ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2076/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2076/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursului față, constată următoarele:

Prin

Sentința penală nr. 492 din 14 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul

Constanța, în Dosarul penal nr. 5714/118/2012, în temeiul art. 334 C. proc.

pen. (1968), a fost schimbată încadrarea juridică din infracțiunile prevăzute

de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen. (1969) și art. 291 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. (1969) în infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) și (3)

C. pen. (1969), art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (1969), art. 291 C. pen.

(1969) și art. 291 C. pen. (1969).

În

baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. (1968),

s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei D.N. pentru comiterea

infracțiunii de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. (1969) (fapta din 13

septembrie 2005) ca urmare a prescripției răspunderii penale.

În

baza art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 74 alin.

(1) lit. a), c) și alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 76 lit. c) C. pen.

(1969), a fost condamnată inculpata D.N. la pedeapsa de 2 ani și 6 luni

închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune.

În

baza art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 74 alin.

(1) lit. a), c) și alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 76 lit. c) C. pen.

(1969), a fost condamnată inculpata D.N. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru

infracțiunea de înșelăciune.

În

baza art. 291 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), c) și

alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 76 lit. d) C. pen. (1969), a fost

condamnată inculpata D.N. la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru infracțiunea

de uz de fals.

În

baza art. 33 lit. a) și b) C. pen. (1969) raportat la art. 34 lit. b) C. pen.

(1969), s-a dispus ca inculpata D.N., cu antecedente penale, să execute în

final pedeapsa cea mai grea de 2 ani și 6 luni închisoare.

În

baza art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatei D.N. exercițiul

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. (1969), pe

durata executării pedepsei.

S-a

dispus ca pedeapsa principală să fie executată în regim de detenție potrivit

art. 57 C. pen. (1969).

S-a

constatat încetată de drept măsura obligării de a nu părăsi localitatea. în

baza art. 88 C. pen. (1969), s-a dedus din pedeapsa de ani închisoare durata

reținerii de 24 ore de la 23 februarie 2012 la 24 februarie 2012.

În

baza art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. și art. 445 C. proc. pen., (1968),

au fost declarate fiind false și s-a dispus desființarea totală a

înscrisurilor: - contractul individual de muncă nr. 8 din 01 decembrie 2005

(101440 din 16 decembrie 2005) încheiat între SC S.F. SRL și T.N.; - adeverință

de salariu și vechime în muncă nr. 72 din 01 septembrie 2008 emisă de SC S.F.

SRL; - contractul individual de muncă nr. 488542 din 01 septembrie 2002

încheiat între SC A.R. SRL și T.N.; - act adițional la contractul individual de

muncă nr. 488542 din 01 septembrie 2002 încheiat între SC A.R. SRL și T.N.; -

adeverință de salariat nr. 482 din 12 septembrie 2005 emisă de SC A.R. SRL

Constanța.

S-a

constatat validitatea contractelor de credit nr. 166 din 13 septembrie 2005

încheiat între D. (fostă T.) N. și C.E.B. (fostă F.B.) și RQ0809999268690 din

04 septembrie 2008 încheiat între D.N. și C.B.

În

baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. (1968) cu aplicarea art. 998 și

urm. C. civ., a fost obligată inculpata D.N. la plata următoarelor sume cu

titlu de daune materiale: - 1.506,72 euro în echivalent în lei la cursul

valutar al B.N.R. de la data efectuării plății către partea civilă C.E.B.; -

58.617,23 euro în echivalent în lei la cursul valutar al B.N.R.de la data

efectuării plății către partea civilă C.B.

A

fost obligată inculpata D.N. la 2000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Pentru

a pronunța această hotărâre, prima instanță, a reținut că prin Rechizitoriul

nr. 2288/P/2011 din 05 mai 2012 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Constanța s-a dispus: 1. Punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în

judecată a inculpatei D.N. pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune

calificată în convenții cu consecințe deosebit de grave - art. 215 alin 1, 2,3

și 5 C. pen. (1969), în dauna C.E.B. și C.B., și uz de fals - art. 291 C. pen.

(1969), fiecare cu aplicarea art. 41 alin 2 C. pen. (1969) și reținerea art. 33

lit. a) și b) C. pen. (1969); 2. Repunerea în situația anterioară săvârșirii

infracțiunilor, în sensul desființării contractelor 166 din 13 septembrie 2005,

între inculpată și F.B., actual C.E.B. și RQ0809999268690 din 04 septembrie

2008, între inculpată și C.B., încheiate ambele prin fraudă la lege; 3. Disjungerea

cauzei și reinvestirea acestei unități în referire la Ș.I. și funcționarul

bancar care a participat la obținerea creditelor ilegale menționate, prin

prisma săvârșirii infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave,

în forma complicității, precum și a infracțiunii de fals în înscrisuri oficiale

și fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Prin

actul de sesizare s-a reținut în sarcina inculpatei, în esență, că aceasta, în

baza unei rezoluții infracționale unice, utilizând adeverințe de

salariu/angajare/venit false, a obținut două credite bancare prin inducerea în

eroare a unităților bancare, cauzând un prejudiciu calculat la suma de 58.548

euro, în detrimentul C.B. Sucursala Constanța și C.E.B. România S.A., recuperat

în parte.

Cele

două părți vătămate s-au constituit părți civile în cauză în cursul urmăririi

penale.

În

cursul cercetării judecătorești, inculpata a menționat că nu dorește aplicarea

procedurii speciale prevăzute de art. 320

1

C. proc. pen. (1968) și

s-a prevalat de dreptul la tăcere, la solicitarea acesteia fiind audiați

martorii T.I. și P.C.. Totodată, a fost respinsă cererea de efectuare a

expertizei grafoscopice a semnăturilor ce se regăsesc pe contractele

individuale de muncă, întrucât inculpata D.N. nu a fost trimisă în judecată

pentru infracțiunea de fals, ci pentru uz de fals, neafirmându-se de către

acuzare în niciun moment că inculpata ar fi semnat aceste înscrisuri, context

în care s-a constatat că proba nu este utilă, concludentă și pertinentă cauzei.

