ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2076/2014

Asupra recursului față, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 492 din 14 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța, în Dosarul penal nr. 5714/118/2012, în temeiul art. 334 C. proc. pen. (1968), a fost schimbată încadrarea juridică din infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 291 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) în infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (1969), art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (1969), art. 291 C. pen. (1969) și art. 291 C. pen. (1969). În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. (1968), s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei D.N.

pentru comiterea infracțiunii de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. (1969) (fapta din 13 septembrie 2005) ca urmare a prescripției răspunderii penale. În baza art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), c) și alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 76 lit. c) C. pen. (1969), a fost condamnată inculpata D.N. la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune. În baza art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), c) și alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 76 lit. c) C. pen. (1969), a fost condamnată inculpata D.N. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune.

În baza art. 291 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), c) și alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 76 lit. d) C. pen. (1969), a fost condamnată inculpata D.N. la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru infracțiunea de uz de fals. În baza art. 33 lit. a) și b) C. pen. (1969) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. (1969), s-a dispus ca inculpata D.N., cu antecedente penale, să execute în final pedeapsa cea mai grea de 2 ani și 6 luni închisoare. În baza art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatei D.N. exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. (1969), pe durata executării pedepsei. S-a dispus ca pedeapsa principală să fie executată în regim de detenție potrivit art. 57 C. pen.

(1969). S-a constatat încetată de drept măsura obligării de a nu părăsi localitatea. în baza art. 88 C. pen. (1969), s-a dedus din pedeapsa de ani închisoare durata reținerii de 24 ore de la 23 februarie 2012 la 24 februarie 2012. În baza art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. și art. 445 C. proc. pen., (1968), au fost declarate fiind false și s-a dispus desființarea totală a înscrisurilor: - contractul individual de muncă nr. 8 din 01 decembrie 2005 (101440 din 16 decembrie 2005) încheiat între SC S.F. SRL și T.N.; - adeverință de salariu și vechime în muncă nr. 72 din 01 septembrie 2008 emisă de SC S.F. SRL; - contractul individual de muncă nr. 488542 din 01 septembrie 2002 încheiat între SC A.R.

SRL și T.N.; - act adițional la contractul individual de muncă nr. 488542 din 01 septembrie 2002 încheiat între SC A.R. SRL și T.N.; - adeverință de salariat nr. 482 din 12 septembrie 2005 emisă de SC A.R. SRL Constanța. S-a constatat validitatea contractelor de credit nr. 166 din 13 septembrie 2005 încheiat între D. (fostă T.) N. și C.E.B. (fostă F.B.) și RQ0809999268690 din 04 septembrie 2008 încheiat între D.N. și C.B. În baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. (1968) cu aplicarea art. 998 și urm. C. civ., a fost obligată inculpata D.N. la plata următoarelor sume cu titlu de daune materiale: - 1.506,72 euro în echivalent în lei la cursul valutar al B.N.R. de la data efectuării plății către partea civilă C.E.B.; - 58.617,23 euro în echivalent în lei la cursul valutar al B.N.R.de la data efectuării plății către partea civilă C.B.

A fost obligată inculpata D.N. la 2000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță, a reținut că prin Rechizitoriul nr. 2288/P/2011 din 05 mai 2012 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța s-a dispus: 1. Punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatei D.N. pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune calificată în convenții cu consecințe deosebit de grave - art. 215 alin 1, 2,3 și 5 C. pen. (1969), în dauna C.E.B. și C.B., și uz de fals - art. 291 C. pen. (1969), fiecare cu aplicarea art. 41 alin 2 C. pen. (1969) și reținerea art. 33 lit. a) și b) C. pen. (1969); 2. Repunerea în situația anterioară săvârșirii infracțiunilor, în sensul desființării contractelor 166 din 13 septembrie 2005, între inculpată și F.B., actual C.E.B.

și RQ0809999268690 din 04 septembrie 2008, între inculpată și C.B., încheiate ambele prin fraudă la lege; 3. Disjungerea cauzei și reinvestirea acestei unități în referire la Ș.I. și funcționarul bancar care a participat la obținerea creditelor ilegale menționate, prin prisma săvârșirii infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, în forma complicității, precum și a infracțiunii de fals în înscrisuri oficiale și fals în înscrisuri sub semnătură privată. Prin actul de sesizare s-a reținut în sarcina inculpatei, în esență, că aceasta, în baza unei rezoluții infracționale unice, utilizând adeverințe de salariu/angajare/venit false, a obținut două credite bancare prin inducerea în eroare a unităților bancare, cauzând un prejudiciu calculat la suma de 58.548 euro, în detrimentul C.B.

Sucursala Constanța și C.E.B. România S.A., recuperat în parte. Cele două părți vătămate s-au constituit părți civile în cauză în cursul urmăririi penale. În cursul cercetării judecătorești, inculpata a menționat că nu dorește aplicarea procedurii speciale prevăzute de art. 320 1 C. proc. pen. (1968) și s-a prevalat de dreptul la tăcere, la solicitarea acesteia fiind audiați martorii T.I. și P.C.. Totodată, a fost respinsă cererea de efectuare a expertizei grafoscopice a semnăturilor ce se regăsesc pe contractele individuale de muncă, întrucât inculpata D.N. nu a fost trimisă în judecată pentru infracțiunea de fals, ci pentru uz de fals, neafirmându-se de către acuzare în niciun moment că inculpata ar fi semnat aceste înscrisuri, context în care s-a constatat că proba nu este utilă, concludentă și pertinentă cauzei.

