ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 657/2012

Asuprea

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din 28 februarie 2012 pronunțată în dosarul nr. 1455/97/2010, Curtea

de Apel Alba Iulia, Secția pentru Cauze cu Minori și de Familie, investită cu

judecarea cauzei în calea de atac a apelului, în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., a dispus, menținerea

stării de arest preventiv a inculpatului Ș.I.R., arestat în baza mandatului de

arestare preventivă nr. 23 din 13 ianuarie 2010, emis de Tribunalul Alba -

Secția Penală, în dosarul nr. 257/107/2010.

Pentru

a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că temeiurile avute în

vedere la luarea măsurii preventive subzistă și impun în continuare privarea de

libertate a inculpatului.

Astfel,

privarea inițială de libertate a inculpatului a fost fundamentată pe

dispozițiile art. 143 rap. la art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv

existența unor indicii temeinice de comitere a unor infracțiuni sancționate de

lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, respectiv pericolul concret

pentru ordinea publică prezentat de lăsarea inculpatului în libertate.

În

accepțiunea art. 68

1

C. proc. pen. sunt indicii temeinice atunci

când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana

față de care se efectuează cercetări a săvârșit fapta.

Curtea

de Apel a constatat că aceste indicii temeinice nu au dispărut, mai mult,

probatoriul administrat în cursul urmăririi penale și al judecății a fost avut

în vedere la adoptarea unei hotărâri de condamnare a inculpatului, iar potrivit

art. 5 par. 1 lit. a) C.E.D.O., existența unei hotărâri de condamnare

pronunțate de o instanță competentă constituie un temei justificat pentru

menținerea arestării preventive.

În

ceea ce privește pericolul concret pentru ordinea publică, condiție prevăzută

de art. 148 lit. f) C. proc. pen., Curtea de Apel a reținut că acesta nu a

dispărut, având în vedere împrejurările comiterii faptelor, consecințele

negative ale acestora, precum și din gravitatea faptelor pentru care este

cercetat inculpatul.

De

asemenea, a apreciat că măsura preventivă dispusă față de inculpați a depășit o

durată rezonabilă, în accepțiunea C.E.D.O., dar având în vedere complexitatea

cauzei, numărul mare al persoanelor implicate (83 inculpați, părți vătămate),

diligentele depuse de autorități pentru soluționarea cu celeritate a cauzei

(pronunțarea unei hotărâri în primă instanță, audierea inculpaților în apel,

încuviințarea și administrarea probațiunii), termenul rezonabil nu este

depășit.

Împotriva

acestei încheieri a formulat recurs inculpatul Ș.I.R., solicitând punerea sa în

stare de libertate.

Înalta

Curte de Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu

dispozițiile art. 385

14

C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a

materialului din dosarul cauzei, constată că acesta este nefondat pentru

considerentele ce urmează.

Analizând

actele și lucrările dosarului, înalta Curte constată că temeiurile care au

determinat arestarea inițială a inculpatului Ș.I.R. se mențin fiind îndeplinită

una din condițiile alternative prevăzute de art. 160

b

alin. (3) C.

proc. pen.

Sub

aspectul dispozițiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 68

1

C. proc. pen., înalta Curte constată că probatoriul administrat pană în prezent

nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis

infracțiunile pentru care a fost arestat și ulterior trimis în judecată.

Referitor

la dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., înalta Curte constată că și

acestea sunt întrunite, în sensul că infracțiunile de săvârșirea cărora este

acuzat recurentul inculpat (constituire grup infracțional nestructurat și

proxenetism) sunt sancționate cu închisoarea mai mare de 4 ani iar lăsarea

acestuia în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea

publică.

În

acest context, se impune sublinierea că în jurisprudența C.E.D.O. în special cu

referire la unele cauze împotriva

Franței

(Letellier v. France) s-a admis că, prin gravitatea deosebită

și prin

reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o

tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă.

Timpul

scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a

atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei

publice

judecarea inculpatului în stare de

libertate pentru infracțiuni de o

asemenea gravitate, existând riscul

săvârșirii unor noi astfel de fapte.

Pe

de altă parte, acest interval de timp nu are nici caracter

nerezonabil față de particularitățile cauzei și

de diligentele sporite

cu care au acționat organele judiciare, în

prezent cauza aflându-se în fața instanței de apel.

C.E.D.O.

stipulează în art. 5 paragraful 1 lit. c) necesitatea existenței unor motive

rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o

infracțiune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate și

caracterul său nearbitrar.

În Hotărârea Murray v. Regatul Unit, C.E.D.O. a

subliniat că

dacă sinceritatea și

temeinicia unei bănuieli constituiau elemente

indispensabile ale

rezonabilității sale, această bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă

decât sub condiția

bazată

pe fapte

sau informații care ar stabili o latură obiectivă între suspect și infracțiunea

presupusă. În consecință, nicio privare de libertate nu se poate baza pe

impresii, intuiție, o simplă asociere

de

idei sau de prejudecăți (etnice, religioase sau de altă natură)

indiferent de valoarea lor, în calitate de

indiciu al participării unei

persoane la comiterea unei infracțiuni.

Prin

hotărârea CALEJJA v. Malta, Curtea a apreciat că faptele probatorii care ar

putea da naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu

cele necesare pentru a justifica o condamnare.

În

speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai

conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și

caracterul

plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de

libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.

La

acest moment procesual, înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru

punerea în libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în

cauză, menționat prin sentința penală nr. 42 din 2 martie 2011, de condamnare

impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură

preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventive

reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Tot

astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și

prin raportare la exigențele art. 5 paragraf 3 din C.E.D.O. care protejează

dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente

și suficiente a o justifica.

Pertinența

și suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul

circumstanțelor particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art.

136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpatului fiind necesară și

pentru buna desfășurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate

garanțiile procesuale de care aceasta se bucură conform legislației în vigoare.

În

consecință în baza disp art. 300

2

C. proc. pen. rap la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte va constata legalitatea și temeinicia

măsurii arestării preventive a inculpatului și va menține starea de arest

preventiv a acestuia.

Pe

cale de consecință constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea

prevederilor legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la

momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) și (3) C. proc.

pen.

Față de cele reținute, în temeiul art. 385

15

pct.

1 lit. b) C. proc. pen., înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat

de inculpatul Ș.I.R. împotriva încheierii din 28 februarie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel Alba Iulia, Secția pentru Cauze cu Minori și de Familie în

dosarul nr. 1455/97/2010.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga inculpatul la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.I.R. împotriva încheierii din 28

februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția pentru Cauze cu

Minori și de Familie în dosarul nr. 1455/97/2010.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 7 martie 2012.