ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2143/2014

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 101 din 26 februarie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, s-a admis contestația formulată de condamnata Ș.M., privind aplicarea legii penale mai favorabile, referitor la condamnarea dispusă prin sentința penală nr. 193 din 2 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 2186/54/2010, definitivă prin Decizia penală nr. 420 din 06 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare aplicată petentei-condamnate Ș.M. prin sentința penală nr. 193 din 2 decembrie 2011 a Curții de Apel Craiova, definitivă prin Decizia penală nr. 420 din 06 februarie 2013 a înaltei Curți de Casație și Justiție și au fost repuse pedepsele în individualitatea lor.

În baza art. 6 alin. (1) C. pen., a fost redusă pedeapsa aplicată condamnatei Ș.M. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, 75 lit. a) C. pen. din 1969, art. 320 1 alin. (1), (7) C. proc. pen. din 1968, art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (2) C. pen. din 1969, infracțiune care are corespondent în art. 244 alin. (1) și (2) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 77 lit. a) C. pen., art. 375 C. proc. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen. de la 4 ani închisoare la 3 ani și 4 luni închisoare, maximul special prevăzut de legea penală nouă în condițiile art. 396 alin. (10) C. proc.

pen. A fost recontopită pedeapsa de mai sus cu celelalte pedepsele principale în pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani și 4 luni închisoare. În baza art. 6 alin. 5 teza a II-a C. pen., s-a constatat că pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. din 1969 are corespondent în art. 66 lit. a), b C. pen., urmând a se executa în conținutul și pe durata prevăzută de art. 65 C. pen. S-a dedus din pedeapsa de 3 ani și 4 luni închisoare perioada reținerii de 24 de ore de la 03 iunie 2010, perioada executată de la 13 februarie 2013 la zi și a fost menținută starea de arest. S-a dispus anularea mandatului de executare emis anterior și emiterea unui nou mandat corespunzător.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, Compartimentul de executări penale, persoana condamnată Ș.M. a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile, cu privire la condamnarea dispusă prin sentința penală nr. 193 din 02 decembrie 2011, pag. 2/8 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 2186/54/2010, definitivă prin Decizia penală nr. 420 din 06 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a arătat, în acest sens, că prin sentința penală anterior menționată, inculpata Ș.M. a fost condamnată, în baza art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen.

din 1969, cu art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 75 lit. a) C. pen. din 1969, art. 320 1 alin. (1), (7) C. proc. pen. din 1968, art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (2) C. pen. din 1969, la pedeapsa de 4 ani închisoare. În baza art. 290 C. pen. din 1969, cu art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 320 1 alin. (1), (7) C. proc. pen. din 1968, art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. din 1969, a mai fost condamnată inculpata la pedeapsa de o lună închisoare. În temeiul art. 291 C. pen. din 1969, cu art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 320 1 alin. (1), (7) C. proc. pen. din 1968, cu art. 74 alin. (1) lita, art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. din 1969, a mai fost condamnată inculpata la pedeapsa de o lună închisoare.

Conform art. 33 lita. art. 34 lit. b) C. pen. din 1969, au fost contopite pedepsele în pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, ce s-a dipsus a fi executată de inculpata Ș.M., în regim de detenție, potrivit art. 57 C. pen. din 1969. S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 alin. (1), (2) C. pen. din 1969, art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a și lit. b) C. pen. din 1969. În baza art. 88 C. pen. din 1969, s-a dedus din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatei Ș.M., reținerea preventivă de 24 ore, de la 03 iunie 2010, ora 13 la 04 iunie 2010, ora 13. A fost emis M.E.P.Î. nr. 445/2011, de către Curtea de Apel Craiova, executarea pedepsei începând la data de 13 februarie 2013. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4 C. pen., art. 3 din Legea nr. 187/2012, art. 595 C. proc.

pen. și art. 23 din Legea nr. 255/2013. La dosarul cauzei au fost depuse: un referat întocmit de biroul executări penale și o copie a sentinței penale menționate, însoțită de un referat al compartimentului de executări penale privind data și modalitatea rămânerii definitive, precum și stadiul executării. Analizând actele dosarului și dispozițiile legale, instanța de fond a reținut următoarele: Potrivit art. 6 alin. (1) C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

