ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2083/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2083/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra contestației

de față, constată următoarele:

Prin

Sentința penală nr. 60 din 3 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești,

secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 23 din

Legea nr. 255/2013, modificată prin O.U.G. nr. 116/2013, a fost respinsă ca

nefondată contestația la executare formulată de condamnata C.M.N., cu privire

la Sentința penală nr. 393 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel București,

secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1459 din 8 mai 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată la această

instanță, intitulată contestație la executare, condamnata C.M.N. a solicitat,

în temeiul dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 255/2013 raportat la art. 595 C.

proc. pen., constatarea intervenirii legii penale mai favorabile față de

condamnarea definitivă suferită de ea anterior prin Sentința penală nr.

393/2011 a Curții de Apel București.

În motivarea

contestației la executare, condamnata C.M.N. a arătat că, prin sentința penală

menționată a fost condamnată la o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată și

fals în declarații, prevăzută de art. 290 și art. 291 C. pen. (1969), pedeapsa

rezultantă aplicată fiind compusă din pedepsele de câte 2 ani închisoare pentru

infracțiunile menționate, la care instanța de fond i-a adăugat un spor de 2 ani

închisoare.

Condamnata a susținut

că infracțiunea continuată de fals prevăzută de art. 290 C. pen. este mai

favorabilă în Codul penal din 1969 deoarece, în comparație cu Noul C. pen.

(art. 35), legea anterioară nu prevedea condiția aceluiași subiect pasiv al

infracțiunii, iar în speță a fost vorba de 7 contracte de vânzare-cumpărare.

Totuși, conform art. 78 C. pen. pentru concursul de infracțiuni se prevede

aplicarea, la pedeapsa cea mai grea, a unui spor obligatoriu de 1/3 din totalul

celorlalte pedepse contopite. În cazul său este vorba de două pedepse de câte 2

ani închisoare, astfel că ar rezulta o pedeapsă de 2 ani la care se adaugă un

spor de 8 luni închisoare. În consecință, condamnata a solicitat menținerea

dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), iar pentru concursul de

infracțiuni aplicarea dispozițiilor art. 78 C. pen. Totodată, condamnata a mai

invocat aspecte ce țin de situația familială, starea de sănătate, precum și

comportamentul său în timpul executării pedepsei până în prezent.

S-a constatat că, în

susținerea cererii, s-a depus la dosar copia Sentinței penale nr. 393/2011 a

Curții de Apel București, mandatul de executare, certificat de naștere copil și

acte medicale ale acestuia.

Examinând actele

depuse, instanța de fond a constatat că numita C.M.N. a fost condamnată prin

Sentința penală nr. 393/2011 a Curții de Apel București, definitivă prin

Decizia penală nr. 1459/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la o

pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în

înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 290 cu

aplic, art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și la o pedeapsă de 2 ani închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals, privind identitatea, prevăzută de

art. 292 C. pen. (1969). În temeiul disp. art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C.

pen. (1969) au fost contopite pedepsele în pedeapsa cea mai grea de 2 ani

închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 ani închisoare, rezultanta fiind

de 4 ani închisoare.

S-a reținut că

executarea pedepsei a început la data de 9 mai 2013 (mandat de executare nr.

431 din 9 mai 2012 și adresa I.G.P.R. - Direcția Generală de Poliție a

Municipiului București).

Instanța de fond a

arătat că la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Noul C. pen. (Legea

nr. 286/2009) care în art. 6 prevede aplicarea legii penale mai favorabile în

cazul pedepselor definitive. Astfel, alin. (1) prevede că în cazul în care după

rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a

pedepsei a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea

aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă, se reduce la

acest maxim, dispoziții legale aplicabile la acest moment condamnatei întrucât

ea se află deja în executarea unei pedepse definitive.

Verificând limitele

de pedeapsă pentru infracțiunile pentru care a fost condamnată, instanța de

fond a constatat că în Noul C. pen. (art. 322 și 326) maximul pedepsei

închisorii pentru infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată și

fals privind identitatea este mai mare decât în reglementarea anterioară,

respectiv 3 ani închisoare, față de 2 ani închisoare.

Întrucât pedeapsa

aplicată separat pentru cele două infracțiuni nu depășește maximul special

prevăzut de legea nouă, s-a apreciat că, în cauza de față, nu sunt incidente

dispozițiile legii penale mai favorabile prevăzute de art. 6 C. pen.