Având

în vedere adresa emisă de C.E.B. potrivit căreia facilitatea de credit acordată

inculpatei a fost cesionată, la data de 29 iunie 2012, către C.P.D., la

termenul de judecată din 24 octombrie 2012, D.N. a solicitat citarea în

calitate de parte civilă a societății cesionare, cererea fiind respinsă ca

nefondată întrucât, pe de o parte, C.E.B. nu a renunțat expres la pretențiile

civile formulate în cursul urmăririi penale, constituirea de parte civilă fiind

în continuare valabil exprimată, iar, pe de altă parte, în raport de

dispozițiile art. 15 C. proc. pen. (1968), referitoare la momentul până la care

se poate realiza constituirea de parte civilă, moment depășit la data de 04

iulie 2012, și art. 21 alin. (2) C. proc. pen. (1968), privind cazurile în care

se pot introduce în cauză succesorii persoanei juridice, care nu pot fi extinse

la situația cesionării unui drept litigios.

Coroborând

mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale și al judecății,

instanța de fond a reținut că, la data de 13 septembrie 2005, inculpata D.

(fostă T.) N. a încheiat contractul de acordare a unui credit de nevoi

personale nr. 166/2005 cu C.E.B. (fostă F.B.) pentru suma de 4996,61 euro, sumă

care i-a fost remisă în aceeași zi, pentru obținerea împrumutului, aceasta

depunând următoarele înscrisuri: contract individual de muncă nr. 488542 din 01

septembrie 2002 încheiat între SC A.R. SRL și T.N.; act adițional la contractul

individual de muncă nr. 488542 din 01 septembrie 2002 încheiat între SC A.R.

SRL și T.N.; adeverință de salariat nr. 482 din 12 septembrie 2005 emisă de SC

A.R. SRL Constanța.

Totodată,

a mai reținut că, la data de 04 septembrie 2008, inculpata D.N. a încheiat

contractul de credit nr. RQ0809999268690 din 04 septembrie 2008 cu C.B. pentru

suma de 50.000 euro, sumă care i-a fost remisă în aceeași zi, pentru obținerea

împrumutului, aceasta depunând următoarele înscrisuri: contractul individual de

muncă nr. 8 din 01 decembrie 2005 (101440 din 16 decembrie 2005) încheiat între

SC S.F. SRL și T.N.; adeverință de salariu și vechime în muncă nr. 72 din 01

septembrie 2008 emisă de SC S.F. SRL, creditul fiind garantat de martorul T.I.

(tatăl inculpatei) cu garanție reală asupra unui imobil aparținând acestuia

situat în Constanța, str. I.R., nr. 95, evaluat la acea dată suma de 1.373.139

lei.

În

cursul cercetării judecătorești, inculpata a depus în copie un bilet la ordin

cu nr. CECE3 AA 0039801 pentru suma de 57.398,08 euro avalizat de numitul Ș.I.,

înscris care nu a fost avut în vedere de instanță ca și mijloc de probă, întrucât

era o copie necertificată conform cu originalul, însă s-a constatat că acesta

oferă indicii în legătură cu cele afirmate în cursul urmăririi penale potrivit

cărora facilitatea obținută de la C.B. a fost destinată acestei persoane.

Astfel, inculpata a menționat că suma de bani obținută de la C.B. i-a fost

remisă numitului Ion Șerban, declarația fiind susținută și de martorii T.I. și

P.C. în depozițiile lor.

S-a

mai constatat că în cursul urmăririi penale inculpata a menționat că niciodată

nu a lucrat cu contract de muncă, iar, prin adresa nr. 2129 din 02 februarie

2012 emisă de Inspectoratul Teritorial pentru Muncă Constanța, s-a precizat că

din verificările efectuate rezultă că inculpata D.N. nu figurează cu contract

de muncă la SC A.R. SRL și nici la SC S.F. SRL, context în care s-a apreciat ca

fiind evident că înscrisurile depuse de aceasta în vederea obținerii creditelor

erau întocmite în fals.

Instanța

de fond a reținut că, deși și-a susținut nevinovăția, iar declarațiile sale ar

fi putut ajuta la justa soluționare a cauzei, inculpata D.N. nu a dorit să fie

audiată în cursul judecății, prevalându-se de dreptul la tăcere, motiv pentru

care judecătorul s-a raportat la depozițiile date în cursul urmăririi penale,

în care a recunoscut faptul semnării contractelor de credit cu cele două

unități bancare prejudiciate. În acest context, susținerile inculpatei că nu a

citit contractele de credit au fost apreciate ca neavând nicio relevanță din

perspectiva existenței infracțiunii de înșelăciune, considerându-se că orice

persoană are obligația de a verifica orice angajament scris pe care și-l asumă

față de terțe persoane, pentru că, în caz contrar, pe baza simplei susțineri că

nu a cunoscut conținutul actului, oricine s-ar putea exonera de obligațiile

asumate și s-ar ajunge la prejudicierea cocontractanților. Pe.de altă parte,

s-a arătat că inculpata are patru clase, deci și-a însușit cunoștințele de

scriere și citire, și, drept urmare, a putut să înțeleagă faptul că se angaja

la obținerea unor credite bancare. Mai mult, s-a apreciat că, întrucât

inculpata a recunoscut împrejurarea că s-a prezentat la unitățile. bancare în

vederea obținerii celor două credite și a primit banii în materialitatea lor, a

cunoscut faptul că prin semnarea contractelor de credit se angajează față de

bancă, iar la dosar nu există nicio dovadă în sensul că nu ar fi capabilă să

înțeleagă, din derularea evenimentelor, ce presupune încheierea unui asemenea

contract, în condițiile în care avea capacitatea totală de exercițiu.

