ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2083/2014

Asupra contestației de față, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 60 din 3 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 23 din Legea nr. 255/2013, modificată prin O.U.G. nr. 116/2013, a fost respinsă ca nefondată contestația la executare formulată de condamnata C.M.N., cu privire la Sentința penală nr. 393 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1459 din 8 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată la această instanță, intitulată contestație la executare, condamnata C.M.N.

a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 255/2013 raportat la art. 595 C. proc. pen., constatarea intervenirii legii penale mai favorabile față de condamnarea definitivă suferită de ea anterior prin Sentința penală nr. 393/2011 a Curții de Apel București. În motivarea contestației la executare, condamnata C.M.N. a arătat că, prin sentința penală menționată a fost condamnată la o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată și fals în declarații, prevăzută de art. 290 și art. 291 C. pen. (1969), pedeapsa rezultantă aplicată fiind compusă din pedepsele de câte 2 ani închisoare pentru infracțiunile menționate, la care instanța de fond i-a adăugat un spor de 2 ani închisoare.

Condamnata a susținut că infracțiunea continuată de fals prevăzută de art. 290 C. pen. este mai favorabilă în Codul penal din 1969 deoarece, în comparație cu Noul C. pen. (art. 35), legea anterioară nu prevedea condiția aceluiași subiect pasiv al infracțiunii, iar în speță a fost vorba de 7 contracte de vânzare-cumpărare. Totuși, conform art. 78 C. pen. pentru concursul de infracțiuni se prevede aplicarea, la pedeapsa cea mai grea, a unui spor obligatoriu de 1/3 din totalul celorlalte pedepse contopite. În cazul său este vorba de două pedepse de câte 2 ani închisoare, astfel că ar rezulta o pedeapsă de 2 ani la care se adaugă un spor de 8 luni închisoare. În consecință, condamnata a solicitat menținerea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen.

(1969), iar pentru concursul de infracțiuni aplicarea dispozițiilor art. 78 C. pen. Totodată, condamnata a mai invocat aspecte ce țin de situația familială, starea de sănătate, precum și comportamentul său în timpul executării pedepsei până în prezent. S-a constatat că, în susținerea cererii, s-a depus la dosar copia Sentinței penale nr. 393/2011 a Curții de Apel București, mandatul de executare, certificat de naștere copil și acte medicale ale acestuia. Examinând actele depuse, instanța de fond a constatat că numita C.M.N. a fost condamnată prin Sentința penală nr. 393/2011 a Curții de Apel București, definitivă prin Decizia penală nr. 1459/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 290 cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen.

(1969) și la o pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals, privind identitatea, prevăzută de art. 292 C. pen. (1969). În temeiul disp. art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. (1969) au fost contopite pedepsele în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 ani închisoare, rezultanta fiind de 4 ani închisoare. S-a reținut că executarea pedepsei a început la data de 9 mai 2013 (mandat de executare nr. 431 din 9 mai 2012 și adresa I.G.P.R. - Direcția Generală de Poliție a Municipiului București). Instanța de fond a arătat că la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Noul C. pen. (Legea nr. 286/2009) care în art. 6 prevede aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.

Astfel, alin. (1) prevede că în cazul în care după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă, se reduce la acest maxim, dispoziții legale aplicabile la acest moment condamnatei întrucât ea se află deja în executarea unei pedepse definitive. Verificând limitele de pedeapsă pentru infracțiunile pentru care a fost condamnată, instanța de fond a constatat că în Noul C. pen. (art. 322 și 326) maximul pedepsei închisorii pentru infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată și fals privind identitatea este mai mare decât în reglementarea anterioară, respectiv 3 ani închisoare, față de 2 ani închisoare.

Întrucât pedeapsa aplicată separat pentru cele două infracțiuni nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă, s-a apreciat că, în cauza de față, nu sunt incidente dispozițiile legii penale mai favorabile prevăzute de art. 6 C. pen. S-a arătat că susținerea condamnatei se întemeiază pe o altă interpretare a dispozițiilor legale din cele două coduri, în sensul că, deși a fost vorba în cauză de șapte acte materiale ale infracțiunii prevăzute de art. 290 C. pen. (1969), în mod corect s-au aplicat dispozițiile art. 41 alin. (2) din același cod privind infracțiunea continuată, astfel că aceste dispoziții ale stării de agravare trebuie menținute fiind mai favorabile în raport cu dispozițiile art. 35 C. pen., care prevede condiția aceluiași subiect pasiv, ceea ce ar însemna un concurs de șapte infracțiuni.