S-a arătat că

susținerea condamnatei se întemeiază pe o altă interpretare a dispozițiilor

legale din cele două coduri, în sensul că, deși a fost vorba în cauză de șapte

acte materiale ale infracțiunii prevăzute de art. 290 C. pen. (1969), în mod

corect s-au aplicat dispozițiile art. 41 alin. (2) din același cod privind

infracțiunea continuată, astfel că aceste dispoziții ale stării de agravare

trebuie menținute fiind mai favorabile în raport cu dispozițiile art. 35 C.

pen., care prevede condiția aceluiași subiect pasiv, ceea ce ar însemna un

concurs de șapte infracțiuni. Totuși, condamnata a susținut că îi pot fi

aplicate dispozițiile legii noi privind contopirea pedepselor în cazul

concursului de infracțiuni (concurs între cele două infracțiuni de fals,

prevăzute de art. 290 și art. 292 C. pen. 1969) deoarece sunt mai favorabile

decât vechea reglementare, întrucât ar rezulta o pedeapsă de 2 ani închisoare

la care s-ar adăuga un spor de 8 luni, în final având de executat 2 ani și 8

luni închisoare în loc de 4 ani închisoare.

Prima instanță a

constatat că singura dispoziție privind aplicarea legii penale mai favorabile

în cazul pedepselor definitive, este cea prevăzută de art. 6 C. pen., însă nu

este incidentă în situația condamnatei C.M.N., întrucât vizează exclusiv

situația în care maximul special prevăzut de legea nouă ar fi fost depășit prin

pedeapsa aplicată pentru infracțiunea respectivă, ceea ce nu este cazul în

această speță.

S-a arătat că, în

speța de față, este vorba de aplicarea regulilor concursului de infracțiuni în

vigoare la momentul judecății și aplicarea unui spor de pedeapsă de 2 ani

închisoare, situație în care nu se poate susține că a intervenit o lege penală

mai favorabilă prin modificarea limitelor speciale ale respectivelor

infracțiuni, ci numai cu privire la sancționarea concursului de infracțiuni,

situație neprevăzută de art. 6 C. pen.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a formulat contestație condamnata C.M.N., arătând

că, în mod nelegal, prima instanță nu a reținut incidența art. 6 C. pen.,

întrucât prin aplicarea dispozițiilor din vechea reglementare cu privire la

cuantumul pedepsei și infracțiunea continuată, concomitent cu cele din noua

reglementare în ceea ce privește tratamentul sancționator al concursului de

infracțiuni, aceasta ar avea de executat o pedeapsă de doar 2 ani și 8 luni

închisoare față de 4 ani închisoare cât are de executat în prezent.

Examinând contestația

formulată, prin raportare la criticile condamnatei și dispozițiile legale

aplicabile, Înalta Curte, în complet constituit potrivit art. 23 alin. (10) din

Legea nr. 255/2013, apreciază că aceasta este nefondată.

Astfel, analizând

prevederile art. 6 C. pen., se observă că aplicarea obligatorie a legii mai

favorabile după judecarea definitivă a cauzei operează atunci când sunt

îndeplinite mai multe condiții, respectiv: există o hotărâre de condamnare la

pedeapsa detențiunii pe viață, a închisorii, a amenzii sau o hotărâre de

aplicare a unei măsuri educative; înainte de executarea pedepsei sau a măsurii

educative, în timpul executării acestora, dar înainte de executarea lor

integrală intervine o lege penală nouă care prevede o pedeapsă sau măsură

educativă mai ușoară decât cea prevăzută de legea în temeiul căreia s-a

pronunțat hotărârea definitivă; pedeapsa sau măsura educativă aplicată prin

hotărârea judecătorească definitivă depășește maximul pedepsei prevăzute de

legea nouă sau este mai grea.

Se observă, așadar,

că în ceea ce privește pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai

favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de

stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare

acea parte din sancțiune care excede maximului prevăzut de legea nouă,

respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.

Prin urmare, mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul

pedepselor definitive, este limitat la asigurarea legalității pedepsei aplicate

prin hotărârea definitivă de condamnare conform legii penale anterioare, în

raport cu legea penală nouă. Această soluție a fost adoptată de legiuitor

pentru a se limita atingerile aduse principiului autorității de lucru judecat

prin aplicarea legii penale mai favorabile.