Încercarea

inculpatei de a-și minimaliza propria vinovăție, acuzând alte persoane că ar fi

determinat-o să încheie aceste contracte nu a putut fi reținută de instanță,

întrucât nu s-a afirmat și nici nu s-a dovedit în niciun moment că ar fi fost

supusă unor presiuni, fizice sau psihice, care să-i înfrângă voința și să o fi

determinat-o să efectueze demersurile necesare obținerii celor două credite.

S-a

mai apreciat că pentru existența infracțiunii de înșelăciune nu interesează

destinația ulterioară a sumelor de bani, importantă fiind atitudinea psihică a

inculpatei în momentul obținerii creditelor, și nici dacă aceasta a obținut un

folos personal de pe urma acțiunii de înșelăciune, latura obiectivă și

subiectivă a infracțiunii neputând fi influențate, în niciun mod, de o eventuală

participațiune a altor persoane în calitate de instigator și/sau complice,

având în vedere fapta este incriminată indiferent dacă s-a urmărit obținerea

folosului material injust "pentru sine sau pentru altul".

Împrejurarea

că inculpata D.N. (fostă T.N.) a urmărit inducerea în eroare a băncilor, s-a

apreciat că rezultă în mod nemijlocit din faptul că în cererile inițiale de

obținere a creditelor, necontestate și însușite de aceasta prin semnătură, sunt

inserate date nereale privind ocupația și locul de muncă, la aceste cereri

atașându-se contractele de muncă întocmite în fals (fără a se cunoaște autorul

acestor falsuri). În același sens, a fost apreciată și declarația inserată în

procesul-verbal din 23 februarie 2012 în care inculpata recunoaște că a greșit

și își asumă răspunderea faptelor sale.

În

ceea ce privește forma de vinovăție, instanța de fond a constatat că inculpata

a acționat cu intenție directă, întrucât a avut reprezentarea reală a faptului

că nu a fost angajată niciodată la societățile SC S.F. SRL și SC A.R. SRL și că

înscrisurile false nu corespund realității, fiind destinate inducerii în eroare

a unităților bancare, și, ca atare, a avut posibilitatea să conștientizeze

consecințele faptelor sale.

Instanța

de fond a considerat că aspectele ce țin de achitarea parțială a creditului de

la C.E.B. și de garantare a creditului de la C.B. pot fi analizate numai din

perspectiva individualizării pedepsei, nu și din perspectiva formei de

vinovăție cu care s-a săvârșit fapta. Astfel, s-a apreciat că intențiile de

acoperire/garantare a creditelor nu pot înlătura intenția inculpatei de a

încheia contractele de credit prin folosirea unor mijloace frauduloase - acte

false - în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material

injust, fiind produse și prejudicii celor două unități bancare, demersurile

oculte ale acesteia determinând băncile să încheie acele contracte și să remită

sumele de bani.

Referitor

la încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatei, s-a constatat

că prin actul de sesizare s-a reținut, în mod greșit, comiterea unei

infracțiuni de înșelăciune calificată în convenții în formă continuată

prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. (1969) cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și a unei infracțiuni de uz de fals în formă

continuată prevăzută de art. 291 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen. (1969), întrucât infracțiunea continuată presupune o unitate

infracțională din punct de vedere al subiectului activ, al conținutului infracțiunii,

al rezoluției infracționale și al intervalului de timp la care se comit actele

infracționale.

Or,

obținerea celor două credite prin folosirea înscrisurilor falsificate s-au

comis de către același subiect activ, respectiv inculpata D.N., faptele având

același conținut infracțional, însă au fost realizate la momente îndepărtate de

timp, respectiv la 13 septembrie 2005 de la C.E.B. - România S.A. și la 04

septembrie 2008 de la C.B. - sucursala Constanța. Având în vedere că, pentru

existența unei infracțiuni continuate este necesar sub aspect subiectiv, ca

făptuitorul să fi avut reprezentarea în momentul luării hotărârii, a

activității infracționale în ansamblul ei, în prezenta cauză, datorită

intervalului mare de timp dintre cele două fapte - 3 ani - nu se poate susține

că la data accesării primului credit de la C.E.B. - România S.A., respectiv 13

septembrie 2005, inculpata D.N. a avut reprezentarea, chiar în linii mari, a

faptei comise ulterior, la 04 septembrie 2008, față de C.B. - sucursala Constanța.

Din această perspectivă, s-a apreciat că se impune înlăturarea normei prevăzută

la art. 41 alin. (2). C. pen. (1969), privind infracțiunea continuată, și

reținerea a două infracțiuni de înșelăciune, precum și a două infracțiuni de uz

de fals.

Referitor

la prejudiciul creat în mod distinct celor două unități bancare, instanța de

fond a avut în vedere drept ."pagubă" în înțelesul legii, suma de

bani ce reprezintă creditul luat de la fiecare unitate bancară, fără a ține

seama de accesorii (dobânzi ș.a. care, deși intră în noțiunea de prejudiciu

drept despăgubiri bănești pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă,

au relevanță sub aspectul laturii civile, iar nu sub cel al încadrării

juridice) respectiv 4996,61 euro de la C.E.B. (fostă F.B.) și 50.000 euro de la

C.B..

Având

în vedere că, la 13 septembrie 2005, cursul valutar BNR pentru euro era de

3,497 lei (deci echivalentul în lei al creditului de 4996,61 euro de la C.E.B.

era de 17.473,14 Ron), iar la 04 septembrie 2008, cursul valutar BNR pentru euro

era de 3,555 lei (deci echivalentul în lei al creditului de 50.000 euro de la

C.B. era de 177.750 Ron), precum și prevederile art. 146 C. pen. (1969)

referitoare la noțiunea de consecințe deosebit de grave, instanța de fond a

apreciat că alin. (5) al art. 215 C. pen. (1969) nu își are aplicabilitate în

cauză.

Pentru

aceste argumente, s-a constatat că se impune, în conformitate cu art. 334 C.

proc. pen. (1968), schimbarea încadrării juridice din infracțiunile prevăzute

de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen. (1969) și art. 291 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. (1969) în infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3)

C. pen. (1969), art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (1969), art. 291 C. pen.

(1969) și art. 291 C. pen. (1969).