Având în vedere adresa emisă de C.E.B. potrivit căreia facilitatea de credit acordată inculpatei a fost cesionată, la data de 29 iunie 2012, către C.P.D., la termenul de judecată din 24 octombrie 2012, D.N. a solicitat citarea în calitate de parte civilă a societății cesionare, cererea fiind respinsă ca nefondată întrucât, pe de o parte, C.E.B. nu a renunțat expres la pretențiile civile formulate în cursul urmăririi penale, constituirea de parte civilă fiind în continuare valabil exprimată, iar, pe de altă parte, în raport de dispozițiile art. 15 C. proc. pen. (1968), referitoare la momentul până la care se poate realiza constituirea de parte civilă, moment depășit la data de 04 iulie 2012, și art. 21 alin. (2) C. proc.

pen. (1968), privind cazurile în care se pot introduce în cauză succesorii persoanei juridice, care nu pot fi extinse la situația cesionării unui drept litigios. Coroborând mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale și al judecății, instanța de fond a reținut că, la data de 13 septembrie 2005, inculpata D. (fostă T.) N. a încheiat contractul de acordare a unui credit de nevoi personale nr. 166/2005 cu C.E.B. (fostă F.B.) pentru suma de 4996,61 euro, sumă care i-a fost remisă în aceeași zi, pentru obținerea împrumutului, aceasta depunând următoarele înscrisuri: contract individual de muncă nr. 488542 din 01 septembrie 2002 încheiat între SC A.R. SRL și T.N.; act adițional la contractul individual de muncă nr. 488542 din 01 septembrie 2002 încheiat între SC A.R.

SRL și T.N.; adeverință de salariat nr. 482 din 12 septembrie 2005 emisă de SC A.R. SRL Constanța. Totodată, a mai reținut că, la data de 04 septembrie 2008, inculpata D.N. a încheiat contractul de credit nr. RQ0809999268690 din 04 septembrie 2008 cu C.B. pentru suma de 50.000 euro, sumă care i-a fost remisă în aceeași zi, pentru obținerea împrumutului, aceasta depunând următoarele înscrisuri: contractul individual de muncă nr. 8 din 01 decembrie 2005 (101440 din 16 decembrie 2005) încheiat între SC S.F. SRL și T.N.; adeverință de salariu și vechime în muncă nr. 72 din 01 septembrie 2008 emisă de SC S.F. SRL, creditul fiind garantat de martorul T.I. (tatăl inculpatei) cu garanție reală asupra unui imobil aparținând acestuia situat în Constanța, str. I.R., nr. 95, evaluat la acea dată suma de 1.373.139 lei.

În cursul cercetării judecătorești, inculpata a depus în copie un bilet la ordin cu nr. CECE3 AA 0039801 pentru suma de 57.398,08 euro avalizat de numitul Ș.I., înscris care nu a fost avut în vedere de instanță ca și mijloc de probă, întrucât era o copie necertificată conform cu originalul, însă s-a constatat că acesta oferă indicii în legătură cu cele afirmate în cursul urmăririi penale potrivit cărora facilitatea obținută de la C.B. a fost destinată acestei persoane. Astfel, inculpata a menționat că suma de bani obținută de la C.B. i-a fost remisă numitului Ion Șerban, declarația fiind susținută și de martorii T.I. și P.C. în depozițiile lor. S-a mai constatat că în cursul urmăririi penale inculpata a menționat că niciodată nu a lucrat cu contract de muncă, iar, prin adresa nr. 2129 din 02 februarie 2012 emisă de Inspectoratul Teritorial pentru Muncă Constanța, s-a precizat că din verificările efectuate rezultă că inculpata D.N.

nu figurează cu contract de muncă la SC A.R. SRL și nici la SC S.F. SRL, context în care s-a apreciat ca fiind evident că înscrisurile depuse de aceasta în vederea obținerii creditelor erau întocmite în fals. Instanța de fond a reținut că, deși și-a susținut nevinovăția, iar declarațiile sale ar fi putut ajuta la justa soluționare a cauzei, inculpata D.N. nu a dorit să fie audiată în cursul judecății, prevalându-se de dreptul la tăcere, motiv pentru care judecătorul s-a raportat la depozițiile date în cursul urmăririi penale, în care a recunoscut faptul semnării contractelor de credit cu cele două unități bancare prejudiciate.

În acest context, susținerile inculpatei că nu a citit contractele de credit au fost apreciate ca neavând nicio relevanță din perspectiva existenței infracțiunii de înșelăciune, considerându-se că orice persoană are obligația de a verifica orice angajament scris pe care și-l asumă față de terțe persoane, pentru că, în caz contrar, pe baza simplei susțineri că nu a cunoscut conținutul actului, oricine s-ar putea exonera de obligațiile asumate și s-ar ajunge la prejudicierea cocontractanților. Pe.de altă parte, s-a arătat că inculpata are patru clase, deci și-a însușit cunoștințele de scriere și citire, și, drept urmare, a putut să înțeleagă faptul că se angaja la obținerea unor credite bancare.