În aceste condiții,

în concordanță cu dispozițiile Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor

chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of. nr. 349/13.05.2014,

în aplicarea dispozițiilor art. 6 C. pen., în ipoteza unui concurs de

infracțiuni, instanța trebuie să parcurgă două etape. Într-o prima etapă se

verifică incidența dispozițiilor art. 6 C. pen. cu privire la pedepsele

individuale, prin compararea pedepsei aplicate pentru fiecare dintre

infracțiunile săvârșite care compun pluralitatea de infracțiuni, cu maximul

special prevăzut de legea penală nouă, iar, în cazul în care se constată că

acest maxim special este depășit, fiecare pedeapsă trebuie redusă până la

maxim. în cea de a doua etapă, separat de soarta pedepselor aplicate pentru

infracțiunile concurente, se procedează la analizarea pedepsei rezultante

aplicată prin hotărârea de condamnare, iar în situația în care are un cuantum

ce depășește maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 C. pen., ea se va

reduce la acest maxim. În această etapă se pornește de la premisa că pedeapsa

rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnare, intrată în autoritate de

lucru judecat și care reprezintă sancțiunea efectivă pusă în executare, urmează

a fi modificată doar prin raportare la tratamentul sancționator cel mai greu pe

care legea nouă îl prevede pentru pluralitatea de infracțiuni sub forma

concursului.

În acest context,

Înalta Curte constată că prin Sentința penală nr. 393/2011 a Curții de Apel

București, definitivă prin Decizia penală nr. 1459/2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, contestatoarea C.M.N. a fost condamnată la o pedeapsă de 2

ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri sub

semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 290 cu aplic. art. 41

alin. (2) C. pen. (1969) și la o pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art. 292 C. pen.

(1969), iar, în temeiul dispozițiilor art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C.

pen. (1969), pedepsele aplicate au fost contopite în pedeapsa cea mai grea de 2

ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 ani închisoare, rezultanta

fiind de 4 ani închisoare.

Pentru a dispune

astfel instanța de fond a reținut că fapta inculpatei C.M.N., avocat în cadrul

Baroului București, care în perioada 2006 - 2008, în realizarea aceleiași

rezoluții infracționale, a plăsmuit 7 contracte de vânzare-cumpărare imobile

prin atestarea unor mențiuni necorespunzătoare adevărului cu privire la data

reală a întocmirii înscrisurilor și a voinței părților, înscrisuri care au fost

încredințate spre folosire și ulterior, folosite la birouri notariale, la

oficiile de cadastru și publicitate imobiliară, precum și la direcțiile de taxe

și impozite locale întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals

în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290

alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), iar fapta aceleiași

inculpate care în data de 1 octombrie 2008 a dat o declarație pe proprie

răspundere în fața notarului public în care s-a menționat că "în cursul

anului 2003 s-a deplasat la domiciliul vânzătorului C.V., situat în București

unde acesta, în deplinătatea facultăților mintale a fost de acord să vândă

către numita V.A. apartamentul, proprietatea sa, păstrându-și doar uzufructul

viager, iar cumpărătoarea a plătit și numărat în fața sa suma de bani

reprezentând prețul vânzării", împrejurări necorespunzătoare adevărului,

declarație ce urma să fie folosită de numita V.A. în dosarul civil înregistrat

sub nr. 14194/299/2007 având ca obiect anularea contractului de

vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager atestat de inculpată prin

încheierea din data de 29 noiembrie 2003, întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen. (1969).

Totodată, se constată

că la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind

Codul penal, lege care, în opinia apărării, cuprinde dispoziții mai favorabile

raportat la pedeapsa aplicată contestatoarei prin hotărârea de condamnare.

Verificând

susținerile apărării și procedând conform dispozițiilor Deciziei nr. 1 din 14

aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul

pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M.

Of. nr. 349/13.05.2014, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește

infracțiunea de fals în declarații, aceasta nu pune probleme sub aspectul

intervenim unei legi penale mai favorabile, întrucât în noul C. pen. intrat în

vigoare la data de 1 februarie 2014 (art. 326 C. pen.) nu au intervenit

modificări sub aspectul sancțiunii aplicabile, în ambele reglementări fapta

fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Cu privire la

infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, reținută a fi comisă

în formă continuată, se constată că, în noua reglementare, aceasta a fost

modificată în sensul majorării limitelor de pedeapsă. Astfel, Înalta Curte

arată că pentru această faptă sancțiunea potrivit vechii reglementări, art. 290

alin. (1) C. pen. (1969), era închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda, în

timp ce în legea penală în vigoare (art. 322 C. pen.) este închisoarea de la 6

luni la 3 ani sau amenda.

Ca atare, se constată

că dispozițiile art. 6 C. pen. nu sunt incidente, întrucât, analizând

individual cele două pedepse aplicate condamnatei, se observă că niciuna dintre

ele nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă, ba mai mult, pentru

infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată pedeapsa cu care a

fost sancționată este mai mică decât acest maxim.

