ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2218/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 75 din 15 iunie 2010 Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare formulată de reclamantul S.V.M.D., în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău și, în consecință, a suspendat executarea deciziei din 16 noiembrie 2007 până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în anulare; a admis acțiunea, a anulat decizia din 2009 și în parte decizia din 2007 și a înlăturat răspunderea reclamantului S.V.M.D.; a obligat pârâta la plata sumei de 25.004 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Câtă vreme printr-o hotărâre irevocabilă s-a statuat că nu pot răspunde solidar nici persoanele care au participat sau semnat documentele privind divizarea parțială, prezumția simplă ce decurge din această împrejurare nu poate fi alta decât aceea că o persoană care nici nu a participat și nici nu și-a exprimat voința prin vot, nu poate fi ținută a răspunde. Instanța a reținut că, deși raportat la sentința civilă nr. 43/2009 nu ne aflăm în prezența autorității de lucru judecat în accepțiunea art. 1201 C. civ., coroborat cu art. 166 C. proc. civ., având în vedere că nu este îndeplinită condiția identității părților, totuși faptul că obiectul și cauza sunt identice, este de natură a aduce în discuție și reține puterea lucrului judecat.

S-a apreciat de către instanță faptul că reținându-se în mod irevocabil că divizarea a fost un proces transparent, proiectul de divizare fiind publicat în M. Of., avizat în principiu de organul fiscal, executarea silită nefiind împiedicată de operațiunea de desprindere, rezultă că starea, de insolvabilitate SC E. SA nu a fost provocată prin acte sau fapte ale reclamantului. Chiar și în ipoteza reținută de organul fiscal, în sensul că reclamantul fiind revocat după ce s-a publicat proiectul de divizare al SC E. SA ar fi avut calitatea de administrator până în martie 2004, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 27 C. proc. fisc.. S-a mai reținut în considerentele hotărârii atacate faptul că răspunderea solidară a fost reglementată prin art. 27 C. proc.

fisc. având caracterul unei norme ce sancționează actele și faptele frauduloase ale persoanelor care își dau concursul la sustragerea bunurilor debitoarei de la urmărire. Or, pentru a fi incidente dispozițiile art. 27 era necesar ca reclamantul să fi înstrăinat, cu rea credință, sub orice formă bunurile mobile și imobile, ceea ce nu se poate reține în cauză. Operațiunea prin care organul fiscal a considerat că a avut loc o înstrăinare a bunurilor SC E. SA o constituie divizarea care a avut loc la data de 31 martie 2004 și al cărei proiect a fost adoptat la 14 noiembrie 2003, iar câtă vreme reclamantul nu a fost implicat sub nici o formă în procesul de divizare nu există nici un argument care să determine atragerea răspunderii acestuia.

Mai mult, prin sentința civilă nr. 43/2009 s-a reținut că în realitate nici nu a avut loc o divizare, ci o desprindere, deoarece societăților rezultate nu li s-a transmis tot patrimoniul. Instanța a apreciat că în această operațiune reclamantul nu și-a manifestat voința și nu a întreprins nici un act, așa încât nici nu se poate aduce în discuție noțiunea de rea credință, în lipsa unor acte juridice sau fapte ale reclamantului. Reținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 din O.G.

nr. 92/2003, având în vedere și efectele sentinței civile nr. 43/2009, instanța de fond a constatat nelegalitatea deciziei din 2007. În acest context, instanța a apreciat cererea de suspendare a efectelor acestei decizii ca fiind în mod vădit întemeiată, cazul justificat în accepțiunea art. 2 lit. t) Legea nr. 554/2004 fiind conturat în speță nu numai de o îndoială asupra legalității, ci chiar de nelegalitatea deciziei, iar având în vedere că deja s-au emis acte de executare, paguba iminentă definită de art. 2 lit. s) constă tocmai în împrejurarea determinată de executare. Prin urmare, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 a fost admisă cererea de suspendare a deciziei din 2004 (aceasta fiind singura care producea efecte în planul executării), iar în baza art. 18 instanța a anulat decizia de soluționare a contestației și în parte decizia din 2007 de atragere a răspunderii reclamantului.