Prin sentința penală nr. 193 din 02 decembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 2186/54/2010, definitivă prin Decizia penală nr. 420 din 06 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, inculpata Ș.M. a fost condamnată, în baza art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. din 1969, cu art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 75 lit. a) C. pen. din 1969, art. 3201 alin. (1), (7) C. proc. pen. din 1968, art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (2) C. pen. din 1969, la pedeapsa de 4 ani închisoare. În baza art. 290 C. pen. din 1969, cu art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 320 1 alin. (1), (7) C. proc. pen. din 1968, art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) Iile C. pen.

din 1969, a mai fost condamnată inculpata la pedeapsa de o lună închisoare. În temeiul art. 291 C. pen. din 1969, cu art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 320 1 alin. (1), (7) C. proc. pen. din 1968, cu art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. din 1969, a mai fost condamnată inculpata la pedeapsa de o lună închisoare. Conform art. 33 lit. a). art. 34 lit. b) C. pen. din 1969, au fost contopite pedepsele în pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, ce s-a dispus a fi executată de inculpata Ș.M., în regim de detenție, potrivit art. 57 C. pen. din 1969. S-a aplicat art. 71 alin. (1), (2) C. pen. din 1969, art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a și lit. b) C. pen. din 1969. În baza art. 88 C. pen.

din 1969, s-a dedus din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatei Ș.M., reținerea preventivă de 24 ore, de la 03 iunie 2010, ora 13 - 04 iunie 2010, ora 13. În baza sentinței penale menționate s-a emis M.E.P.Î. nr. 445/2011, de către Curtea de Apel Craiova, executarea pedepsei începând la data de 13 februarie 2013. Pentru aplicarea dispozițiilor art. 6 C. pen., instanța a analizat, în ordinea menționată, următoarele aspecte: - aplicarea legii mai favorabile în ceea ce privește limitele maxime de pedeapsă, avându-se în vedere aplicarea cauzei legale de reducere prevăzute de art. 320 1 C. proc. pen. din 1968; - aplicarea legii mai favorabile în ceea ce privește tratamentul juridic sancționator privitor la concursul de infracțiuni.

Potrivit dispozițiilor art. 187 C. pen. (fost art. 1411 C. pen. din 1969) prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Astfel, în ceea ce privește limitele de pedeapsă mai favorabile, instanța a analizat limitele maxime de pedeapsă prevăzute de legea nouă pentru infracțiunile pentru care inculpata a fost condamnată, fără să aibă în vedere aplicarea circumstanțelor judiciare atenuante sau agravante de care a beneficiat aceasta. Instanța a avut în vedere însă împrejurarea că la individualizarea cuantumului pedepselor cu închisoarea s-a reținut cauza legală de reducere a pedepsei prevăzută de dispozițiile art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen. din 1968. Pentru a reține aplicarea acestei instituții instanța a avut în vedere următoarele: Curtea Constituțională, în Decizia nr. 1470/2011, a analizat incidența aplicării ca lege penală mai favorabilă a dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. din 1968, statuând că din perspectiva conținutului, acordul de recunoaștere a vinovăției are o dublă natură, pe de o parte, este o instituție procesuală, iar pe de altă parte, este o instituție de drept material, încadrându-se astfel în categoria normelor de drept substanțial, în condițiile în care alineatul 7 al articolului 320 1 C. proc. pen. din 1968 (actualmente art. 396 alin. (10) C. proc. pen.) prevede reducerea limitelor pedepsei prevăzute de legea penală.

Astfel, Curtea Constituțională a arătat în cuprinsul deciziei că, în măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speță dedusă judecății, indiferent de ramura de drept căreia îi aparține, aduce o schimbare cu privire la condițiile de incriminare, de tragere la răspundere penală și de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidența legii penale mai favorabile. Faptul că textul în discuție figurează în C. proc. pen., nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă. Aplicarea ca lege penală mai favorabilă a dispozițiilor de reducere a limitelor pedepsei în cazul procedurii simplificate a recunoașterii vinovăției în situația hotărârilor de condamnare definitive a făcut obiectul dezbaterilor C.E.D.O.