Prealabil celei de a

doua etape de analizare a legii penale mai favorabile prin prisma art. 6 C.

pen., Înalta Curte apreciază că se impune a se stabili, în contextul cauzei,

incidența dispozițiilor privind infracțiunea continuată, având în vedere că

activitatea infracțională reținută cu referire la infracțiunea de fals în

înscrisuri sub semnătură privată s-a desfășurat în dauna mai multor persoane.

Astfel, având în

vedere că, potrivit art. 35 C. pen., infracțiunea este continuată când o

persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași

rezoluții și împotriva aceluiași subiect activ, acțiuni sau inacțiuni care

prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, se constată că, în

speță, nu ne aflăm într-o asemenea ipoteză, condamnatei reținându-i-se șapte

acte materiale îndreptate împotriva unor părți vătămate diferite. Ca atare,

potrivit noului C. pen., în ceea ce privește această activitate infracțională

(plăsmuirea a 7 contracte de vânzare-cumpărare imobile prin atestarea unor

mențiuni necorespunzătoare adevărului cu privire la data reală a întocmirii

înscrisurilor și a voinței părților, înscrisuri care au fost încredințate spre

folosire și ulterior, folosite la birouri notariale, la oficiile de cadastru și

publicitate imobiliară, precum și la direcțiile de taxe și impozite locale),

instanța ar trebui să rețină existența a șapte infracțiuni de fals în

înscrisuri sub semnătură privată, aflate în concurs.

În acest context,

Înalta Curte arată că, spre deosebire de vechea reglementare care, în materia

sancționării concursului de infracțiuni, prevedea sistemul cumulului juridic cu

spor facultativ (art. 34 C. pen. 1969), codificarea actuală instituie cumulul

juridic cu spor fix și obligatoriu (art. 39 C. pen.), astfel încât, în situația

în care, în cauză, s-ar aplica dispozițiile legii penale noi, s-ar ajunge, ca

efect al aplicării tratamentului penal al pluralității de infracțiuni sub forma

concursului, la o pedeapsă rezultantă ce ar depăși cuantumul sancțiunii penale

stabilite prin hotărârea de condamnare în temeiul legii penale anterioare.

Astfel, analizând

ipotetic incidența art. 6 C. pen. cu privire la pedeapsa rezultantă, rezultă că

dacă s-ar aplica dispozițiile art. 39 C. pen., având în vedere că în speță ar

fi vorba de șapte infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată și o

infracțiune de fals în declarații, la pedepse de câte 2 ani închisoare ar

corespunde un spor de o treime (ce ar trebui obligatoriu aplicat) în cuantum de

4 ani și 8 luni închisoare și nicidecum de 8 luni închisoare, așa cum arată în

mod eronat apărarea, adică o pedeapsă rezultantă de 6 ani și 8 luni închisoare,

deci mai mare decât cea aplicată prin hotărârea de condamnare.

Rezultă, așadar, că,

și în ceea ce privește pedeapsa rezultantă în cazul concursului de infracțiuni,

dispozițiile art. 6 C. pen. nu sunt incidente, cuantumul pedepsei rezultante

aplicabile potrivit noii reglementări fiind, așa cum am arătat, mai mare decât

cel al sancțiunii stabilite prin hotărârea de condamnare.

Raportat la cele

expuse anterior, Înalta Curte nu poate primi susținerile apărării în sensul

reducerii sporului aplicat pentru concursul de infracțiuni, prin calcularea

acestuia potrivit noii reglementări, întrucât rațiunea art. 6 C. pen. nu este

aceea de a aplica tratamentul cel mai favorabil privitor la fiecare dintre

instituțiile autonome, ci doar aceea de a nu permite ca persoanele definitiv

judecate să suporte un tratament sancționator mai greu decât cel permis, în

abstract, de legea nouă. În plus, dat fiind că ne aflăm în cazul unor pedepse

definitive, efectele art. 6 C. pen. nu se pot extinde și la sporul ce se aplică

în cazul concursului, deoarece s-ar aduce atingere autorității de lucru

judecat.

În aceste condiții,

Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat că, în

speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 6 C. pen. cu privire la pedepsele

aplicate condamnatei C.M.N., respingând contestația la executare formulată de

aceasta. Mai mult, aceste dispoziții nu sunt incidente nici în ceea ce privește

pedeapsa rezultantă.

Față de cele de mai

sus, în conformitate cu dispozițiile art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondată, contestația formulată

de condamnata C.M.N. împotriva Sentinței penale nr. 60 din 3 martie 2014

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie, iar în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. o va obliga la

plata sumei de 225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25

lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația formulată de condamnata C.M.N. împotriva Sentinței

penale nr. 60 din 3 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă contestatoarea

condamnată la plata sumei de 225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 19 iunie 2014.

Procesat de GGC - CL