Totuși, condamnata a susținut că îi pot fi aplicate dispozițiile legii noi privind contopirea pedepselor în cazul concursului de infracțiuni (concurs între cele două infracțiuni de fals, prevăzute de art. 290 și art. 292 C. pen. 1969) deoarece sunt mai favorabile decât vechea reglementare, întrucât ar rezulta o pedeapsă de 2 ani închisoare la care s-ar adăuga un spor de 8 luni, în final având de executat 2 ani și 8 luni închisoare în loc de 4 ani închisoare. Prima instanță a constatat că singura dispoziție privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, este cea prevăzută de art. 6 C. pen., însă nu este incidentă în situația condamnatei C.M.N., întrucât vizează exclusiv situația în care maximul special prevăzut de legea nouă ar fi fost depășit prin pedeapsa aplicată pentru infracțiunea respectivă, ceea ce nu este cazul în această speță.

S-a arătat că, în speța de față, este vorba de aplicarea regulilor concursului de infracțiuni în vigoare la momentul judecății și aplicarea unui spor de pedeapsă de 2 ani închisoare, situație în care nu se poate susține că a intervenit o lege penală mai favorabilă prin modificarea limitelor speciale ale respectivelor infracțiuni, ci numai cu privire la sancționarea concursului de infracțiuni, situație neprevăzută de art. 6 C. pen. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat contestație condamnata C.M.N., arătând că, în mod nelegal, prima instanță nu a reținut incidența art. 6 C. pen., întrucât prin aplicarea dispozițiilor din vechea reglementare cu privire la cuantumul pedepsei și infracțiunea continuată, concomitent cu cele din noua reglementare în ceea ce privește tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni, aceasta ar avea de executat o pedeapsă de doar 2 ani și 8 luni închisoare față de 4 ani închisoare cât are de executat în prezent.

Examinând contestația formulată, prin raportare la criticile condamnatei și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte, în complet constituit potrivit art. 23 alin. (10) din Legea nr. 255/2013, apreciază că aceasta este nefondată.

Astfel, analizând prevederile art. 6 C. pen., se observă că aplicarea obligatorie a legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei operează atunci când sunt îndeplinite mai multe condiții, respectiv: există o hotărâre de condamnare la pedeapsa detențiunii pe viață, a închisorii, a amenzii sau o hotărâre de aplicare a unei măsuri educative; înainte de executarea pedepsei sau a măsurii educative, în timpul executării acestora, dar înainte de executarea lor integrală intervine o lege penală nouă care prevede o pedeapsă sau măsură educativă mai ușoară decât cea prevăzută de legea în temeiul căreia s-a pronunțat hotărârea definitivă; pedeapsa sau măsura educativă aplicată prin hotărârea judecătorească definitivă depășește maximul pedepsei prevăzute de legea nouă sau este mai grea.

Se observă, așadar, că în ceea ce privește pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă. Prin urmare, mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, este limitat la asigurarea legalității pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare conform legii penale anterioare, în raport cu legea penală nouă. Această soluție a fost adoptată de legiuitor pentru a se limita atingerile aduse principiului autorității de lucru judecat prin aplicarea legii penale mai favorabile.

În aceste condiții, în concordanță cu dispozițiile Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of. nr. 349/13.05.2014, în aplicarea dispozițiilor art. 6 C. pen., în ipoteza unui concurs de infracțiuni, instanța trebuie să parcurgă două etape. Într-o prima etapă se verifică incidența dispozițiilor art. 6 C. pen. cu privire la pedepsele individuale, prin compararea pedepsei aplicate pentru fiecare dintre infracțiunile săvârșite care compun pluralitatea de infracțiuni, cu maximul special prevăzut de legea penală nouă, iar, în cazul în care se constată că acest maxim special este depășit, fiecare pedeapsă trebuie redusă până la maxim.