Astfel, C.E.D.O., prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), parag. 111, 112 și 113, a statuat că simpla apartenență a art. 442 referitor la o procedură simplificată în C. proc. pen. italian nu poate fi decisivă. Prin urmare, chiar dacă acesta, alături de alte articole, descrie domeniul și etapele unei proceduri simplificate, sumare, art. 442 alin. (2) C. proc. pen. italian are în vedere durata pedepsei care urmează a fi aplicată și care va fi redusă cu o treime. Nu există nicio îndoială că sancțiunile prevăzute de art. 442 alin. (2) C. proc. pen. italian sunt cele care urmează a fi impuse în cazul condamnării, fiind calificate dispoziții de fond de drept penal al căror scop a fost de descurajare.

Așa fiind, instanța europeană a statuat că art. 442 alin. (2) din discuție reprezintă o dispoziție de drept penal material cu privire la durata pedepsei care urmează a fi aplicată în caz de condamnare în urma unei proceduri simplificate, intrând în domeniul de aplicare al art. 7 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, instanța de fond, fiind ținută de principiul cu rang constituțional al aplicării legii penale mai favorabile și cum dispozițiile art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. din 1968 (actualmente art. 396 alin. (10) C. proc. pen.) sunt mai mult decât o cauză de reducere a limitelor pedepsei, fiind o instituție de drept substanțial, a reținut următoarele: Dispozițiile art. 320 1 alin. (7) din C. proc.

pen. din 1968 au corespondent în dispozițiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., ce prevăd același tratament sancționator, reducerea pedepsei cu 1/3, în situația în care cauza a fost soluționată prin procedura recunoașterii învinuirii, potrivit dispozițiilor art. 375 alin. (1), (2) C. proc. pen., instituție similară celei prevăzute de art. 320 1 C. proc. pen. din 1968, urmând a fi reținute la stabilirea limitelor de pedeapsă potrivit legii noi. Actualmente infracțiunea de înșelăciune este pedepsită cu o pedeapsă maximă de 5 ani închisoare. în cazul aplicării dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. limita maximă pentru această infracțiune este de 3 ani și 4 luni închisoare. Cum pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea de înșelăciune depășește maximul prevăzut de legea nouă pentru această infracțiune, în condițiile reținerii dispozițiilor art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen. din 1968, Curtea de Apel Craiova a redus pedeapsa aplicată condamnatei Ș.M. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4), (5), C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, 75 lit. a) C. pen. din 1969, art. 320 1 alin. (1), (7) C. proc. pen. din 1968, art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (2) C. pen. din 1969, care are corespondent în art. 244 alin. (1) și (2) cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 77 lit. a) C. pen., art. 375 C. proc. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen. de la 4 ani închisoare la 3 ani și 4 luni închisoare, maximul special prevăzut de legea penală nouă în condițiile art. 396 alin. (10) C. proc.

pen. Celelalte pedepse aplicate inculpatei pentru infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals prevăzute de art. 291 C. pen. din 1969 (cu corespondent în art. 322 C. pen.) și art. 291 C. pen. din 1969 (cu corespondent în art. 323 C. pen.) nu depășesc maximul redus cu o treime prevăzut pentru infracțiunile pentru care a fost condamnată inculpata. În ceea ce privește aplicarea legii mai favorabile referitoare la tratamentul juridic sancționator privitor la concursul de infracțiuni, instanța de fond a apreciat că dispozițiile art. 33 și următoarele din vechiul C. pen. sunt mai favorabile, în condițiile în care nu este prevăzut un spor obligatoriu confor dispozițiilor art. 39 C. pen.

Pentru aceste considerente, văzând dispozițiile art. 23 din Legea nr. 255/2013 raportate la dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., Curtea de Apel Craiova a admis contestația formulată de condamnata Ș.M. conform celor menționate în partea introductivă a considerentelor. Împotriva sentinței penale nr. 101 din 21 februarie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a formulat contestație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, motivele acesteia fiind expuse în partea introductivă a hotărârii.

