ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2892/2014

Asupra recursului de

față;

Prin Decizia penală nr. 236/A din 9 decembrie

2013 Curtea de Apel Timișoara în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a

respins ca nefondat apelul declarat de revizuentul-condamnat D.C. împotriva

Sentinței penale nr. 361/PI din 18 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul

Timiș, secția penală, în Dosarul nr. 8616/30/2013 și în baza art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., a obligat apelantul-revizuent să plătească statului suma de 200

RON, cheltuieli judiciare.

S-a reținut că prin

Sentința penală nr. 361/PI din 18 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș

în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 394 lit. a) C. proc.

pen. s-a respins cererea de revizuire a Sentinței penale nr. 360 din 25 iunie

2007 a Tribunalului Timiș, formulată de condamnatul D.C., ca nefondată.

Prin Sentința penală

nr. 360 din 25 iunie 2007 a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă prin

neapelare, revizuentul a fost condamnat la o pedeapsa rezultanta de 13 ani

închisoare, pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 215

alin. (2) - (5) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b)

C. pen.

Având în vedere

faptul că motivele invocate de către condamnat în sprijinul cererii formulate

nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile de revizuire reglementate de

legiuitor, în temeiul art. 403 C. proc. pen. instanța a respins cererea de

revizuire formulată de către condamnat ca inadmisibilă.

În ceea ce privește

aspectele invocate de către condamnat referitoare la lipsa citării sale și

neparticiparea sa la judecarea Dosarului nr. 6317/30/2006 al Tribunalului

Timiș, instanța a constatat că împrejurările invocate nu pot justifica

admiterea unei cereri de revizuire, existând alte căi legale pentru îndreptarea

acestor presupuse nelegalități.

Condamnatul avea

posibilitatea exercitării unui apel peste termen, în condițiile prevăzute de

art. 365 C. proc. pen., în situația în care nu a participat la judecarea

cauzei, însă nu a recurs la o astfel de cerere, motiv pentru care aceste

împrejurări nu pot fi invocate pe calea unei cereri de revizuire.

În ceea ce privește

aspectele invocate în legătură cu încadrarea juridică data faptelor reținute în

sarcina condamnatului, instanța a reținut că rolul revizuirii nu este acela de

a proceda, conform nemulțumirilor condamnatului, la o rejudecare a cauzei și la

o reinterpretare a probelor administrate. Scopul acestei căi extraordinare de

atac este acela de a înlătura anumite erori de fapt evidente, erori datorate

anumitor aspecte necunoscute în momentul soluționării fondului, or, în prezenta

cauză, s-a apreciat că nu este îndeplinită această cerință.

În cuprinsul cererii

de revizuire, condamnatul a arătat că nu este vinovat de comiterea infracțiunii

pentru care a fost condamnat și a solicitat rejudecarea procesului, revizuentul

fiind nemulțumit de modalitatea în care au fost interpretate probele existente

la dosarul cauzei.

S-a apreciat că pe

calea unei cereri de revizuire nu este posibilă o rejudecare a procesului doar

ca urmare a nemulțumirii condamnatului, în condițiile în care o hotărâre de

condamnare definitivă beneficiază de autoritate de lucru judecat.

În ceea ce privește

cazurile de revizuire, prevăzute la lit. b) - e), în condițiile în care

condamnatul nu a invocat existența vreunei mărturii mincinoase, vreunui înscris

falsificat, ori săvârșirea vreunei infracțiuni de către organele judiciare sau

prezența unor hotărâri judecătorești definitive ce nu se pot concilia, s-a

apreciat că motivele invocate de către condamnat nu pot fi circumscrise

niciuneia dintre aceste situații, astfel încât prezenta cerere de revizuire

este inadmisibilă și sub acest aspect.

Pe de altă parte,

potrivit dispozițiilor art. 403 alin. (3

1

) C. proc. pen. cererile

ulterioare de revizuire sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană,

de temei legal, de motive și apărări.

Întrucât revizuentul

D.C. a invocat nevinovăția sa, a formulat o altă cerere de revizuire, cerere

care a fost respinsă prin Sentința penală nr. 186 din 18 aprilie 2011 a

Tribunalului Timiș și s-a constatat că cererea de revizuire formulată în cauză

este inadmisibilă.