în cea de a doua etapă, separat de soarta pedepselor aplicate pentru infracțiunile concurente, se procedează la analizarea pedepsei rezultante aplicată prin hotărârea de condamnare, iar în situația în care are un cuantum ce depășește maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 C. pen., ea se va reduce la acest maxim. În această etapă se pornește de la premisa că pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărârea de condamnare, intrată în autoritate de lucru judecat și care reprezintă sancțiunea efectivă pusă în executare, urmează a fi modificată doar prin raportare la tratamentul sancționator cel mai greu pe care legea nouă îl prevede pentru pluralitatea de infracțiuni sub forma concursului. În acest context, Înalta Curte constată că prin Sentința penală nr. 393/2011 a Curții de Apel București, definitivă prin Decizia penală nr. 1459/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contestatoarea C.M.N.

a fost condamnată la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 290 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și la o pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), iar, în temeiul dispozițiilor art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. (1969), pedepsele aplicate au fost contopite în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 ani închisoare, rezultanta fiind de 4 ani închisoare.

Pentru a dispune astfel instanța de fond a reținut că fapta inculpatei C.M.N., avocat în cadrul Baroului București, care în perioada 2006 - 2008, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a plăsmuit 7 contracte de vânzare-cumpărare imobile prin atestarea unor mențiuni necorespunzătoare adevărului cu privire la data reală a întocmirii înscrisurilor și a voinței părților, înscrisuri care au fost încredințate spre folosire și ulterior, folosite la birouri notariale, la oficiile de cadastru și publicitate imobiliară, precum și la direcțiile de taxe și impozite locale întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 290 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

(1969), iar fapta aceleiași inculpate care în data de 1 octombrie 2008 a dat o declarație pe proprie răspundere în fața notarului public în care s-a menționat că "în cursul anului 2003 s-a deplasat la domiciliul vânzătorului C.V., situat în București unde acesta, în deplinătatea facultăților mintale a fost de acord să vândă către numita V.A. apartamentul, proprietatea sa, păstrându-și doar uzufructul viager, iar cumpărătoarea a plătit și numărat în fața sa suma de bani reprezentând prețul vânzării", împrejurări necorespunzătoare adevărului, declarație ce urma să fie folosită de numita V.A. în dosarul civil înregistrat sub nr. 14194/299/2007 având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de uzufruct viager atestat de inculpată prin încheierea din data de 29 noiembrie 2003, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen.

(1969). Totodată, se constată că la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, lege care, în opinia apărării, cuprinde dispoziții mai favorabile raportat la pedeapsa aplicată contestatoarei prin hotărârea de condamnare. Verificând susținerile apărării și procedând conform dispozițiilor Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of. nr. 349/13.05.2014, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește infracțiunea de fals în declarații, aceasta nu pune probleme sub aspectul intervenim unei legi penale mai favorabile, întrucât în noul C. pen.

intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014 (art. 326 C. pen.) nu au intervenit modificări sub aspectul sancțiunii aplicabile, în ambele reglementări fapta fiind sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Cu privire la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, reținută a fi comisă în formă continuată, se constată că, în noua reglementare, aceasta a fost modificată în sensul majorării limitelor de pedeapsă. Astfel, Înalta Curte arată că pentru această faptă sancțiunea potrivit vechii reglementări, art. 290 alin. (1) C. pen. (1969), era închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda, în timp ce în legea penală în vigoare (art. 322 C. pen.) este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.

Ca atare, se constată că dispozițiile art. 6 C. pen. nu sunt incidente, întrucât, analizând individual cele două pedepse aplicate condamnatei, se observă că niciuna dintre ele nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă, ba mai mult, pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată pedeapsa cu care a fost sancționată este mai mică decât acest maxim. Prealabil celei de a doua etape de analizare a legii penale mai favorabile prin prisma art. 6 C. pen., Înalta Curte apreciază că se impune a se stabili, în contextul cauzei, incidența dispozițiilor privind infracțiunea continuată, având în vedere că activitatea infracțională reținută cu referire la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată s-a desfășurat în dauna mai multor persoane.