S-a

apreciat că, în drept, faptele inculpatei D.N., care la data de 13 septembrie

2005, prin folosirea unor înscrisuri falsificate (contract de muncă, adeverință

de salariat încheiate între inculpată și SC A.R. SRL) a indus în eroare C.E.B.

(fostă F.B.) în vederea obținerii în mod injust a unui credit în valoare de

4996 euro și care au produs o pagubă în patrimoniul instituției bancare,

întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de uz de fals prevăzută de

art. 291 C. pen. (1969) și de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2)

și (3) C. pen. (1969).

Totodată,

s-a apreciat că faptele inculpatei D.N., care la data de 04 septembrie 2008

prin folosirea unor înscrisuri falsificate (contract de muncă, adeverință de

salariat încheiate între inculpată și SC S.F. SRL) a indus în eroare C.B. în

vederea obținerii în mod injust a unui credit în valoare de 50.000 euro și care

au produs o pagubă în patrimoniul instituției bancare, întrunesc elementele

constitutive ale infracțiunilor de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen.

(1969) și de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen.

(1969).

Tribunalul

a constatat, astfel, că faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a

inculpatei există, au fost comise de către aceasta cu intenție în vederea

obținerii unui folos material injust și au produs o pagubă în patrimoniul

instituțiilor bancare induse în eroare, fiind evident că înscrisurile întocmite

în fals (contracte de muncă, adeverințe de salariat) au fost prezentate celor

două bănci pentru a crea aparența că inculpata are un loc de muncă ce îi

asigură venituri necesare în vederea acoperirii ratelor lunare la facilitățile

de creditare obținute, iar instituțiile bancare, dacă ar fi cunoscut

realitatea, nu ar mai fi încheiat contractele de credit în niciun mod.

Referitor

la infracțiunea de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen. (1969), comisă la

data de 13 septembrie 2005, în raport de dispozițiile art. 121 raportat la art.

122 lit. d) C. pen. (1969) și de împrejurarea că dosarul a fost întocmit în

anul 2011, instanța de fond a constatat că, pentru această faptă, a intervenit

prescripția răspunderii penale încă de la data de 14 septembrie 2010, motiv

pentru care a dispus încetarea procesului penal pentru această infracțiune, în

conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc.

pen. (1968).

La

individualizarea pedepselor aplicate inculpatei pentru celelalte infracțiuni,

instanța de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C.

pen. (1969), respectiv dispozițiile părții generale a C. pen., limitele de

pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile comise, pericolul social

concret raportat la modalitatea de comitere, circumstanțele cauzei, prejudiciul

foarte ridicat produs în patrimoniul părților civile. Totodată, a dat eficiență

și aspectelor rezultând din caracterizarea inculpatei, din împrejurarea că se

află la primul conflict cu legea penală, faptul că a avut o atitudine sinceră,

s-a prezentat la toate termenele de judecată acordate, este căsătorită, are un

copil minor, a încercat să acopere o parte din prejudiciul produs prin

achitarea unor rate bancare, fiind aplicabile circumstanțele atenuante

prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a), c) și alin. (2) C. pen. (1969) raportat

la art. 76 C. pen. (1969).

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal a formulat apel inculpata D.N.

Prin

Decizia penală nr. 67/P din 8 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța,

secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în baza art. 379

alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968), a fost admis apelul formulat de

apelanta inculpată D.N. împotriva Sentinței penale nr. 492 din 14 noiembrie

2012 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosar nr. 5714/118/2012, a fost

desființată în parte sentința penală atacată și, rejudecând, în baza art. 86

1

C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei

de 2 ani și 6 luni închisoare aplicată inculpatei D.N. prin sentința primei instanțe.

În

baza art. 86

2

C. pen. (1969), s-a stabilit termen de încercare de 4

ani și 6 luni compus din durata pedepsei la care se adaugă un interval de 2

ani.

În

baza art. 86

3

alin. (1) C. pen. (1969), s-a dispus ca pe durata

termenului de încercare inculpata D.N. să se supună, următoarelor măsuri de

supraveghere: a) sa se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune

de pe lângă Tribunalul Constanța; b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare

de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile,

precum și întoarcerea; c) să comunice și să justifice schimbarea locului de

muncă; d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele de

existență, datele prevăzute la lit. b), c și d urmând a fi comunicate Serviciului

de Probațiune de pe lângă Tribunalul Constanța, organ desemnat cu supravegherea

inculpatei D.N.

În

baza art. 359 C. proc. pen. (1968), s-a atras atenția inculpatei D.N. asupra

dispozițiilor art. 86

4

C. pen. (1969) a căror nerespectare determină

revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În

baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a constatat suspendată executarea

pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

A

fost respinsă cererea de anulare a contractelor de credit.

Au

fost respinse ca nefondate acțiunile civile formulate de părțile civile C.E.B.

și C.B. și s-a înlăturat obligarea inculpatei D.N. la plata sumelor de 1.506,72

euro și 58.617,23 euro.

Au

fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței primei instanțe care nu sunt

contrare deciziei.

În

baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. (1968), cheltuielile judiciare avansate

de stat au rămas în sarcina acestuia, iar, în baza art. 189 C. proc. pen.

(1968), s-a dispus ca onorariul parțial avocat oficiu, în sumă de 50 lei să fie

avansat din fondurile Ministerului Justiției, în favoarea avocat M.P.

Examinând

cauza atât prin prisma criticilor formulate cât și din oficiu, curtea de apel a

constatat că instanța fondului a stabilit în mod corect starea de fapt și

vinovăția inculpatei, dând faptelor comise de aceasta încadrarea juridica

corespunzătoare, pe baza dovezilor existente la dosar.

În

ceea ce privește situația de fapt, curtea a observat că atât organul de

urmărire penală cât și Tribunalul Constanța au reținut în mod corect și complet

împrejurările în care s-a săvârșit fapta și au realizat o justă interpretare și

apreciere a probelor administrate în cauză, în cele doua faze ale procesului

penal.

