ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2218/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2218/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 75 din 15 iunie 2010

Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

a admis cererea de suspendare formulată de reclamantul S.V.M.D., în contradictoriu

cu pârâta Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău și,

în consecință, a suspendat executarea deciziei din 16 noiembrie 2007 până la soluționarea

irevocabilă a acțiunii în anulare; a admis acțiunea, a anulat decizia din 2009 și

în parte decizia din 2007 și a înlăturat răspunderea reclamantului S.V.M.D.; a obligat

pârâta la plata sumei de 25.004 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Câtă vreme printr-o hotărâre

irevocabilă s-a statuat că nu pot răspunde solidar nici persoanele care au participat

sau semnat documentele privind divizarea parțială, prezumția simplă ce decurge din

această împrejurare nu poate fi alta decât aceea că o persoană care nici nu a participat

și nici nu și-a exprimat voința prin vot, nu poate fi ținută a răspunde.

Instanța a reținut că,

deși raportat la sentința civilă nr. 43/2009 nu ne aflăm în prezența autorității

de lucru judecat în accepțiunea art. 1201 C. civ., coroborat cu art. 166 C. proc.

civ., având în vedere că nu este îndeplinită condiția identității părților, totuși

faptul că obiectul și cauza sunt identice, este de natură a aduce în discuție și

reține puterea lucrului judecat.

S-a apreciat de către

instanță faptul că reținându-se în mod irevocabil că divizarea a fost un proces

transparent, proiectul de divizare fiind publicat în M. Of., avizat în principiu

de organul fiscal, executarea silită nefiind împiedicată de operațiunea de desprindere,

rezultă că starea, de insolvabilitate SC E. SA nu a fost provocată prin acte sau

fapte ale reclamantului.

Chiar și în ipoteza reținută

de organul fiscal, în sensul că reclamantul fiind revocat după ce s-a publicat proiectul

de divizare al SC E. SA ar fi avut calitatea de administrator până în martie 2004,

nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 27 C. proc. fisc..

S-a mai reținut în considerentele

hotărârii atacate faptul că răspunderea solidară a fost reglementată prin art. 27

C. proc. fisc. având caracterul unei norme ce sancționează actele și faptele frauduloase

ale persoanelor care își dau concursul la sustragerea bunurilor debitoarei de la

urmărire.

Or, pentru a fi incidente

dispozițiile art. 27 era necesar ca reclamantul să fi înstrăinat, cu rea credință,

sub orice formă bunurile mobile și imobile, ceea ce nu se poate reține în cauză.

Operațiunea prin care organul fiscal a considerat că a avut loc o înstrăinare a

bunurilor SC E. SA o constituie divizarea care a avut loc la data de 31 martie 2004

și al cărei proiect a fost adoptat la 14 noiembrie 2003, iar câtă vreme reclamantul

nu a fost implicat sub nici o formă în procesul de divizare nu există nici un argument

care să determine atragerea răspunderii acestuia. Mai mult, prin sentința civilă

nr. 43/2009 s-a reținut că în realitate nici nu a avut loc o divizare, ci o desprindere,

deoarece societăților rezultate nu li s-a transmis tot patrimoniul.

Instanța a apreciat că

în această operațiune reclamantul nu și-a manifestat voința și nu a întreprins nici

un act, așa încât nici nu se poate aduce în discuție noțiunea de rea credință, în

lipsa unor acte juridice sau fapte ale reclamantului.

Reținând că nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 27 din O.G. nr. 92/2003, având în vedere și efectele

sentinței civile nr. 43/2009, instanța de fond a constatat nelegalitatea deciziei

din 2007. În acest context, instanța a apreciat cererea de suspendare a efectelor

acestei decizii ca fiind în mod vădit întemeiată, cazul justificat în accepțiunea

art. 2 lit. t) Legea nr. 554/2004 fiind conturat în speță nu numai de o îndoială

asupra legalității, ci chiar de nelegalitatea deciziei, iar având în vedere că deja

s-au emis acte de executare, paguba iminentă definită de art. 2 lit. s) constă tocmai

în împrejurarea determinată de executare.

Prin urmare, în temeiul

art. 15 din Legea nr. 554/2004 a fost admisă cererea de suspendare a deciziei din

2004 (aceasta fiind singura care producea efecte în planul executării), iar în baza

art. 18 instanța a anulat decizia de soluționare a contestației și în parte decizia

din 2007 de atragere a răspunderii reclamantului.

În baza art. 274 C. proc.

civ. a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri,

reclamanta Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău

a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fiind invocate

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ.