Astfel, având în vedere că, potrivit art. 35 C. pen., infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect activ, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, se constată că, în speță, nu ne aflăm într-o asemenea ipoteză, condamnatei reținându-i-se șapte acte materiale îndreptate împotriva unor părți vătămate diferite.

Ca atare, potrivit noului C. pen., în ceea ce privește această activitate infracțională (plăsmuirea a 7 contracte de vânzare-cumpărare imobile prin atestarea unor mențiuni necorespunzătoare adevărului cu privire la data reală a întocmirii înscrisurilor și a voinței părților, înscrisuri care au fost încredințate spre folosire și ulterior, folosite la birouri notariale, la oficiile de cadastru și publicitate imobiliară, precum și la direcțiile de taxe și impozite locale), instanța ar trebui să rețină existența a șapte infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, aflate în concurs. În acest context, Înalta Curte arată că, spre deosebire de vechea reglementare care, în materia sancționării concursului de infracțiuni, prevedea sistemul cumulului juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen.

1969), codificarea actuală instituie cumulul juridic cu spor fix și obligatoriu (art. 39 C. pen.), astfel încât, în situația în care, în cauză, s-ar aplica dispozițiile legii penale noi, s-ar ajunge, ca efect al aplicării tratamentului penal al pluralității de infracțiuni sub forma concursului, la o pedeapsă rezultantă ce ar depăși cuantumul sancțiunii penale stabilite prin hotărârea de condamnare în temeiul legii penale anterioare. Astfel, analizând ipotetic incidența art. 6 C. pen.

cu privire la pedeapsa rezultantă, rezultă că dacă s-ar aplica dispozițiile art. 39 C. pen., având în vedere că în speță ar fi vorba de șapte infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată și o infracțiune de fals în declarații, la pedepse de câte 2 ani închisoare ar corespunde un spor de o treime (ce ar trebui obligatoriu aplicat) în cuantum de 4 ani și 8 luni închisoare și nicidecum de 8 luni închisoare, așa cum arată în mod eronat apărarea, adică o pedeapsă rezultantă de 6 ani și 8 luni închisoare, deci mai mare decât cea aplicată prin hotărârea de condamnare. Rezultă, așadar, că, și în ceea ce privește pedeapsa rezultantă în cazul concursului de infracțiuni, dispozițiile art. 6 C. pen.

nu sunt incidente, cuantumul pedepsei rezultante aplicabile potrivit noii reglementări fiind, așa cum am arătat, mai mare decât cel al sancțiunii stabilite prin hotărârea de condamnare. Raportat la cele expuse anterior, Înalta Curte nu poate primi susținerile apărării în sensul reducerii sporului aplicat pentru concursul de infracțiuni, prin calcularea acestuia potrivit noii reglementări, întrucât rațiunea art. 6 C. pen. nu este aceea de a aplica tratamentul cel mai favorabil privitor la fiecare dintre instituțiile autonome, ci doar aceea de a nu permite ca persoanele definitiv judecate să suporte un tratament sancționator mai greu decât cel permis, în abstract, de legea nouă. În plus, dat fiind că ne aflăm în cazul unor pedepse definitive, efectele art. 6 C. pen.

nu se pot extinde și la sporul ce se aplică în cazul concursului, deoarece s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat. În aceste condiții, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 6 C. pen. cu privire la pedepsele aplicate condamnatei C.M.N., respingând contestația la executare formulată de aceasta. Mai mult, aceste dispoziții nu sunt incidente nici în ceea ce privește pedeapsa rezultantă. Față de cele de mai sus, în conformitate cu dispozițiile art. 425 1 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondată, contestația formulată de condamnata C.M.N. împotriva Sentinței penale nr. 60 din 3 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, iar în baza art. 275 alin. (2) C. proc.

pen. o va obliga la plata sumei de 225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnata C.M.N. împotriva Sentinței penale nr. 60 din 3 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă contestatoarea condamnată la plata sumei de 225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 19 iunie 2014. Procesat de GGC - CL