Mai mult, s-a apreciat că, întrucât inculpata a recunoscut împrejurarea că s-a prezentat la unitățile. bancare în vederea obținerii celor două credite și a primit banii în materialitatea lor, a cunoscut faptul că prin semnarea contractelor de credit se angajează față de bancă, iar la dosar nu există nicio dovadă în sensul că nu ar fi capabilă să înțeleagă, din derularea evenimentelor, ce presupune încheierea unui asemenea contract, în condițiile în care avea capacitatea totală de exercițiu. Încercarea inculpatei de a-și minimaliza propria vinovăție, acuzând alte persoane că ar fi determinat-o să încheie aceste contracte nu a putut fi reținută de instanță, întrucât nu s-a afirmat și nici nu s-a dovedit în niciun moment că ar fi fost supusă unor presiuni, fizice sau psihice, care să-i înfrângă voința și să o fi determinat-o să efectueze demersurile necesare obținerii celor două credite.

S-a mai apreciat că pentru existența infracțiunii de înșelăciune nu interesează destinația ulterioară a sumelor de bani, importantă fiind atitudinea psihică a inculpatei în momentul obținerii creditelor, și nici dacă aceasta a obținut un folos personal de pe urma acțiunii de înșelăciune, latura obiectivă și subiectivă a infracțiunii neputând fi influențate, în niciun mod, de o eventuală participațiune a altor persoane în calitate de instigator și/sau complice, având în vedere fapta este incriminată indiferent dacă s-a urmărit obținerea folosului material injust "pentru sine sau pentru altul". Împrejurarea că inculpata D.N.

(fostă T.N.) a urmărit inducerea în eroare a băncilor, s-a apreciat că rezultă în mod nemijlocit din faptul că în cererile inițiale de obținere a creditelor, necontestate și însușite de aceasta prin semnătură, sunt inserate date nereale privind ocupația și locul de muncă, la aceste cereri atașându-se contractele de muncă întocmite în fals (fără a se cunoaște autorul acestor falsuri). În același sens, a fost apreciată și declarația inserată în procesul-verbal din 23 februarie 2012 în care inculpata recunoaște că a greșit și își asumă răspunderea faptelor sale. În ceea ce privește forma de vinovăție, instanța de fond a constatat că inculpata a acționat cu intenție directă, întrucât a avut reprezentarea reală a faptului că nu a fost angajată niciodată la societățile SC S.F.

SRL și SC A.R. SRL și că înscrisurile false nu corespund realității, fiind destinate inducerii în eroare a unităților bancare, și, ca atare, a avut posibilitatea să conștientizeze consecințele faptelor sale. Instanța de fond a considerat că aspectele ce țin de achitarea parțială a creditului de la C.E.B. și de garantare a creditului de la C.B. pot fi analizate numai din perspectiva individualizării pedepsei, nu și din perspectiva formei de vinovăție cu care s-a săvârșit fapta. Astfel, s-a apreciat că intențiile de acoperire/garantare a creditelor nu pot înlătura intenția inculpatei de a încheia contractele de credit prin folosirea unor mijloace frauduloase - acte false - în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust, fiind produse și prejudicii celor două unități bancare, demersurile oculte ale acesteia determinând băncile să încheie acele contracte și să remită sumele de bani.

Referitor la încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatei, s-a constatat că prin actul de sesizare s-a reținut, în mod greșit, comiterea unei infracțiuni de înșelăciune calificată în convenții în formă continuată prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și a unei infracțiuni de uz de fals în formă continuată prevăzută de art. 291 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), întrucât infracțiunea continuată presupune o unitate infracțională din punct de vedere al subiectului activ, al conținutului infracțiunii, al rezoluției infracționale și al intervalului de timp la care se comit actele infracționale.

Or, obținerea celor două credite prin folosirea înscrisurilor falsificate s-au comis de către același subiect activ, respectiv inculpata D.N., faptele având același conținut infracțional, însă au fost realizate la momente îndepărtate de timp, respectiv la 13 septembrie 2005 de la C.E.B. - România S.A. și la 04 septembrie 2008 de la C.B. - sucursala Constanța. Având în vedere că, pentru existența unei infracțiuni continuate este necesar sub aspect subiectiv, ca făptuitorul să fi avut reprezentarea în momentul luării hotărârii, a activității infracționale în ansamblul ei, în prezenta cauză, datorită intervalului mare de timp dintre cele două fapte - 3 ani - nu se poate susține că la data accesării primului credit de la C.E.B.

- România S.A., respectiv 13 septembrie 2005, inculpata D.N. a avut reprezentarea, chiar în linii mari, a faptei comise ulterior, la 04 septembrie 2008, față de C.B. - sucursala Constanța. Din această perspectivă, s-a apreciat că se impune înlăturarea normei prevăzută la art. 41 alin. (2). C. pen. (1969), privind infracțiunea continuată, și reținerea a două infracțiuni de înșelăciune, precum și a două infracțiuni de uz de fals. Referitor la prejudiciul creat în mod distinct celor două unități bancare, instanța de fond a avut în vedere drept ."pagubă" în înțelesul legii, suma de bani ce reprezintă creditul luat de la fiecare unitate bancară, fără a ține seama de accesorii (dobânzi ș.a. care, deși intră în noțiunea de prejudiciu drept despăgubiri bănești pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă, au relevanță sub aspectul laturii civile, iar nu sub cel al încadrării juridice) respectiv 4996,61 euro de la C.E.B.