În baza art. 274 C. proc. civ. a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fiind invocate dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Criticile ce se aduc sentinței instanței de fond prin motivele de recurs formulate, sunt, în esență, următoarele: 1. în mod eronat a reținut prima instanță că în speță operează autoritatea de lucru judecat, nefiind îndeplinite condițiile impuse de lege și mai mult decât atât, ceea ce intră în puterea lucrului judecat este dispozitivul și nu considerentele hotărârii; 2. cât privește calitatea de administrator a reclamantului la data întocmirii proiectului de divizare, recurenta precizează că potrivit certificatului ORC, mandatul acestuia expira la 7 decembrie 2003, iar înscrierea de mențiuni este urmare a cererii din 8 martie 2004; 3. pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă susține că prin procedura de divizare a societății s-a realizat practic o înstrăinate cu rea credință a bunurilor acesteia, cele patru societăți rezultate din divizare preluând doar 12% din datoriile fiscale ale societății-mamă dar în același timp au primit active mai valoroase.

Arată recurenta-pârâtă că scopul real al divizării s-a dovedit a fi acela de deposedare de bunuri a SC E. SA și aducerea ei în stare de faliment, dovadă fiind faptul că la mai puțin de doi ani de la divizare, societatea a solicitat Tribunalului Bacău deschiderea procedurii falimentului și lichidarea. Cât privește acordul pe care D.G.F.P. Bacău și l-a dat pentru divizarea societății, recurenta-pârâtă precizează că acesta a fost doar unul de principiu, organul fiscal fiind practic indus în eroare, deoarece motivele invocate în susținerea divizării, deși plauzibile, au fost doar aparent cele reale, adevăratul scop fiind înființarea unor societăți noi, dobânditoare a celor mai valoroase active, în condițiile preluării unei părți nesemnificative din totalul obligațiilor, precum și falimentarea societății-mamă.

În plus, arată recurenta-pârâtă, în posesia „reevaluării activelor corporale” ale SC E. SA, care a stat la baza împărțirii activelor și a datoriilor la bugetul general consolidat al statului, a intrat pentru prima dată la 2 decembrie 2008, reevaluarea fiind făcută de salariați ai societății care au stabilit un grad de uzură foarte ridicat pentru bunurile mobile și imobile preluate de societățile rezultate din divizare și un grad de uzură foarte mic pentru cele rămase la societatea mamă. Concluzionează recurenta-pârâtă că raportul de cauzalitate dintre înstrăinarea cu rea-credință și provocarea insolvabilității este pe deplin demonstrat întrucât este evident faptul că o societatea împovărată de datorii imense și deposedată de majoritatea activelor era în imposibilitate să se redreseze și să-și stingă datoriile.

4. instanța de fond a acordat cu mare ușurință cheltuielile de judecată solicitate de reclamant în cuantum de 25.004 RON din care 25.000 RON onorariu de avocat, recurenta-pârâtă considerându-le disproporționate în raport de activitatea desfășurată de apărător, fapt pentru care solicită reducerea acestora în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.. Se solicită admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată. Intimatul-pârât S.V.M.D. a depus note scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală. Analizând recursul formulat prin prisma criticilor formulate și în raport de probatoriul administrat în cauză precum și de legislația incidentă, Înalta Curte constată că este fondat în limitele și potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.

În fapt, prin decizia din 16 noiembrie 2007 emisă de Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii s-a dispus angajarea răspunderii solidare cu debitoarea SC E. SA a persoanelor juridice SC E. SA Bacău, SC B. SA Buhuși și a unui număr de 5 persoane fizice, printre care și intimatul-reclamant S.V.M.D., pentru obligațiile fiscale de plată în cuantum de 21.087.798 RON ale debitoarei SC E. SA în temeiul art. 27 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc., considerându-se a fi îndeplinite condițiile acestui text de lege, întrucât intimatul a avut calitatea de administrator la data divizării, semnând toate actele necesare divizării și punând în aplicare Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor care a fost prezentată judecătorului delegat pentru publicarea proiectului de divizare în M. Of., fiind provocată astfel starea de insolvabilitate a SC E. SA prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea credință a bunurilor mobile și imobile proprietatea acesteia.