În motivarea cererii

scrise de revizuire revizuentul a invocat două motive care, în opinia sa,

constituie fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanța care a

pronunțat Sentința penală nr. 360/2007 în Dosarul nr. 6317/30/2006, și anume:

procura specială nr. 2472 din 06 septembrie 2005 prin care a delegat

administrarea SC S.D. SRL numitului G.L. (astfel încât la data depunerii în

bancă a filelor cec el nu mai deținea calitatea de administrator al firmei

menționate); de la dosarul cauzei a lipsit cazierul judiciar, lipsă care a determinat

nelegala sa citare (nu a fost citat la penitenciarul unde se afla încarcerat).

În legătură cu primul

motiv, s-a reținut că data emiterii procurii speciale (06 septembrie 2005) este

ulterioară depunerii în bancă a filelor cec în raport de care s-a reținut

activitatea infracțională a inculpatului (potrivit considerentelor sentinței de

condamnare, filele cec au fost introduse în bancă în cursul anului 2004), iar

în această situație, împrejurarea cu caracter de noutate invocată de inculpat

s-a apreciat că este irelevantă.

Referitor la lipsa

cazierului judiciar și nelegala citare în fața instanței de fond, s-a constatat

că acestea nu constituie motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre

cazurile de revizuire prevăzute de legea procesual penală.

Împotriva acestei

decizii, la data 11 decembrie 2013, revizuentul D.C., în termen legal, a

declarat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți la data de 31

ianuarie 2014. Au fost depuse concluzii scrise și s-a solicitat, în esență,

admiterea recursului și admiterea cererii de revizuire, cu motivarea, în

esență, că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost

condamnat, făcând referire la procura specială și arătând totodată că de la

dosar a lipsit cazierul judiciar.

Examinând recursul

declarat de revizuentul D.C., Înalta Curte apreciază recursul revizuentului ca

fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:

Conform art. 12 alin.

(1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor

acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, recursurile în curs de

judecată la data intrării în vigoare a legii noi declarate împotriva

hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în

competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi

privitoare la recurs.

Exercitarea căii

extraordinare de atac a revizuirii este limitată de legiuitor în mod expres

doar la cinci cazuri prevăzute de art. 394 C. proc. pen.:

a) s-au descoperit

fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea

cauzei;

b) un martor, un

expert sau un interpret a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza

a cărei revizuire se cere;

c) un înscris care a

servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals;

d) un membru al

completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de

cercetare penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire

se cere;

e) când două sau mai

multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia.

Revizuirea este

reglementată de legiuitor ca mijloc procesual de remediere a erorilor judiciare

ce ar putea fi cuprinse într-o hotărâre penală rămasă definitivă. Eroarea

judiciară implică existența unei netemeinice judecăți de fapt, revizuirea având

caracterul unei căi de atac de fapt, întrucât generează o reexaminare în fapt a

cauzei penale.

Fiind o cale de atac

extraordinară și care pune în discuție autoritatea unor hotărâri penale

definitive, folosirea cererii de revizuire este limitată de legiuitor la

anumite cazuri în care presupunerea că s-a comis o eroare judiciară prezintă

serioase aparențe de temeinicie.

Se constată că

motivele invocate de recurent, respectiv faptul că nu se face vinovat de

săvârșirea infracțiunii pentru care a fost condamnat, cele referitoare la

procura specială, lipsa cazierului judiciar, precum și criticile formulate prin

concluziile scrise depuse la dosarul cauzei privind convenția din 4 martie

2004, aspectele referitoare la declarațiile martorilor și faptul că a fost

judecat în lipsă nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de revizuire

limitativ și expres prevăzute de dispozițiile art. 394 C. proc. pen. și în mod

legal și temeinic prima instanță.

Prin urmare, este

inadmisibil ca pe calea revizuirii să se obțină o prelungire a probațiunii

pentru fapte deja cunoscute și verificate de instanțele care au soluționat

cauza (fie prin administrarea unor probe noi sau prin readministrarea probelor).

În raport cu cele

arătate, constatând că hotărârile pronunțate sunt legale și temeinice, Înalta

Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge

ca nefondat recursul declarat de revizuentul D.C.

În conformitate cu

art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul la plata cheltuielilor

judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de revizuentul D.C. împotriva Deciziei penale nr.

236/A din 9 decembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul

revizuent la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului

Justiției

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi, 28 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - NN