(fostă F.B.) și 50.000 euro de la C.B.. Având în vedere că, la 13 septembrie 2005, cursul valutar BNR pentru euro era de 3,497 lei (deci echivalentul în lei al creditului de 4996,61 euro de la C.E.B. era de 17.473,14 Ron), iar la 04 septembrie 2008, cursul valutar BNR pentru euro era de 3,555 lei (deci echivalentul în lei al creditului de 50.000 euro de la C.B. era de 177.750 Ron), precum și prevederile art. 146 C. pen. (1969) referitoare la noțiunea de consecințe deosebit de grave, instanța de fond a apreciat că alin. (5) al art. 215 C. pen. (1969) nu își are aplicabilitate în cauză. Pentru aceste argumente, s-a constatat că se impune, în conformitate cu art. 334 C. proc. pen. (1968), schimbarea încadrării juridice din infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.

(1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 291 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) în infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. (1969), art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (1969), art. 291 C. pen. (1969) și art. 291 C. pen. (1969). S-a apreciat că, în drept, faptele inculpatei D.N., care la data de 13 septembrie 2005, prin folosirea unor înscrisuri falsificate (contract de muncă, adeverință de salariat încheiate între inculpată și SC A.R. SRL) a indus în eroare C.E.B. (fostă F.B.) în vederea obținerii în mod injust a unui credit în valoare de 4996 euro și care au produs o pagubă în patrimoniul instituției bancare, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen.

(1969) și de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (1969). Totodată, s-a apreciat că faptele inculpatei D.N., care la data de 04 septembrie 2008 prin folosirea unor înscrisuri falsificate (contract de muncă, adeverință de salariat încheiate între inculpată și SC S.F. SRL) a indus în eroare C.B. în vederea obținerii în mod injust a unui credit în valoare de 50.000 euro și care au produs o pagubă în patrimoniul instituției bancare, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. (1969) și de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen.

(1969). Tribunalul a constatat, astfel, că faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei există, au fost comise de către aceasta cu intenție în vederea obținerii unui folos material injust și au produs o pagubă în patrimoniul instituțiilor bancare induse în eroare, fiind evident că înscrisurile întocmite în fals (contracte de muncă, adeverințe de salariat) au fost prezentate celor două bănci pentru a crea aparența că inculpata are un loc de muncă ce îi asigură venituri necesare în vederea acoperirii ratelor lunare la facilitățile de creditare obținute, iar instituțiile bancare, dacă ar fi cunoscut realitatea, nu ar mai fi încheiat contractele de credit în niciun mod. Referitor la infracțiunea de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen.

(1969), comisă la data de 13 septembrie 2005, în raport de dispozițiile art. 121 raportat la art. 122 lit. d) C. pen. (1969) și de împrejurarea că dosarul a fost întocmit în anul 2011, instanța de fond a constatat că, pentru această faptă, a intervenit prescripția răspunderii penale încă de la data de 14 septembrie 2010, motiv pentru care a dispus încetarea procesului penal pentru această infracțiune, în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. (1968). La individualizarea pedepselor aplicate inculpatei pentru celelalte infracțiuni, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), respectiv dispozițiile părții generale a C. pen., limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile comise, pericolul social concret raportat la modalitatea de comitere, circumstanțele cauzei, prejudiciul foarte ridicat produs în patrimoniul părților civile.

Totodată, a dat eficiență și aspectelor rezultând din caracterizarea inculpatei, din împrejurarea că se află la primul conflict cu legea penală, faptul că a avut o atitudine sinceră, s-a prezentat la toate termenele de judecată acordate, este căsătorită, are un copil minor, a încercat să acopere o parte din prejudiciul produs prin achitarea unor rate bancare, fiind aplicabile circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a), c) și alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 76 C. pen. (1969). Împotriva acestei sentințe, în termen legal a formulat apel inculpata D.N. Prin Decizia penală nr. 67/P din 8 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în baza art. 379 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc.

pen. (1968), a fost admis apelul formulat de apelanta inculpată D.N. împotriva Sentinței penale nr. 492 din 14 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosar nr. 5714/118/2012, a fost desființată în parte sentința penală atacată și, rejudecând, în baza art. 86 1 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani și 6 luni închisoare aplicată inculpatei D.N. prin sentința primei instanțe. În baza art. 86 2 C. pen. (1969), s-a stabilit termen de încercare de 4 ani și 6 luni compus din durata pedepsei la care se adaugă un interval de 2 ani. În baza art. 86 3 alin. (1) C. pen. (1969), s-a dispus ca pe durata termenului de încercare inculpata D.N.

să se supună, următoarelor măsuri de supraveghere: a) sa se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Constanța; b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele de existență, datele prevăzute la lit. b), c și d urmând a fi comunicate Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Constanța, organ desemnat cu supravegherea inculpatei D.N. În baza art. 359 C. proc. pen. (1968), s-a atras atenția inculpatei D.N. asupra dispozițiilor art. 86 4 C. pen.

(1969) a căror nerespectare determină revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei. În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a constatat suspendată executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere. A fost respinsă cererea de anulare a contractelor de credit. Au fost respinse ca nefondate acțiunile civile formulate de părțile civile C.E.B. și C.B. și s-a înlăturat obligarea inculpatei D.N. la plata sumelor de 1.506,72 euro și 58.617,23 euro. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței primei instanțe care nu sunt contrare deciziei. În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. (1968), cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia, iar, în baza art. 189 C. proc.

pen. (1968), s-a dispus ca onorariul parțial avocat oficiu, în sumă de 50 lei să fie avansat din fondurile Ministerului Justiției, în favoarea avocat M.P. Examinând cauza atât prin prisma criticilor formulate cât și din oficiu, curtea de apel a constatat că instanța fondului a stabilit în mod corect starea de fapt și vinovăția inculpatei, dând faptelor comise de aceasta încadrarea juridica corespunzătoare, pe baza dovezilor existente la dosar. În ceea ce privește situația de fapt, curtea a observat că atât organul de urmărire penală cât și Tribunalul Constanța au reținut în mod corect și complet împrejurările în care s-a săvârșit fapta și au realizat o justă interpretare și apreciere a probelor administrate în cauză, în cele doua faze ale procesului penal.