Criticile ce se aduc sentinței

instanței de fond prin motivele de recurs formulate, sunt, în esență, următoarele:

prima instanță că în speță operează autoritatea de lucru judecat, nefiind îndeplinite

condițiile impuse de lege și mai mult decât atât, ceea ce intră în puterea lucrului

judecat este dispozitivul și nu considerentele hotărârii;

de administrator a reclamantului la data întocmirii proiectului de divizare, recurenta

precizează că potrivit certificatului ORC, mandatul acestuia expira la 7

decembrie 2003, iar înscrierea de mențiuni este urmare a cererii din 8 martie 2004;

susține că prin procedura de divizare a societății s-a realizat practic o înstrăinate

cu rea credință a bunurilor acesteia, cele patru societăți rezultate din divizare

preluând doar 12% din datoriile fiscale ale societății-mamă dar în același timp

au primit active mai valoroase.

Arată recurenta-pârâtă

că scopul real al divizării s-a dovedit a fi acela de deposedare de bunuri a SC

E. SA și aducerea ei în stare de faliment, dovadă fiind faptul că la mai puțin de

doi ani de la divizare, societatea a solicitat Tribunalului Bacău deschiderea procedurii

falimentului și lichidarea.

Cât privește acordul pe

care D.G.F.P. Bacău și l-a dat pentru divizarea societății, recurenta-pârâtă precizează

că acesta a fost doar unul de principiu, organul fiscal fiind practic indus în eroare,

deoarece motivele invocate în susținerea divizării, deși plauzibile, au fost doar

aparent cele reale, adevăratul scop fiind înființarea unor societăți noi, dobânditoare

a celor mai valoroase active, în condițiile preluării unei părți nesemnificative

din totalul obligațiilor, precum și falimentarea societății-mamă.

În plus, arată recurenta-pârâtă,

în posesia „reevaluării activelor corporale” ale SC E. SA, care a stat la baza împărțirii

activelor și a datoriilor la bugetul general consolidat al statului, a intrat pentru

prima dată la 2 decembrie 2008, reevaluarea fiind făcută de salariați ai societății

care au stabilit un grad de uzură foarte ridicat pentru bunurile mobile și imobile

preluate de societățile rezultate din divizare și un grad de uzură foarte mic pentru

cele rămase la societatea mamă.

Concluzionează recurenta-pârâtă

că raportul de cauzalitate dintre înstrăinarea cu rea-credință și provocarea insolvabilității

este pe deplin demonstrat întrucât este evident faptul că o societatea împovărată

de datorii imense și deposedată de majoritatea activelor era în imposibilitate să

se redreseze și să-și stingă datoriile.

acordat cu mare ușurință cheltuielile de judecată solicitate de reclamant în cuantum

de 25.004 RON din care 25.000 RON onorariu de avocat, recurenta-pârâtă considerându-le

disproporționate în raport de activitatea desfășurată de apărător, fapt pentru care

solicită reducerea acestora în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ..

Se solicită admiterea

recursului și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii

ca nefondată.

Intimatul-pârât S.V.M.D.

a depus note scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea

sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

Analizând recursul formulat

prin prisma criticilor formulate și în raport de probatoriul administrat în cauză

precum și de legislația incidentă, Înalta Curte constată că este fondat în limitele

și potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.

În fapt, prin decizia

din 16 noiembrie 2007 emisă de Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili

Mijlocii s-a dispus angajarea răspunderii solidare cu debitoarea SC E. SA a persoanelor

juridice SC E. SA Bacău, SC B. SA Buhuși și a unui număr de 5 persoane fizice, printre

care și intimatul-reclamant S.V.M.D., pentru obligațiile fiscale de plată în cuantum

de 21.087.798 RON ale debitoarei SC E. SA în temeiul art. 27 alin. (1) lit. b) C.

proc. fisc., considerându-se a fi îndeplinite condițiile acestui text de lege, întrucât

intimatul a avut calitatea de administrator la data divizării, semnând toate actele

necesare divizării și punând în aplicare Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor

care a fost prezentată judecătorului delegat pentru publicarea proiectului de divizare

în M. Of., fiind provocată astfel starea de insolvabilitate a SC E. SA prin înstrăinarea

sau ascunderea cu rea credință a bunurilor mobile și imobile proprietatea acesteia.

Contestația formulată

de intimatul-reclamant S.V.M.D. împotriva acestei decizii a fost respinsă prin decizia

din 22 septembrie 2009.