Astfel,

din coroborarea mijloacelor de probă administrate pe parcursul urmăririi penale

și al judecății, respectiv: contract de credit nr. 166 din 13 septembrie 2005

încheiat între D. (T.) N. și C.E.B. (F.B.); contract de credit nr

RQ0809999268690 din 04 septembrie 2008 încheiat între D.N. și C.B.; contract individual

de muncă nr. 488542 din 01 septembrie 2002 încheiat între SC A.R. SRL și T.N.;

act adițional la contractul individual de muncă nr. 488542 din 01 septembrie

2002 încheiat între SC A.R. SRL și T.N.; adeverință de salariat nr. 482 din 12

septembrie 2005 emisă de SC A.R. SRL Constanța; contractul individual de muncă

nr. 8 din 01 decembrie 2005 (101440 din 16 decembrie 2005) încheiat între SC

S.F. SRL și T.N.; adeverință de salariu și vechime în muncă nr. 72 din 01

septembrie 2008 emisă de SC S.F. SRL; adresa nr. 2129 din 02 februarie 2012

emisă de Inspectoratul Teritorial pentru Muncă Constanța în care s-a precizat

că din verificările efectuate rezultă că inculpata D.N. nu figurează cu

contract de muncă la SC A.R. SRL și nici la SC S.F. SRL; declarația martorului

T.I., tatăl inculpatei, avută în vedere numai în legătură cu afirmația privind

relația acestuia cu numitul Ș.I. și cu solicitarea acestuia privind obținerea

unor bani, în mod corect prima instanță înlăturând susținerile acestuia în

sensul că D.N. nu ar fi știut de credit și nu s-ar fi deplasat și aceasta la

bancă, fiind contrazise de chiar declarațiile acesteia date în cursul urmăririi

penale; declarația martorului P.C., administrator la SC S.F. SRL care a

confirmat de asemenea, existența unei înțelegeri între T.I. și numitul Ion

Șerban, pentru obținerea unui credit bancar necesar acestuia din urmă,

întocmirea unui contract simulat de închiriere asupra imobilului cu care s-a

garantat creditul acordat de C.B., precum și faptul că suma de bani era destinată

numitului Ion Șerban, instanța de apel a reținut că faptele inculpatei D.N.,

care la data de 13 septembrie 2005, prin folosirea unor înscrisuri falsificate

(contract de muncă, adeverință de salariat încheiate între inculpată și SC A.R.

SRL) a indus în eroare C.E.B. (fostă F.B.) în vederea obținerii în mod injust a

unui credit în valoare de 4996 euro și care au produs o pagubă în patrimoniul

instituției bancare, și care, la data de 04 septembrie 2008 prin folosirea unor

înscrisuri falsificate (contract de muncă, adeverință de salariat încheiate

între inculpată și SC S.F. SRL) a indus în eroare C.B. în vederea obținerii în

mod injust a unui credit în valoare de 50.000 euro și care au produs o pagubă

în patrimoniul instituției bancare, există, constituie infracțiuni și au fost

săvârșite de aceasta. Ca atare, a constatat că în mod întemeiat prima instanță

a pronunțat o hotărâre de condamnare a inculpatei pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. (1969), art.

215 alin. (1), (2), (3) C. pen. (1969) și a constatat încetat procesul penal

pornit pentru comiterea infracțiunii de uz de fals prev. de art. 291 C. pen.

(1969) (fapta din 13 septembrie 2005) ca urmare a intervenirii prescripției

răspunderii penale.

S-a

apreciat că, față de atitudinea bună avută de inculpată înainte de comiterea

faptelor deduse judecății și conduita sinceră din cursul procesului penal, a

încercat să acopere prejudiciul produs prin achitarea unor rate bancare, este

căsătorită și are un copil minor, în mod corect Tribunalul Constanța a reținut

aceste împrejurări ca circumstanțe atenuante prevăzute de dispozițiile art. 74

alin. (1) lit. a) și c) și alin. (2) C. pen. (1969), cărora le-a dat eficiență

în condițiile art. 76 lit. c) C. pen. (1969).

S-a

constatat, de altfel, că inculpata nu a criticat starea de fapt și nici

încadrarea juridică, critica acesteia vizând doar individualizarea pedepsei

atât sub aspectul cuantumului cât și al modalității de executare, printr-o

eficientizare sporită acordată circumstanțelor atenuate deja reținute.

Examinând

hotărârea prin prisma acestor critici, Curtea a constatat că pedeapsa aplicată

de Tribunalul Constanța de 2 ani și 6 luni închisoare se înscrie în

coordonatele individualizării legale și răspunde sub aspectul cuantumului

tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), respectiv

dispozițiilor părții generale ale C. pen., limitelor de pedeapsă fixate în

partea speciala a C. pen. pentru infracțiunea consumată, gradul de pericol

social al faptei raportat la modalitatea de comitere, dar și circumstanțelor

cauzei datelor ce caracterizează persoana și conduita inculpatei, apelul fiind

admis doar sub aspectul modalității de executare Întrucât în cauză există

temeiuri pentru a considera ca scopul pedepsei poate fi atins chiar în

condițiile neexecutării efective.

Astfel,

conduita sinceră și cooperantă avută de inculpată în cursul întregului proces

penal, atitudinea bună avută înainte de comiterea faptei, concluziile

referatului de evaluare psiho-socială efectuat de Serviciul de Probațiune de pe

lângă Tribunalul Constanța, din care rezultă că aceasta are resurse personale

familiale și comunitare pentru a se menține în. sfera legalității, prezentând

perspective de reintegrare în societate, condiționate de eforturi de reanalizare

a sistemului de valori, au fost considerate elemente care justifică suspendarea

sub supraveghere a pedepsei la care a fost condamnată inculpata, cerințele

impuse de art. 86

1

C. pen. (1969), fiind îndeplinite.

Ca

atare, curtea a constatat că pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare cu

suspendarea sub supraveghere, este de natură să realizeze scopul și funcțiile

prevăzute de art. 52 C. pen. (1969), privind reeducarea inculpatei și

prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către aceasta.