Astfel, din coroborarea mijloacelor de probă administrate pe parcursul urmăririi penale și al judecății, respectiv: contract de credit nr. 166 din 13 septembrie 2005 încheiat între D. (T.) N. și C.E.B. (F.B.); contract de credit nr RQ0809999268690 din 04 septembrie 2008 încheiat între D.N. și C.B.; contract individual de muncă nr. 488542 din 01 septembrie 2002 încheiat între SC A.R. SRL și T.N.; act adițional la contractul individual de muncă nr. 488542 din 01 septembrie 2002 încheiat între SC A.R. SRL și T.N.; adeverință de salariat nr. 482 din 12 septembrie 2005 emisă de SC A.R. SRL Constanța; contractul individual de muncă nr. 8 din 01 decembrie 2005 (101440 din 16 decembrie 2005) încheiat între SC S.F.

SRL și T.N.; adeverință de salariu și vechime în muncă nr. 72 din 01 septembrie 2008 emisă de SC S.F. SRL; adresa nr. 2129 din 02 februarie 2012 emisă de Inspectoratul Teritorial pentru Muncă Constanța în care s-a precizat că din verificările efectuate rezultă că inculpata D.N. nu figurează cu contract de muncă la SC A.R. SRL și nici la SC S.F. SRL; declarația martorului T.I., tatăl inculpatei, avută în vedere numai în legătură cu afirmația privind relația acestuia cu numitul Ș.I. și cu solicitarea acestuia privind obținerea unor bani, în mod corect prima instanță înlăturând susținerile acestuia în sensul că D.N. nu ar fi știut de credit și nu s-ar fi deplasat și aceasta la bancă, fiind contrazise de chiar declarațiile acesteia date în cursul urmăririi penale; declarația martorului P.C., administrator la SC S.F.

SRL care a confirmat de asemenea, existența unei înțelegeri între T.I. și numitul Ion Șerban, pentru obținerea unui credit bancar necesar acestuia din urmă, întocmirea unui contract simulat de închiriere asupra imobilului cu care s-a garantat creditul acordat de C.B., precum și faptul că suma de bani era destinată numitului Ion Șerban, instanța de apel a reținut că faptele inculpatei D.N., care la data de 13 septembrie 2005, prin folosirea unor înscrisuri falsificate (contract de muncă, adeverință de salariat încheiate între inculpată și SC A.R. SRL) a indus în eroare C.E.B. (fostă F.B.) în vederea obținerii în mod injust a unui credit în valoare de 4996 euro și care au produs o pagubă în patrimoniul instituției bancare, și care, la data de 04 septembrie 2008 prin folosirea unor înscrisuri falsificate (contract de muncă, adeverință de salariat încheiate între inculpată și SC S.F.

SRL) a indus în eroare C.B. în vederea obținerii în mod injust a unui credit în valoare de 50.000 euro și care au produs o pagubă în patrimoniul instituției bancare, există, constituie infracțiuni și au fost săvârșite de aceasta. Ca atare, a constatat că în mod întemeiat prima instanță a pronunțat o hotărâre de condamnare a inculpatei pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. (1969), art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. (1969) și a constatat încetat procesul penal pornit pentru comiterea infracțiunii de uz de fals prev. de art. 291 C. pen. (1969) (fapta din 13 septembrie 2005) ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

S-a apreciat că, față de atitudinea bună avută de inculpată înainte de comiterea faptelor deduse judecății și conduita sinceră din cursul procesului penal, a încercat să acopere prejudiciul produs prin achitarea unor rate bancare, este căsătorită și are un copil minor, în mod corect Tribunalul Constanța a reținut aceste împrejurări ca circumstanțe atenuante prevăzute de dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și alin. (2) C. pen. (1969), cărora le-a dat eficiență în condițiile art. 76 lit. c) C. pen. (1969). S-a constatat, de altfel, că inculpata nu a criticat starea de fapt și nici încadrarea juridică, critica acesteia vizând doar individualizarea pedepsei atât sub aspectul cuantumului cât și al modalității de executare, printr-o eficientizare sporită acordată circumstanțelor atenuate deja reținute.

Examinând hotărârea prin prisma acestor critici, Curtea a constatat că pedeapsa aplicată de Tribunalul Constanța de 2 ani și 6 luni închisoare se înscrie în coordonatele individualizării legale și răspunde sub aspectul cuantumului tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), respectiv dispozițiilor părții generale ale C. pen., limitelor de pedeapsă fixate în partea speciala a C. pen. pentru infracțiunea consumată, gradul de pericol social al faptei raportat la modalitatea de comitere, dar și circumstanțelor cauzei datelor ce caracterizează persoana și conduita inculpatei, apelul fiind admis doar sub aspectul modalității de executare Întrucât în cauză există temeiuri pentru a considera ca scopul pedepsei poate fi atins chiar în condițiile neexecutării efective.

