ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4138/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4138/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

30 iunie 2011 pe rolul acestei instanțe, petentul K.A.A. a formulat contestație

în anulare împotriva deciziei nr. 2359 din 1 iunie 2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 872/96/2009, în contradictoriu cu

intimata SC B.C.R.A. SA, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 317 C.

proc. civ., în ipoteza celor doua cazuri reglementate de text, precum și

dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

În motivarea contestației, petentul

susține că s-a conformat dispoziției instanței de recurs de a depune dovada

achitării taxei judiciare de timbru în valoare de 2.296,5 lei, achitând suma de

2.297 lei.

De asemenea, petentul consideră că în

cauză poate fi reținută și ipoteza greșelii materiale reglementată de art. 318

C. proc. civ., respectiv acea greșeală pe care o comite instanța prin

confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ce determină

soluția greșită a instanței.

Contestatorul consideră că în cauză

operează situația „obișnuită” reglementată de art. 317 C. proc. civ., când

procedura de citare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost

îndeplinită potrivit cu cerințele legii, precum și contestația în anulare

specială, în condițiile în care și-a îndeplinit obligația de plata a taxei

judiciare de timbru.

Analizând actele și lucrările de la

dosar, Înalta Curte constată că prin sentința nr. 1940 din 1 iunie 2010 a

Tribunalului Harghita a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul K.A.

împotriva pârâtei SC B.D.R.A. SA prin care a solicitat obligarea acesteia la

plata de despăgubiri în cuantum de 30.000 Euro pentru clădirea distrusă în

dauna totală, la 5000 Euro pentru bunurile distruse în totalitate și la dobânda

legală, calculată de la data introducerii acțiunii și până la achitarea

integrală a debitului.

Apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 68 din 8 iunie 2010 a

Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, contencios administrativ și

fiscal, iar prin decizia nr. 2359 din 16 iunie 2011, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția comercială, a anulat ca insuficient timbrat recursul declarat

de reclamant împotriva deciziei instanței de apel.

În considerentele deciziei, instanța

de recurs a reținut că recurentul, deși a fost citat cu mențiunea depunerii

originalului dovezii cu care a achitat taxa judiciară de timbru, nu s-a

conformat obligației legale și nici dispozițiilor instanței, motiv pentru care,

față de faptul că a timbrat recurs ui doar cu timbrul judiciar în valoare de 5

lei, a anulat ca insuficient timbrat recursul.

În raport de dispozițiile legale

invocate de contestator și de consemnările din decizia atacată, contestația în

anulare este nefondată.

Astfel, în ceea ce privește cazul

reglementat de art. 317 alin. (

I)

pct. 1 C. proc. civ.,

neîndeplinirea legală a procedurii de citare a părții pentru ziua când s-a

judecat pricina, se constată că la termenul când s-a soluționat recursul,

conform dovezii de îndeplinire a procedurii de citare de la dosarul de recurs,

recurentul a fost citat (ca de altfel și la termenele anterioare) cu mențiunea

de a depune la dosarul cauzei originalul dovezii achitării taxei judiciare de

timbru, procedura fiind legal îndeplinită și prin urmare prevederile evocate

nu-și găsesc incidența în cauză.

Nici cel de-al doilea motiv invocat

prin contestația în anulare nu este fondat, art. 318 teza 1 C. proc. civ., în

contextul în care deși contestatorul face vorbire de despre „greșeala

materială” săvârșită de instanță la modul general, definind-o de altfel în mod

corect, nu arată în concret în ce a constat aceasta.

Faptul că instanța de recurs a dispus

citarea recurentului cu mențiunea de a depune în original dovada achitării

taxei judiciare de timbru denotă că aceasta a observat că la dosarul cauzei a

fost depusă o copie a actului respectiv și că a dat curs dispozițiilor legale

impuse prin Legea nr. 146/1997, iar aceasta nu poate constitui o greșeală

materială. Mai mult, prin anularea recursului ca insuficient timbrat instanța a

dat eficiență sancțiunii impuse de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 136/1997, în

contextul în care nu s-a putut raporta decât la timbrul judiciar de 5 lei depus

la dosar conform legii, neputându-se susține că dintr-o greșeală materială nu

ar fi observat, existența în dosar a taxei judiciare de timbru câtă vreme

aceasta nu a putut fi luată în considerare pentru ca nu îndeplinea condițiile

legale mai sus arătate.

În consecință, susținerile

contestatorului nu pot fi subsumate greșelii materiale reglementate de art. 318

teza 1 C. proc. civ., pentru a atrage incidența acestora.

Pentru considerentele expuse, Înalta

Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anularea

deciziei nr. 2359 din 16 iunie 2011, pronunțată de Secția comercială a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, formulată de contestatorul K.A.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 14 decembrie 2011.