Dosarul a fost repartizat aleatoriu completului C 7, fiind fixat primul termen de judecată la 01 aprilie 2014. La termenul anterior menționat, Înalta Curte, conform dispozițiilor art. 23 alin. (5) din Legea nr. 255/2013, având în vedere procedura specială prevăzută de reglementările menționate, raportat la prevederile art. 23 alin. (10) din Legea nr. 255/2013, a constatat că prezenta cauză se soluționează de un complet constituit dintr-un singur judecător, în persoana președintelui completului de judecată. Analizând sentința contestată din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: Conform art. 6 alin. (1) C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

Art. 4 din din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. prevede că pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de C. pen., nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.

Prin Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin încheierea din data de 7 februarie 2014, în Dosarul nr. 289/120/2014, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni și s-a stabilit: În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului C. pen., pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni, într-o primă etapă se verifică incidența dispozițiilor art. 6 C. pen., cu privire la pedepsele individuale.

În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 C. pen. În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depășește maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 C. pen., pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim.

În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi." Prin Decizia nr. 14 din 16 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a fost admisă sesizarea formulată de Tribunalul Prahova, secția penală, prin încheierea din data de 22 aprilie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 4.257/281/2014, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept și s-a stabilit că în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) C. pen., atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen. anterior, reținută condamnatului și valorificată în pedeapsa concretă. Înalta Curte constată că în mod greșit a apreciat instanța de fond că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (1) C. pen. După cum se poate observa, aplicarea legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei devine incidență în situația în care, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, iar dacă sancțiunea aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim. În cauza de față, pentru infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen.

din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, art. 75 lit. a) C. pen. din 1969, art. 320 1 alin. (1), (7) C. proc. pen. din 1968, art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (2) C. pen. din 1969, intimatei condamnate i-a fost aplicată o pedeapsă de 4 ani închisoare. Conform art. 244 alin. (2) din actualul C. pen., limita maximă specială prevăzută pentru infracțiunea de înșelăciune este de 5 ani închisoare. După cum se poate observa, pedeapsa aplicată conform vechii reglementări (4 ani închisoare) nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită (5 ani închisoare). Este adevărat că în Decizia nr. 1470/2011 a Curții Constituționale s-a analizat incidența aplicării ca lege penală mai favorabilă a dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen. din 1968, statuându-se că din perspectiva conținutului, acordul de recunoaștere a vinovăției are o dublă natură, pe de o parte, este o instituție procesuală, iar pe de altă parte, este o instituție de drept material, încadrându-se astfel în categoria normelor de drept substanțial, însă aceste prevederi se aplicau până la începerea cercetării judecătorești sau, în situații tranzitorii, până la primul termen de judecată cu procedura îndeplinită imediat următor intrării în vigoare a O.U.G. nr. 121/2011.

Înalta Curte are în vedere și considerentele Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, în cuprinsul cărora se statuează, referitor la pedepsele definitive, că prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excede maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă. Verificând dacă se impune modificarea unei sancțiuni definitiv aplicate, potrivit art. 6 C. pen., comparația se va realiza numai între cuantumul pedepsei aplicate și maximul prevăzut de legea nouă.

Reducerea va opera numai când cuantumul pedepsei aplicate este superior maximului special prevăzut de legea nouă, în toate situațiile numai până la maximul special prevăzut de noua lege. Totodată, prin Decizia nr. 14 din 16 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) C. pen., atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. anterior, reținută condamnatului și valorificată în pedeapsa concretă.

Pentru considerentele ce preced, având în vedere că în mod greșit s-a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (1) C. pen., Înalta Curte va admite contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva sentinței penale nr. 101 din 21 februarie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, va desființa sentința penală contestată și, rejudecând, va respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnata Ș.M. privind aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condamnarea dispusă prin sentința penală nr. 93 din 02 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 2186/54/2010, definitivă prin Decizia penală nr. 420 din 06 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Conform dispozițiilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului. Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatei condamnate Ș.M., în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite contestația formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva sentinței penale nr. 101 din 21 februarie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori. Desființează sentința penală contestată și, rejudecând: Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnata Ș.M. privind aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condamnarea dispusă prin sentința penală nr. 93 din 02 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 2186/54/2010, definitivă prin Decizia penală nr. 420 din 06 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatei condamnate Ș.M., în sumă de 100 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 24 iunie 2014.