Astfel, conduita sinceră și cooperantă avută de inculpată în cursul întregului proces penal, atitudinea bună avută înainte de comiterea faptei, concluziile referatului de evaluare psiho-socială efectuat de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Constanța, din care rezultă că aceasta are resurse personale familiale și comunitare pentru a se menține în. sfera legalității, prezentând perspective de reintegrare în societate, condiționate de eforturi de reanalizare a sistemului de valori, au fost considerate elemente care justifică suspendarea sub supraveghere a pedepsei la care a fost condamnată inculpata, cerințele impuse de art. 86 1 C. pen. (1969), fiind îndeplinite. Ca atare, curtea a constatat că pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare cu suspendarea sub supraveghere, este de natură să realizeze scopul și funcțiile prevăzute de art. 52 C. pen.

(1969), privind reeducarea inculpatei și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către aceasta. În ceea ce privește acțiunea civilă, curtea a constatat că, la momentul constituirii ca parte civilă C.B. deținea titlu executoriu, respectiv contractul nr. RQ0809999268690 din 04 septembrie 2008 în baza căruia putea declanșa procedura de executare silită împotriva inculpatei și, ținând seama că partea civilă C.E.B. a cesionat creanța către D.B., iar în patrimoniul său nu mai există niciun prejudiciu, aceasta nu este îndreptățită la despăgubiri. În atare situație, cu referire la cele două părți civile, s-a apreciat că, în mod greșit, prima instanță a admis acțiunea civilă, obligând-o pe inculpată la plata valorii creditelor contractate de la cele două bănci.

Drept urmare, instanța de apel a respins cererea de anulare a contractelor de credit, precum și acțiunile civile formulate de părțile civile C.E.B. și C.B. și a înlăturat obligarea inculpatei D.N. la plata sumelor de 1.506,72 euro și 58.617,23 euro. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și inculpata D.N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Astfel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. (1968), arătând că, în ce privește pedeapsa aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 291 C. pen. (1969), deși inculpatei i s-au reținut circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și alin. (2) C. pen.

(1969), instanța a stabilit o pedeapsă de 3 luni închisoare, egală cu minimul special, fără a da eficiență dispozițiilor art. 76 lit. e) C. pen. (1969), în sensul coborârii pedepsei sub acest minim. Hotărârea a mai fost criticată, în scris, și prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. (1968), în privința laturii civile, apreciindu-se că, în mod nelegal, instanțele de fond și apel nu au făcut aplicarea din oficiu a dispozițiilor art. 170 și art. 348 C. proc. pen. (1968) cu referire la art. 357 alin. (2) lit. f) C. proc. pen. (1968), art. 14 alin. (3) C. proc. pen. (1968) și art. 346 C. proc. pen.

(1968). Astfel, s-a arătat că, întrucât cele două contracte de credit au fost încheiate ca urmare a acțiunilor ilicite ale inculpatei, fiind afectate de nulitate absolută pentru cauză ilicită, instanțele trebuiau să dispună restabilirea situației anterioare săvârșirii faptelor și repunerea părților în situația anterioară prin anularea respectivelor contracte. Pe de altă parte, s-a arătat că, întrucât inculpata se făcea vinovată de săvârșirea celor două infracțiuni de înșelăciune, care sunt infracțiuni de prejudiciu, instanța de apel trebuia să mențină dispozițiile instanței de fond de obligare a inculpatei la plata daunelor materiale. Prin motivele de recurs formulate în scris, recurenta inculpată D.N.

a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. (1968), arătând că, deși instanța de apel a constatat incidența circumstanțelor atenuante personale și reale, reținând dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și alin. (2) C. pen. (1969) și art. 76 C. pen. (1969), aceasta a schimbat doar modalitatea de individualizare a pedepsei aplicate, fără a analiza și limitele acesteia. în acest context, a apreciat că instanța, în procesul de individualizare a pedepsei, nu a dat eficiență circumstanțelor personale reținute, în raport de acestea, de circumstanțele reale ale săvârșirii faptei și de valoarea socială lezată prin fapta comisa, sancțiunea aplicată fiind mare. Cu ocazia dezbaterilor, apărătorul ales al inculpatei a susținut aceste critici în special cu referire la infracțiunea prevăzută de art. 291 C. pen.

(1969), prin prisma cazului de casare prevăzut de 385 9 pct. 14 C. proc. pen. (1968). În ce privește cel de-al doilea caz de casare invocat în scris, referitor la aplicarea, în baza art. 5 C. pen., a dispozițiilor art. 244 alin. (2) C. pen., acestea fiind considerate mai favorabile, cu ocazia dezbaterilor, în raport de Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. nr. 372/20.05.2014, atașată cauzei, apărătorul ales nu l-a mai susținut. Invocând, pe latură civilă, cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. (1968), inculpata a criticat hotărârea atacată sub aspectul nelegalității, învederând că, în mod greșit, instanța nu a procedat la anularea contractelor de împrumut încheiate cu cele două unități bancare, deși acestea erau afectate de nulitate absolută din perspectiva unei erori asupra persoanei contractante.