Prima instanță, prin sentința

pronunțată, atacată cu recurs, a admis acțiunea reclamantului S.V.M.D. și a anulat

în parte cele două decizii în ceea ce-l privește pe acesta, reținând în mod corect

că nu sunt îndeplinite condițiile textului de lege - art. 27 C. proc. fisc., întrucât

sus numitul nu a fost implicat sub nicio formă în procesul de divizare, de vreme

ce nu și-a manifestat voința și nu a întreprins niciun act pentru a putea fi adusă

în discuție noțiunea de rea-credință.

Textul art. 27 alin. (1)

lit. b) C. proc. fisc. prevede că răspund solidar „administratorii, asociații, acționarii

și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare

prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea credință, sub orice formă, a bunurilor mobile

și imobile proprietatea acesteia.

În speță, operațiunea

prin care organul fiscal consideră că a avut loc o înstrăinare a bunurilor SC

E. SA o constituie divizarea, care a avut loc la 31 martie 2004 și al cărui proiect

a fost adoptat la 14 noiembrie 2003, practic fiind vorba de o desprindere a unui

număr de 4 noi societăți din societatea mamă, cărora nu li s-a transmis tot patrimoniul.

Or, intimatul-reclamat

a făcut parte din Consiliul de Administrație al SC E. SA Bacău în perioada octombrie

1998 - martie 2003, astfel cum rezultă din adeverința din 14 septembrie 2009 eliberată

de S.I.F. SA Banat Crișana, exercitarea funcției de administrator încetând în luna

martie 2003, iar planul de divizare al SC E. SA Bacău a fost dezbătut și aprobat

în Adunarea Generală Extraordinară din 14 noiembrie 2003, fiind publicat în M. Of.

nr. 3094/2.12.2003.

Totodată, astfel cum corect

a reținut și instanța de fond, proiectul de divizare a fost avizat în principiu

de organul fiscal, avizul fiind dat datorită faptului că toate bunurile societății

transmițătoare erau sechestrate ori ipotecate de organele fiscale, executarea silită

nefiind împiedicată de operațiunea de desprindere.

Recurenta-pârâtă susține

că organul fiscal a fost indus în eroare, procesul de divizare fiind doar formal

unul transparent, în condițiile în care nu i-au fost prezentate bilanțul de divizare

și raportul de evaluare, în realitate fiind evidentă reaua credință și intenția

vădită de a deposeda SC E. SA de cea mai mare parte a activelor în favoarea societăților

nou înființate.

Argumentele prezentate

de recurenta-pârâtă nu pot fi reținute de instanța de control judiciar, chiar și

în condițiile în care avizul dat a fost unul de principiu, deoarece organul fiscal,

în calitate de creditor bugetar trebuia să acționeze cu responsabilitate, el având

posibilitatea de a se opune proiectului de divizare, or acesta nu a formulat opoziție

în condițiile art. 62 din Legea nr. 31/1990, în acest sens fiind dispozițiile

art. 238 din lege.

Trebuie subliniat însă

și faptul că desprinderea/divizarea parțială nu reprezintă voința intimatului-reclamant

ci voința acționarilor societății exprimată în condițiile art. 240 din Legea

nr. 31/1990 în Adunarea Generală Extraordinară din 23 septembrie 2003 și respectiv

14 noiembrie 2003, când s-a dezbătut și aprobat planul de divizare, dezbateri concretizate

în hotărâri ale adunărilor generale ale acționarilor.

Ca urmare, instanța de

fond, în mod just a constatat că nu se poate reține reaua credință a reclamantului

la efectuarea operațiunii de divizare parțială, chiar dacă s-ar admite ipoteza că

a participat la întocmirea proiectului, întrucât acesta din luna martie 2003 nu

a mai participat la ședințele Consiliului de Administrație sau la Adunările Generale

ale Acționarilor la SC E. SA Bacău.

Faptul că revocarea sa

din funcția de administrator a fost înscrisă în Registrul Comerțului cu cererea

de mențiuni din 8 martie 2004, nu are relevanță, câtă vreme, în fapt, exercitarea

acestei atribuții a încetat din luna martie 2003, astfel cum rezultă din Adeverința

din 14 septembrie 2009 eliberată de S.I.F. SA Banat Crișana.

Recurenta-pârâtă, într-un

prim motiv de recurs, a criticat sentința instanței de fond sub aspectul greșitei

rețineri a autorității de lucru judecat, în raport de soluția pronunțată prin sentința

civilă nr. 43 din 16 martie 2009, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea

de Apel Bacău, secția de contencios administrativ și fiscal.