Contestația formulată de intimatul-reclamant S.V.M.D. împotriva acestei decizii a fost respinsă prin decizia din 22 septembrie 2009. Prima instanță, prin sentința pronunțată, atacată cu recurs, a admis acțiunea reclamantului S.V.M.D. și a anulat în parte cele două decizii în ceea ce-l privește pe acesta, reținând în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile textului de lege - art. 27 C. proc. fisc., întrucât sus numitul nu a fost implicat sub nicio formă în procesul de divizare, de vreme ce nu și-a manifestat voința și nu a întreprins niciun act pentru a putea fi adusă în discuție noțiunea de rea-credință. Textul art. 27 alin. (1) lit. b) C. proc. fisc. prevede că răspund solidar „administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea credință, sub orice formă, a bunurilor mobile și imobile proprietatea acesteia.

În speță, operațiunea prin care organul fiscal consideră că a avut loc o înstrăinare a bunurilor SC E. SA o constituie divizarea, care a avut loc la 31 martie 2004 și al cărui proiect a fost adoptat la 14 noiembrie 2003, practic fiind vorba de o desprindere a unui număr de 4 noi societăți din societatea mamă, cărora nu li s-a transmis tot patrimoniul. Or, intimatul-reclamat a făcut parte din Consiliul de Administrație al SC E. SA Bacău în perioada octombrie 1998 - martie 2003, astfel cum rezultă din adeverința din 14 septembrie 2009 eliberată de S.I.F. SA Banat Crișana, exercitarea funcției de administrator încetând în luna martie 2003, iar planul de divizare al SC E. SA Bacău a fost dezbătut și aprobat în Adunarea Generală Extraordinară din 14 noiembrie 2003, fiind publicat în M. Of.

nr. 3094/2.12.2003. Totodată, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, proiectul de divizare a fost avizat în principiu de organul fiscal, avizul fiind dat datorită faptului că toate bunurile societății transmițătoare erau sechestrate ori ipotecate de organele fiscale, executarea silită nefiind împiedicată de operațiunea de desprindere. Recurenta-pârâtă susține că organul fiscal a fost indus în eroare, procesul de divizare fiind doar formal unul transparent, în condițiile în care nu i-au fost prezentate bilanțul de divizare și raportul de evaluare, în realitate fiind evidentă reaua credință și intenția vădită de a deposeda SC E. SA de cea mai mare parte a activelor în favoarea societăților nou înființate.

Argumentele prezentate de recurenta-pârâtă nu pot fi reținute de instanța de control judiciar, chiar și în condițiile în care avizul dat a fost unul de principiu, deoarece organul fiscal, în calitate de creditor bugetar trebuia să acționeze cu responsabilitate, el având posibilitatea de a se opune proiectului de divizare, or acesta nu a formulat opoziție în condițiile art. 62 din Legea nr. 31/1990, în acest sens fiind dispozițiile art. 238 din lege. Trebuie subliniat însă și faptul că desprinderea/divizarea parțială nu reprezintă voința intimatului-reclamant ci voința acționarilor societății exprimată în condițiile art. 240 din Legea nr. 31/1990 în Adunarea Generală Extraordinară din 23 septembrie 2003 și respectiv 14 noiembrie 2003, când s-a dezbătut și aprobat planul de divizare, dezbateri concretizate în hotărâri ale adunărilor generale ale acționarilor.

Ca urmare, instanța de fond, în mod just a constatat că nu se poate reține reaua credință a reclamantului la efectuarea operațiunii de divizare parțială, chiar dacă s-ar admite ipoteza că a participat la întocmirea proiectului, întrucât acesta din luna martie 2003 nu a mai participat la ședințele Consiliului de Administrație sau la Adunările Generale ale Acționarilor la SC E. SA Bacău. Faptul că revocarea sa din funcția de administrator a fost înscrisă în Registrul Comerțului cu cererea de mențiuni din 8 martie 2004, nu are relevanță, câtă vreme, în fapt, exercitarea acestei atribuții a încetat din luna martie 2003, astfel cum rezultă din Adeverința din 14 septembrie 2009 eliberată de S.I.F.

SA Banat Crișana. Recurenta-pârâtă, într-un prim motiv de recurs, a criticat sentința instanței de fond sub aspectul greșitei rețineri a autorității de lucru judecat, în raport de soluția pronunțată prin sentința civilă nr. 43 din 16 martie 2009, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția de contencios administrativ și fiscal. Contrar celor susținute de recurentă, nu este vorba de autoritate de lucru judecat în sensul prevederilor art. 1201 C. proc. civ., ci de anumite elemente esențiale ce au fost reținute în considerentele sentinței și care au intrat în puterea lucrului judecat, aspecte pe care instanța trebuia să le aibă în vedere la pronunțarea soluției. Obiectul Dosarului nr. 733/32/2008 l-a constituit tot decizia din 2007 de angajare a răspunderii solidare, de această dată contestația fiind formulată de reclamanții V.M., P.N.