A apreciat că soluția corectă pe latură civilă era anularea celor două contracte de credit și obligarea sa la plata sumei efectiv obținute în urma acestor contracte și a dobânzii legale, nu a dobânzii comerciale, după ce, în prealabil, erau scăzute sumele deja achitate. Examinând recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și inculpata D.N., prin prisma cazurilor de casare invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. 1. Prealabil verificării temeiniciei criticilor formulate, Înalta Curte arată că, deși la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc.

pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfășurat judecarea prezentelor recursuri este cel reglementat de prevederile art. 385 1 - art. 385 19 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013. Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunțată la data de 8 mai 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești (15 februarie 2013), situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ sus menționat.

2. Totodată, cu titlu preliminar se impune a se analiza dacă, din punct de vedere formal, aspectele invocate de recurenta inculpată D.N. pot fi examinate de instanța de ultim control judiciar prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen., având în vedere modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești. Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc. pen. stabilește în alineatul 2 că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385 9 din același cod.

Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385 9 C. proc. pen. Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385 10 C. proc. pen. prevede în alin. (2 1 ), că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., se iau în considerare din oficiu. Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial, controlul judiciar realizat prin intermediul acestei căi de atac restrângându-se și limitându-se doar la chestiuni de drept. În ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. (1968), invocat de recurenta inculpată, se constată că acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute de art. 385 10 alin. (1) și (2) C. proc.

pen. Verificând îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, că inculpata D.N. și-a încălcat obligația ce îi revenea potrivit art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen., motivând recursul la data de 22 martie 2014, cu depășirea termenului legal, în condițiile în care primul termen de judecată a fost stabilit în cauză la data de 16 ianuarie 2014. Ca atare, Înalta Curte, ținând seama de prevederile art. 385 10 alin. (2 1 ) C. proc. pen., precum și de cele ale art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 și care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu și pe cel reglementate de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de recurenta inculpată D.N.

acestui motiv de recurs. În privința cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (1968), invocat de inculpată cu ocazia dezbaterilor, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. (1968), acesta poate fi luat în considerare și din oficiu, însă, prin Legea nr. 2/2013, în realizarea scopului de a include în sfera de cenzură a instanței de recurs numai chestiuni de drept, a fost modificat substanțial, în sensul restrângerii controlului judiciar exercitat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la aspectele ce vizează nelegalitatea sancțiunii penale stabilite de instanțele inferioare. Ca atare, criticile de netemeinicie formulate de inculpată, încadrate în scris în cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen. (1968), vizând individualizarea judiciară a pedepsei stabilite de instanțele inferioare, considerată prea mare în raport de circumstanțele personale și reale, nu mai pot forma obiectul examinării de către Înalta Curte de Casație și Justiție în calea de atac a recursului, potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (1968), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, caz susținut cu ocazia dezbaterilor, atâta timp cât nu au fost invocate erori de drept, care să pună în discuție conformitatea cu legea a hotărârilor atacate, ci doar chestiuni ce țin de aprecierea judecătorului asupra individualizării sancțiunilor penale stabilite și care nu mai pot fi cenzurate de instanța de ultim control judiciar.

Examinând, în același context, și criticile formulate de inculpată cu privire la nelegalitatea sancțiunii aplicate de instanța de fond pentru infracțiunea prevăzută de art. 291 C. pen. (1969), Înalta Curte le apreciază ca nefiind fondate întrucât, în concret, s-a stabilit o pedeapsă egală cu minimul special prevăzut de lege, iar reducerea acesteia, în raport de dispozițiile art. 76 lit. e) C. proc. pen. (1969), ar fi o chestiune pur formală având în vedere că, față de prevederile art. 33 și art. 34 C. pen. (1969) și de celelalte sancțiuni aplicate, nu este aptă să influențeze asupra pedepsei rezultante ori a termenului de încercare fixat ca urmare a dispunerii suspendării executării sub supraveghere a acesteia.

Pe de altă parte, așa cum rezultă din încheierea din data de 7 mai 2013, în contextul în care la dosar nu au fost depuse motive scrise, cu ocazia dezbaterii apelului, inculpata a criticat sentința doar sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, solicitând reducerea sub minimul special prevăzut de lege și suspendarea executării pedepsei, în raport de circumstanțele personale și înscrisurile în circumstanțiere atașate cauzei, neformulând critici cu privire la nelegalitatea sancțiunii stabilite pentru infracțiunea prevăzută de art. 291 C. pen. (1969). 3. În ceea ce privește recursul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, motivat în termenul legal, Înalta Curte constată că acesta nu va putea fi cenzurat în cadrul acestei căi de atac de instanța de ultim control judiciar, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 385 1 alin. (4) C. proc.

pen. (1968), decizia pronunțată în apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs de persoana care nu a folosit apelul, atunci când acesta este prevăzut de lege, doar dacă prin această cale de atac a fost modificată soluția din sentință și numai cu privire la această modificare. Verificând criticile formulate de Ministerul Public, din perspectiva dispozițiilor art. 385 1 alin. (4) C. proc. pen. (1968), Înalta Curte constată că acestea vizează, pe de o parte, nelegalitatea pedepsei stabilite pentru infracțiunea prevăzută de art. 291 C. pen. (1969), iar, pe de altă parte, neaplicarea dispozițiilor art. 170 și art. 348 C. proc. pen. (1968) cu privire la cele două contracte. Examinând, însă, decizia atacată, se constată că instanța de apel nu a modificat sentința în privința cuantumului pedepsei aplicate, ci doar cu referire la modalitatea de individualizare a executării acesteia, dispunând suspendarea sub supraveghere în condițiile art. 86 1 - 86 3 C. pen.