În

ceea ce privește acțiunea civilă, curtea a constatat că, la momentul

constituirii ca parte civilă C.B. deținea titlu executoriu, respectiv

contractul nr. RQ0809999268690 din 04 septembrie 2008 în baza căruia putea

declanșa procedura de executare silită împotriva inculpatei și, ținând seama că

partea civilă C.E.B. a cesionat creanța către D.B., iar în patrimoniul său nu

mai există niciun prejudiciu, aceasta nu este îndreptățită la despăgubiri.

În

atare situație, cu referire la cele două părți civile, s-a apreciat că, în mod

greșit, prima instanță a admis acțiunea civilă, obligând-o pe inculpată la

plata valorii creditelor contractate de la cele două bănci.

Drept

urmare, instanța de apel a respins cererea de anulare a contractelor de credit,

precum și acțiunile civile formulate de părțile civile C.E.B. și C.B. și a

înlăturat obligarea inculpatei D.N. la plata sumelor de 1.506,72 euro și

58.617,23 euro.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Constanța și inculpata D.N., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Astfel,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța a invocat cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. (1968), arătând că, în

ce privește pedeapsa aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.

291 C. pen. (1969), deși inculpatei i s-au reținut circumstanțele atenuante

prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și alin. (2) C. pen. (1969),

instanța a stabilit o pedeapsă de 3 luni închisoare, egală cu minimul special,

fără a da eficiență dispozițiilor art. 76 lit. e) C. pen. (1969), în sensul

coborârii pedepsei sub acest minim.

Hotărârea

a mai fost criticată, în scris, și prin prisma cazului de casare prevăzut de

art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen. (1968), în privința

laturii civile, apreciindu-se că, în mod nelegal, instanțele de fond și apel nu

au făcut aplicarea din oficiu a dispozițiilor art. 170 și art. 348 C. proc.

pen. (1968) cu referire la art. 357 alin. (2) lit. f) C. proc. pen. (1968),

art. 14 alin. (3) C. proc. pen. (1968) și art. 346 C. proc. pen. (1968).

Astfel, s-a arătat că, întrucât cele două contracte de credit au fost încheiate

ca urmare a acțiunilor ilicite ale inculpatei, fiind afectate de nulitate

absolută pentru cauză ilicită, instanțele trebuiau să dispună restabilirea

situației anterioare săvârșirii faptelor și repunerea părților în situația

anterioară prin anularea respectivelor contracte. Pe de altă parte, s-a arătat

că, întrucât inculpata se făcea vinovată de săvârșirea celor două infracțiuni de

înșelăciune, care sunt infracțiuni de prejudiciu, instanța de apel trebuia să

mențină dispozițiile instanței de fond de obligare a inculpatei la plata

daunelor materiale.

Prin

motivele de recurs formulate în scris, recurenta inculpată D.N. a invocat cazul

de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen.

(1968), arătând că, deși instanța de apel a constatat incidența circumstanțelor

atenuante personale și reale, reținând dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a)

și c) și alin. (2) C. pen. (1969) și art. 76 C. pen. (1969), aceasta a schimbat

doar modalitatea de individualizare a pedepsei aplicate, fără a analiza și

limitele acesteia. în acest context, a apreciat că instanța, în procesul de

individualizare a pedepsei, nu a dat eficiență circumstanțelor personale

reținute, în raport de acestea, de circumstanțele reale ale săvârșirii faptei

și de valoarea socială lezată prin fapta comisa, sancțiunea aplicată fiind

mare. Cu ocazia dezbaterilor, apărătorul ales al inculpatei a susținut aceste

critici în special cu referire la infracțiunea prevăzută de art. 291 C. pen.

(1969), prin prisma cazului de casare prevăzut de 385

9

pct. 14 C.

proc. pen. (1968).

În

ce privește cel de-al doilea caz de casare invocat în scris, referitor la

aplicarea, în baza art. 5 C. pen., a dispozițiilor art. 244 alin. (2) C. pen.,

acestea fiind considerate mai favorabile, cu ocazia dezbaterilor, în raport de

Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. nr.

372/20.05.2014, atașată cauzei, apărătorul ales nu l-a mai susținut.

Invocând,

pe latură civilă, cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen. (1968), inculpata a criticat hotărârea atacată sub aspectul

nelegalității, învederând că, în mod greșit, instanța nu a procedat la anularea

contractelor de împrumut încheiate cu cele două unități bancare, deși acestea

erau afectate de nulitate absolută din perspectiva unei erori asupra persoanei

contractante. A apreciat că soluția corectă pe latură civilă era anularea celor

două contracte de credit și obligarea sa la plata sumei efectiv obținute în

urma acestor contracte și a dobânzii legale, nu a dobânzii comerciale, după ce,

în prealabil, erau scăzute sumele deja achitate.

Examinând

recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și

inculpata D.N., prin prisma cazurilor de casare invocate, Înalta Curte constată

că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

1.

Prealabil verificării temeiniciei criticilor formulate, Înalta Curte arată că,

deși la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010

privind Codul de procedură penală, iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a

abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în

care s-a desfășurat judecarea prezentelor recursuri este cel reglementat de

prevederile art. 385

1

- art. 385

19

din legea de procedură

penală anterioară, având în vedere dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 12

alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

Analizând

actele dosarului, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunțată

la data de 8 mai 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind

unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești (15 februarie 2013),

situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs

prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate

prin actul normativ sus menționat.

2.

Totodată, cu titlu preliminar se impune a se analiza dacă, din punct de vedere

formal, aspectele invocate de recurenta inculpată D.N. pot fi examinate de

instanța de ultim control judiciar prin prisma motivelor de recurs prevăzute de

art. 385

9

C. proc. pen., având în vedere modificările aduse acestui

articol prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești.

