s-a arătat că există contradicție între considerente și dispozitiv, întrucât în dispozitiv instanța de fond a făcut referire la Sentința penală nr. 286 din 21 mai 2008 a Tribunalului Dâmbovița, fără să facă trimitere la decizia instanței de apel prin care aceasta a fost modificată, iar în considerente este analizată și Decizia nr. 11 din 5 februarie 2009 a Curții de Apel Ploiești. Totodată s-a arătat că instanțele au făcut o greșită aplicare a legii, întrucât au apreciat că cererea de revizuire vizează Sentința penală nr. 286 din 21 mai 2008 a Tribunalului Dâmbovița, deși aceasta fusese desființată prin Decizia penală nr. 11 din 5 februarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, în realitate aceasta fiind hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat.

Față de împrejurarea că până la data dezbaterilor în prezenta cauză nu s-a dispus o soluție de trimitere în judecată a părții civile G.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 290 și 291 C. pen. cercetările nefiind finalizate, nu au mai fost susținute criticile referitoare la neanalizarea cererii de revizuire din perspectiva laturii civile a cauzei.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen., recursul se motivează prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat care trebuie depus la instanța de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, iar în caz contrar efectul devolutiv al recursului se restrânge la cazurile de casare care, potrivit dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. pot fi luate în considerare din oficiu. Ca atare, instanța constată că nu mai poate analiza criticile formulate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.

Verificând hotărârea recurată prin prisma cazului de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., dar și în limitele prevăzute de dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Din analiza hotărârilor pronunțate în cauză se constată neîntemeiate criticile formulate de apărare, întrucât ambele instanțe au făcut referire la împrejurarea că Sentința penală nr. 286 din 21 mai 2008 a Tribunalului Dâmbovița, a fost modificată prin Decizia nr. 11 din 5 februarie 2009 a Curții de Apel Ploiești.

Pe de altă parte, aspectele invocate sunt total lipsite de relevanță în condițiile în care cererea de revizuire s-a întemeiat pe dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., urmărindu-se prin promovarea acestei căi extraordinare de atac obținerea unei soluții de achitare, iar modificările aduse în apel Sentinței penale nr. 286 din 21 mai 2008 a Tribunalului Dâmbovița, nu vizează starea de fapt ci reținerea stării de recidivă postexecutorie, modalitatea de executare a pedepsei și majorarea sumei stabilită cu titlu de daune morale.

Ca atare, chiar și în condițiile în care instanțele nu ar fi reținut că hotărârea supusă revizuirii a fost modificată în căile de atac, împrejurarea nu prezenta relevanță pentru analiza admisibilității în principiu.

Înalta Curte constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 403 rap. la art. 394 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. proc. pen., împrejurările arătate de către revizuent, respectiv faptul că partea vătămată avea afecțiuni psihice anterioare săvârșirii faptei, că ar fi divorțat pentru a pleca în Italia în vederea practicării prostituției, dincolo de faptul că unele dintre acestea au fost invocate și în căile de atac, nici nu sunt de natură a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare a sa pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2000 (hotărâre pe care de altfel nici măcar nu a apelat-o în condițiile în care a fost condamnat la o pedeapsă cu aplicarea dispozițiilor art. 86

1

C. pen.).

În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., deși nu a mai fost susținut cu ocazia dezbaterilor, instanța îl va analiza întrucât conform art. 385

9

alin. (3) acesta poate fi luat în considerare și din oficiu. Criticile sunt însă nefondate, întrucât, astfel cum rezultă din conținutul ambelor hotărâri, instanțele au analizat relevanța înscrisurilor considerate noi de către revizuentul condamnat și din perspectiva laturii civile a cauzei.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, soluție în raport de care, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul revizuent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul parțial al apărătorului din oficiu urmând a fi avansat din fondurile Ministerului de Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul B.I.C. împotriva Deciziei penale nr. 96 din 17 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția Penală și pentru cauze cu minori și familie.

Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 225 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 29 mai 2012.

Procesat de GGC - N