Contrar celor susținute

de recurentă, nu este vorba de autoritate de lucru judecat în sensul prevederilor

art. 1201 C. proc. civ., ci de anumite elemente esențiale ce au fost reținute în

considerentele sentinței și care au intrat în puterea lucrului judecat, aspecte

pe care instanța trebuia să le aibă în vedere la pronunțarea soluției.

Obiectul Dosarului

nr. 733/32/2008 l-a constituit tot decizia din 2007 de angajare a răspunderii solidare,

de această dată contestația fiind formulată de reclamanții V.M., P.N. și SC E.

SA, iar prin sentința nr. 43/2009 instanța a apreciat că nu se poate reține reaua

credință în sarcina președintelui și a unui membru al Consiliului de Administrație

E., nefiind întrunite condițiile art. 27 din O.G. nr. 92/2003.

S-a reținut prin sus menționata

sentință că divizarea SC E. SA Bacău a fost un proces transparent, proiectul de

divizare fiind publicat în M. Of. și avizat în principiu de organul fiscal care

a avut în vedere ca toate bunurile societății transmițătoare erau sechestrate ori

ipotecate de organele fiscale iar executarea silită nu a fost împiedicată de operațiunea

de desprindere.

S-a mai reținut că organul

fiscal, la momentul acordării avizului de principiu, a încunoștințat societatea

despre obligațiile fiscale restante, cu mențiunea ca eventualele diferențe de impozit

vor fi evidențiate ca o anexă la protocolul de divizare în care se va specifica

cine va prelua aceste datorii, tot patrimoniul SC E. SA fiind indisponibilizat de

către D.G.F.P. Bacău, acesta rămânând în continuare la dispoziția organelor de executare,

indiferent cui va reveni după divizare.

Totodată, s-a stabilit

prin sentința nr. 43/2009 a Curții de Apel Bacău, secția de contencios administrativ

și fiscal, că divizarea parțială ce a avut loc nu reprezintă de fapt voința reclamanților

persoane fizice, ci a societății, exprimată în cadrul Adunării Generale a Acționarilor

în ședința extraordinară din 14 noiembrie 2003, fiind adoptată Hotărârea de aprobare

a proiectului de divizare.

Așadar, toate aceste aspecte

stabilite cu putere de lucru judecat, în mod corect au fost avute în vedere de instanță

la pronunțarea sentinței ce face obiectul prezentului recurs, toate aceste elemente

referindu-se la decizia din 16 noiembrie 2007 de atragere a răspunderii solidare

și a intimatului-reclamant alături de celelalte persoane juridice sau fizice.

Astfel cum corect susține

intimatul-reclamant, avându-se în vedere că obiectul celor două litigii îl reprezintă

anularea deciziei din 16 noiembrie 2007 și a deciziei din 22 septembrie 2009 privind

angajarea răspunderii solidare cu debitoarea SC E. SA Bacău, iar cauza juridică

ce stă la baza celor două acțiuni, constă în aplicarea nelegală a dispozițiilor

art. 27 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc., în mod corect prima instanță a reținut

că în speță operează excepția puterii de lucru judecat.

Cât privește critica vizând

acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 25.000 RON onorariu avocat, sumă

pe care recurenta-pârâtă o consideră disproporționată în raport de activitatea desfășurată

de apărător, Înalta Curte constată că este întemeiată.

Potrivit art. 274

alin. (3) C. proc. civ., „judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile

avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte

ori se constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii

sau munca îndeplinită de avocat”.

În speță, se constată

că într-adevăr, raportat la munca depusă de apărător, speța neavând o complexitate

deosebită, onorariul în sumă de 25.000 RON la care recurenta-pârâtă a fost obligată

este disproporționat, așa încât se impune reducerea acestuia la suma de 10.000 RON.

Pentru considerentele

expuse, recursul declarat de pârâta Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili

Mijlocii Bacău va fi admis în baza art. 312 C. proc. civ., iar sentința modificată

în parte, în sensul reducerii cheltuielilor de judecată la suma de 10.000 RON.

Se va menține restul dispozițiilor

sentinței.

Cât privește cheltuielile

de judecată în sumă de 25.000 RON solicitate în recurs, reprezentând onorariu avocat,

Înalta Curte le va admite parțial, făcând aplicarea aceluiași text de lege -

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., considerând că suma de 5.000 RON este proporțională

în raport de munca depusă de apărător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău împotriva

sentinței civile nr. 75 din 15 iunie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția comercială,

contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată, în sensul că reduce cheltuielile de judecată la suma de 10.000 RON.

Menține restul dispozițiilor

sentinței atacate.

Obligă recurenta la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli

de judecată în recurs, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie

2011.