Consacrând

efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac

ordinară, art. 385

6

C. proc. pen. stabilește în alineatul 2 că

instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare

prevăzute de art. 385

9

din același cod. Rezultă, așadar, că, în

cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții

și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în

cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale

toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale

legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate

de art. 385

9

C. proc. pen.

Instituind,

totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385

10

C. proc.

pen. prevede în alin. (2

1

), că instanța de recurs nu poate examina

hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste

cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen

de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura

excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

Prin

Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului,

în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost

modificate substanțial, controlul judiciar realizat prin intermediul acestei

căi de atac restrângându-se și limitându-se doar la chestiuni de drept.

În

ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. (1968), invocat de recurenta inculpată, se constată că acesta a

fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin

Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.,

în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau

în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către

instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute

de art. 385

10

alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Verificând

îndeplinirea acestor cerințe, se observă, însă, că inculpata D.N. și-a încălcat

obligația ce îi revenea potrivit art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen.,

motivând recursul la data de 22 martie 2014, cu depășirea termenului legal, în

condițiile în care primul termen de judecată a fost stabilit în cauză la data

de 16 ianuarie 2014. Ca atare, Înalta Curte, ținând seama de prevederile art.

385

10

alin. (2

1

) C. proc. pen., precum și de cele ale

art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate

prin Legea nr. 2/2013 și care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot

fi luate în considerare din oficiu și pe cel reglementate de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor

circumscrise de recurenta inculpată D.N. acestui motiv de recurs.

În

privința cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14

C. proc. pen. (1968), invocat de inculpată cu ocazia dezbaterilor, se constată

că, potrivit dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. (1968),

acesta poate fi luat în considerare și din oficiu, însă, prin Legea nr. 2/2013,

în realizarea scopului de a include în sfera de cenzură a instanței de recurs

numai chestiuni de drept, a fost modificat substanțial, în sensul restrângerii

controlului judiciar exercitat prin intermediul recursului, reglementat ca a

doua cale ordinară de atac, doar la aspectele ce vizează nelegalitatea

sancțiunii penale stabilite de instanțele inferioare. Ca atare, criticile de

netemeinicie formulate de inculpată, încadrate în scris în cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen.

(1968), vizând individualizarea judiciară a pedepsei stabilite de instanțele

inferioare, considerată prea mare în raport de circumstanțele personale și

reale, nu mai pot forma obiectul examinării de către Înalta Curte de Casație și

Justiție în calea de atac a recursului, potrivit art. 385

9

alin. (1)

pct. 14 C. proc. pen. (1968), astfel cum a fost modificat prin Legea nr.

2/2013, caz susținut cu ocazia dezbaterilor, atâta timp cât nu au fost invocate

erori de drept, care să pună în discuție conformitatea cu legea a hotărârilor

atacate, ci doar chestiuni ce țin de aprecierea judecătorului asupra

individualizării sancțiunilor penale stabilite și care nu mai pot fi cenzurate

de instanța de ultim control judiciar.

Examinând,

în același context, și criticile formulate de inculpată cu privire la

nelegalitatea sancțiunii aplicate de instanța de fond pentru infracțiunea

prevăzută de art. 291 C. pen. (1969), Înalta Curte le apreciază ca nefiind

fondate întrucât, în concret, s-a stabilit o pedeapsă egală cu minimul special

prevăzut de lege, iar reducerea acesteia, în raport de dispozițiile art. 76

lit. e) C. proc. pen. (1969), ar fi o chestiune pur formală având în vedere că,

față de prevederile art. 33 și art. 34 C. pen. (1969) și de celelalte sancțiuni

aplicate, nu este aptă să influențeze asupra pedepsei rezultante ori a

termenului de încercare fixat ca urmare a dispunerii suspendării executării sub

supraveghere a acesteia. Pe de altă parte, așa cum rezultă din încheierea din

data de 7 mai 2013, în contextul în care la dosar nu au fost depuse motive

scrise, cu ocazia dezbaterii apelului, inculpata a criticat sentința doar sub

aspectul individualizării pedepsei aplicate, solicitând reducerea sub minimul

special prevăzut de lege și suspendarea executării pedepsei, în raport de

circumstanțele personale și înscrisurile în circumstanțiere atașate cauzei,

neformulând critici cu privire la nelegalitatea sancțiunii stabilite pentru

infracțiunea prevăzută de art. 291 C. pen. (1969).

3.

În ceea ce privește recursul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Constanța, motivat în termenul legal, Înalta Curte constată că acesta nu va

putea fi cenzurat în cadrul acestei căi de atac de instanța de ultim control

judiciar, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 385

1

alin.

(4) C. proc. pen. (1968), decizia pronunțată în apel este susceptibilă de a fi

atacată cu recurs de persoana care nu a folosit apelul, atunci când acesta este

prevăzut de lege, doar dacă prin această cale de atac a fost modificată soluția

din sentință și numai cu privire la această modificare.

Verificând

criticile formulate de Ministerul Public, din perspectiva dispozițiilor art.

385

1

alin. (4) C. proc. pen. (1968), Înalta Curte constată că

acestea vizează, pe de o parte, nelegalitatea pedepsei stabilite pentru

infracțiunea prevăzută de art. 291 C. pen. (1969), iar, pe de altă parte,

neaplicarea dispozițiilor art. 170 și art. 348 C. proc. pen. (1968) cu privire

la cele două contracte. Examinând, însă, decizia atacată, se constată că

instanța de apel nu a modificat sentința în privința cuantumului pedepsei

aplicate, ci doar cu referire la modalitatea de individualizare a executării

acesteia, dispunând suspendarea sub supraveghere în condițiile art. 86

1

- 86

3

C. pen. (1969), aceeași fiind situația și pe latura civilă,

modificarea privind doar respingerea acțiunilor civile formulate de cele două

unități bancare și înlăturarea obligării inculpatei la plata daunelor

materiale, cu privire la contractele de credit neintervenind nicio schimbare.