(1969), aceeași fiind situația și pe latura civilă, modificarea privind doar respingerea acțiunilor civile formulate de cele două unități bancare și înlăturarea obligării inculpatei la plata daunelor materiale, cu privire la contractele de credit neintervenind nicio schimbare. Totodată, se observă că nici instanța de fond nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 170 și art. 348 C. proc. pen. (1968) în privința celor două contracte de credit încheiate de inculpata D.N. cu cele două unități bancare, iar sentința nu a fost atacată cu apel nici de parchet și nici de inculpată pe acest aspect, singurele critici formulate de aceasta în apel pe latură civilă vizând, potrivit încheierii de ședință din data de 12 martie 2013, lipsa calității procesuale pasive a părții civile C.E.B.

și obligarea la plata despăgubirilor către această parte. Mai mult, critica privind latura civilă nici nu a mai fost susținută de reprezentantul parchetului cu ocazia dezbaterilor, acesta solicitând doar admiterea recursului formulat de inculpată în legătură cu această chestiune. În această situație, constatând că în decizia atacată, ca urmare a promovării apelului de către inculpată, nu a intervenit nicio modificare a dispozițiilor din sentință, considerate nelegale de procuror, Înalta Curte apreciază că sunt incidente prevederile art. 385 1 alin. (4) C. proc. pen. (1968), în raport de care Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța nu putea formula recurs. 4. Având în vedere că, în cauză, prin încheierea din 27 martie 2014, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 C. pen.

în raport de prevederile art. 61 . din Constituția României și, după dezbaterea în contradictoriu, a dispus sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea acesteia, la data de 20 mai 2014 s-a înaintat la dosar Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 prin care instanța de contencios constituțional s-a pronunțat asupra acestei excepții. Examinând recursul declarat din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 5 C. pen., având în vedere cele statuate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale, publicată în M.Of.

nr. 372/20.05.2014, prin care s-a constatat că aceste dispoziții sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile, și realizând o comparare a prevederilor din ambele Coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiții de incriminare, de tragere la răspundere penală și de sancționare) și cu privire la fiecare instituție incidență în speța dedusă judecății și, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispozițiilor sale, Înalta Curte constată că legea penală mai- favorabilă este, în cauză, C. pen.

anterior, acesta fiind cel care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpata D.N. Astfel, se constată că inculpata a fost condamnată pentru săvârșirea a două infracțiuni de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (1969), sancționate cu pedeapsa închisorii de la 3 ani la 15 ani, fapte care în noua codificare sunt incriminate de dispozițiile art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. (1969), cu o pedeapsă cuprinsă între 1 an și 5 ani închisoare, situație în care se observă că sancțiunile aplicate, ca urmare a reținerii circumstanțelor atenuante, de 1 an și respectiv 2 ani și jumătate închisoare se încadrează în noile limite. De asemenea, inculpata a fost condamnată și pentru comiterea infracțiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen.

(1969) și pedepsită cu închisoare de la 3 luni la doi ani sau cu amendă, faptă care în noua codificare nu a suferit modificări sub aspectul conținutului constitutiv și al celui sancționatoriu, fiind incriminată de dispozițiile art. 323 C. pen. În ceea ce privește tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni, Înalta Curte arată că, spre deosebire de vechea reglementare care, în această materie, prevedea sistemul cumulului juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen.

1969), codificarea actuală instituie cumulul juridic cu spor fix și obligatoriu (art. 39 C. pen.), astfel încât, în situația în care, în cauză, faptele inculpatei ar fi reîncadrate în noile texte de incriminare, iar pedepsele adaptate în raport cu limitele prevăzute de acestea, prin valorificarea acelorași criterii de individualizare, s-ar ajunge, ca efect al aplicării tratamentului penal al pluralității de infracțiuni sub forma concursului, la o pedeapsă rezultantă ce ar depăși cuantumul sancțiunii penale stabilite prin hotărârea primei instanțe, în temeiul legii penale anterioare. Pe de altă parte, se observă că vechea reglementare este mai favorabilă și în ceea ce privește consecințele juridice ale reținerii circumstanțelor atenuante.

Astfel, se constată că inculpatei D.N. i-au fost reținute circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen. (1969), care nu se mai regăsesc în cuprinsul art. 75 C. pen. intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014 și, deși în noua reglementare s-a menținut obligativitatea reducerii pedepsei când există circumstanțe atenuante [având în vedere că în privința inculpatei s-au reținut și dispozițiile art. 74 lit. a) și c) C. pen. 1969], sistemul acestei reduceri a fost reconsiderat, în sensul că limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită să reduc cu o treime, spre deosebire de C. pen. anterior în care, pedeapsa principală se reducea sub minimul special, dar nu mai jos de o anumită limită care varia în raport de gravitatea în abstract a infracțiunii.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că dispozițiile părții generale a C. pen. din 1969 creează o situație mai avantajoasă pentru inculpată și din perspectiva modalității de executare a pedepsei ce a fost stabilită prin hotărârile pronunțate de instanțele inferioare. Sub acest aspect, este de menționat că, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 5 din C. pen., instanța va avea în vedere sfera obligațiilor impuse condamnatului și efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate față de durata termenului de încercare sau supraveghere.

Astfel, față de împrejurarea că inculpata D.N. a fost condamnată la o pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea executării sub supraveghere, Înalta Curte constată că, deși art. 92 C. pen. prevede o durată a termenului de supraveghere mai redusă decât