și SC E. SA, iar prin sentința nr. 43/2009 instanța a apreciat că nu se poate reține reaua credință în sarcina președintelui și a unui membru al Consiliului de Administrație E., nefiind întrunite condițiile art. 27 din O.G. nr. 92/2003. S-a reținut prin sus menționata sentință că divizarea SC E. SA Bacău a fost un proces transparent, proiectul de divizare fiind publicat în M. Of. și avizat în principiu de organul fiscal care a avut în vedere ca toate bunurile societății transmițătoare erau sechestrate ori ipotecate de organele fiscale iar executarea silită nu a fost împiedicată de operațiunea de desprindere.

S-a mai reținut că organul fiscal, la momentul acordării avizului de principiu, a încunoștințat societatea despre obligațiile fiscale restante, cu mențiunea ca eventualele diferențe de impozit vor fi evidențiate ca o anexă la protocolul de divizare în care se va specifica cine va prelua aceste datorii, tot patrimoniul SC E. SA fiind indisponibilizat de către D.G.F.P. Bacău, acesta rămânând în continuare la dispoziția organelor de executare, indiferent cui va reveni după divizare. Totodată, s-a stabilit prin sentința nr. 43/2009 a Curții de Apel Bacău, secția de contencios administrativ și fiscal, că divizarea parțială ce a avut loc nu reprezintă de fapt voința reclamanților persoane fizice, ci a societății, exprimată în cadrul Adunării Generale a Acționarilor în ședința extraordinară din 14 noiembrie 2003, fiind adoptată Hotărârea de aprobare a proiectului de divizare.

Așadar, toate aceste aspecte stabilite cu putere de lucru judecat, în mod corect au fost avute în vedere de instanță la pronunțarea sentinței ce face obiectul prezentului recurs, toate aceste elemente referindu-se la decizia din 16 noiembrie 2007 de atragere a răspunderii solidare și a intimatului-reclamant alături de celelalte persoane juridice sau fizice. Astfel cum corect susține intimatul-reclamant, avându-se în vedere că obiectul celor două litigii îl reprezintă anularea deciziei din 16 noiembrie 2007 și a deciziei din 22 septembrie 2009 privind angajarea răspunderii solidare cu debitoarea SC E. SA Bacău, iar cauza juridică ce stă la baza celor două acțiuni, constă în aplicarea nelegală a dispozițiilor art. 27 alin. (1) lit. b) C. proc.

fisc., în mod corect prima instanță a reținut că în speță operează excepția puterii de lucru judecat. Cât privește critica vizând acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 25.000 RON onorariu avocat, sumă pe care recurenta-pârâtă o consideră disproporționată în raport de activitatea desfășurată de apărător, Înalta Curte constată că este întemeiată. Potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., „judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori se constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”. În speță, se constată că într-adevăr, raportat la munca depusă de apărător, speța neavând o complexitate deosebită, onorariul în sumă de 25.000 RON la care recurenta-pârâtă a fost obligată este disproporționat, așa încât se impune reducerea acestuia la suma de 10.000 RON.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârâta Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău va fi admis în baza art. 312 C. proc. civ., iar sentința modificată în parte, în sensul reducerii cheltuielilor de judecată la suma de 10.000 RON. Se va menține restul dispozițiilor sentinței. Cât privește cheltuielile de judecată în sumă de 25.000 RON solicitate în recurs, reprezentând onorariu avocat, Înalta Curte le va admite parțial, făcând aplicarea aceluiași text de lege - art. 274 alin. (3) C. proc. civ., considerând că suma de 5.000 RON este proporțională în raport de munca depusă de apărător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Bacău împotriva sentinței civile nr. 75 din 15 iunie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată, în sensul că reduce cheltuielile de judecată la suma de 10.000 RON. Menține restul dispozițiilor sentinței atacate. Obligă recurenta la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată în recurs, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2011.