Totodată, se observă că nici instanța de fond nu a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 170 și art. 348 C. proc. pen. (1968) în privința celor două

contracte de credit încheiate de inculpata D.N. cu cele două unități bancare,

iar sentința nu a fost atacată cu apel nici de parchet și nici de inculpată pe

acest aspect, singurele critici formulate de aceasta în apel pe latură civilă

vizând, potrivit încheierii de ședință din data de 12 martie 2013, lipsa

calității procesuale pasive a părții civile C.E.B. și obligarea la plata

despăgubirilor către această parte.

Mai

mult, critica privind latura civilă nici nu a mai fost susținută de

reprezentantul parchetului cu ocazia dezbaterilor, acesta solicitând doar

admiterea recursului formulat de inculpată în legătură cu această chestiune.

În

această situație, constatând că în decizia atacată, ca urmare a promovării

apelului de către inculpată, nu a intervenit nicio modificare a dispozițiilor

din sentință, considerate nelegale de procuror, Înalta Curte apreciază că sunt

incidente prevederile art. 385

1

alin. (4) C. proc. pen. (1968), în

raport de care Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța nu putea formula

recurs.

4.

Având în vedere că, în cauză, prin încheierea din 27 martie 2014, Înalta Curte,

din oficiu, a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5

C. pen. în raport de prevederile art. 61 . din Constituția României și, după

dezbaterea în contradictoriu, a dispus sesizarea Curții Constituționale cu

soluționarea acesteia, la data de 20 mai 2014 s-a înaintat la dosar Decizia nr.

265 din 6 mai 2014 prin care instanța de contencios constituțional s-a

pronunțat asupra acestei excepții.

Examinând

recursul declarat din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 5 C. pen., având

în vedere cele statuate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 6

mai 2014 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. nr. 372/20.05.2014, prin

care s-a constatat că aceste dispoziții sunt constituționale în măsura în care

nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea

legii penale mai favorabile, și realizând o comparare a prevederilor din ambele

Coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiții de incriminare,

de tragere la răspundere penală și de sancționare) și cu privire la fiecare

instituție incidență în speța dedusă judecății și, în plus, o evaluare finală a

acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive

care este mai blândă, în ansamblul dispozițiilor sale, Înalta Curte constată că

legea penală mai- favorabilă este, în cauză, C. pen. anterior, acesta fiind cel

care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpata D.N.

Astfel,

se constată că inculpata a fost condamnată pentru săvârșirea a două infracțiuni

de înșelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (1969),

sancționate cu pedeapsa închisorii de la 3 ani la 15 ani, fapte care în noua

codificare sunt incriminate de dispozițiile art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

(1969), cu o pedeapsă cuprinsă între 1 an și 5 ani închisoare, situație în care

se observă că sancțiunile aplicate, ca urmare a reținerii circumstanțelor

atenuante, de 1 an și respectiv 2 ani și jumătate închisoare se încadrează în

noile limite.

De

asemenea, inculpata a fost condamnată și pentru comiterea infracțiunii de uz de

fals, prevăzută de art. 291 C. pen. (1969) și pedepsită cu închisoare de la 3

luni la doi ani sau cu amendă, faptă care în noua codificare nu a suferit

modificări sub aspectul conținutului constitutiv și al celui sancționatoriu,

fiind incriminată de dispozițiile art. 323 C. pen.

În

ceea ce privește tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni, Înalta

Curte arată că, spre deosebire de vechea reglementare care, în această materie,

prevedea sistemul cumulului juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. 1969),

codificarea actuală instituie cumulul juridic cu spor fix și obligatoriu (art.

39 C. pen.), astfel încât, în situația în care, în cauză, faptele inculpatei ar

fi reîncadrate în noile texte de incriminare, iar pedepsele adaptate în raport

cu limitele prevăzute de acestea, prin valorificarea acelorași criterii de individualizare,

s-ar ajunge, ca efect al aplicării tratamentului penal al pluralității de

infracțiuni sub forma concursului, la o pedeapsă rezultantă ce ar depăși

cuantumul sancțiunii penale stabilite prin hotărârea primei instanțe, în

temeiul legii penale anterioare.

Pe

de altă parte, se observă că vechea reglementare este mai favorabilă și în ceea

ce privește consecințele juridice ale reținerii circumstanțelor atenuante.

Astfel, se constată că inculpatei D.N. i-au fost reținute circumstanțele

atenuante prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen. (1969), care nu se mai

regăsesc în cuprinsul art. 75 C. pen. intrat în vigoare la data de 1 februarie

2014 și, deși în noua reglementare s-a menținut obligativitatea reducerii

pedepsei când există circumstanțe atenuante [având în vedere că în privința

inculpatei s-au reținut și dispozițiile art. 74 lit. a) și c) C. pen. 1969],

sistemul acestei reduceri a fost reconsiderat, în sensul că limitele speciale

ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită să reduc cu o

treime, spre deosebire de C. pen. anterior în care, pedeapsa principală se

reducea sub minimul special, dar nu mai jos de o anumită limită care varia în

raport de gravitatea în abstract a infracțiunii.

De

asemenea, Înalta Curte apreciază că dispozițiile părții generale a C. pen. din

1969 creează o situație mai avantajoasă pentru inculpată și din perspectiva

modalității de executare a pedepsei ce a fost stabilită prin hotărârile

pronunțate de instanțele inferioare. Sub acest aspect, este de menționat că,

potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009 privind C. pen., pentru determinarea legii penale mai

favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei

conform art. 5 din C. pen., instanța va avea în vedere sfera obligațiilor

impuse condamnatului și efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu

prioritate față de durata termenului de încercare sau supraveghere.

Astfel,

față de împrejurarea că inculpata D.N. a fost condamnată la o pedeapsă cu

închisoarea cu suspendarea executării sub supraveghere, Înalta Curte constată

că, deși art. 92 C. pen. prevede o durată a termenului de supraveghere mai

redusă decât