ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 657/2012

Asuprea recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 28 februarie 2012 pronunțată în dosarul nr. 1455/97/2010, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția pentru Cauze cu Minori și de Familie, investită cu judecarea cauzei în calea de atac a apelului, în baza art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., a dispus, menținerea stării de arest preventiv a inculpatului Ș.I.R., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 23 din 13 ianuarie 2010, emis de Tribunalul Alba - Secția Penală, în dosarul nr. 257/107/2010. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive subzistă și impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Astfel, privarea inițială de libertate a inculpatului a fost fundamentată pe dispozițiile art. 143 rap. la art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv existența unor indicii temeinice de comitere a unor infracțiuni sancționate de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, respectiv pericolul concret pentru ordinea publică prezentat de lăsarea inculpatului în libertate. În accepțiunea art. 68 1 C. proc. pen. sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează cercetări a săvârșit fapta.

Curtea de Apel a constatat că aceste indicii temeinice nu au dispărut, mai mult, probatoriul administrat în cursul urmăririi penale și al judecății a fost avut în vedere la adoptarea unei hotărâri de condamnare a inculpatului, iar potrivit art. 5 par. 1 lit. a) C.E.D.O., existența unei hotărâri de condamnare pronunțate de o instanță competentă constituie un temei justificat pentru menținerea arestării preventive. În ceea ce privește pericolul concret pentru ordinea publică, condiție prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., Curtea de Apel a reținut că acesta nu a dispărut, având în vedere împrejurările comiterii faptelor, consecințele negative ale acestora, precum și din gravitatea faptelor pentru care este cercetat inculpatul.

De asemenea, a apreciat că măsura preventivă dispusă față de inculpați a depășit o durată rezonabilă, în accepțiunea C.E.D.O., dar având în vedere complexitatea cauzei, numărul mare al persoanelor implicate (83 inculpați, părți vătămate), diligentele depuse de autorități pentru soluționarea cu celeritate a cauzei (pronunțarea unei hotărâri în primă instanță, audierea inculpaților în apel, încuviințarea și administrarea probațiunii), termenul rezonabil nu este depășit. Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul Ș.I.R., solicitând punerea sa în stare de libertate. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 385 14 C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Analizând actele și lucrările dosarului, înalta Curte constată că temeiurile care au determinat arestarea inițială a inculpatului Ș.I.R. se mențin fiind îndeplinită una din condițiile alternative prevăzute de art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. Sub aspectul dispozițiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 68 1 C. proc. pen., înalta Curte constată că probatoriul administrat pană în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunile pentru care a fost arestat și ulterior trimis în judecată. Referitor la dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., înalta Curte constată că și acestea sunt întrunite, în sensul că infracțiunile de săvârșirea cărora este acuzat recurentul inculpat (constituire grup infracțional nestructurat și proxenetism) sunt sancționate cu închisoarea mai mare de 4 ani iar lăsarea acestuia în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.

În acest context, se impune sublinierea că în jurisprudența C.E.D.O. în special cu referire la unele cauze împotriva Franței (Letellier v. France) s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă. Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpatului în stare de libertate pentru infracțiuni de o asemenea gravitate, existând riscul săvârșirii unor noi astfel de fapte. Pe de altă parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de particularitățile cauzei și de diligentele sporite cu care au acționat organele judiciare, în prezent cauza aflându-se în fața instanței de apel.

C.E.D.O. stipulează în art. 5 paragraful 1 lit. c) necesitatea existenței unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracțiune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate și caracterul său nearbitrar. În Hotărârea Murray v. Regatul Unit, C.E.D.O. a subliniat că dacă sinceritatea și temeinicia unei bănuieli constituiau elemente indispensabile ale rezonabilității sale, această bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă decât sub condiția bazată pe fapte sau informații care ar stabili o latură obiectivă între suspect și infracțiunea presupusă. În consecință, nicio privare de libertate nu se poate baza pe impresii, intuiție, o simplă asociere de idei sau de prejudecăți (etnice, religioase sau de altă natură) indiferent de valoarea lor, în calitate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infracțiuni.

Prin hotărârea CALEJJA v. Malta, Curtea a apreciat că faptele probatorii care ar putea da naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare. În speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată. La acest moment procesual, înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menționat prin sentința penală nr. 42 din 2 martie 2011, de condamnare impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventive reglementat de art. 136 C. proc.

pen. Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 paragraf 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o justifica. Pertinența și suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpatului fiind necesară și pentru buna desfășurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de care aceasta se bucură conform legislației în vigoare. În consecință în baza disp art. 300 2 C. proc.

pen. rap la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte va constata legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului și va menține starea de arest preventiv a acestuia. Pe cale de consecință constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) și (3) C. proc. pen. Față de cele reținute, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul Ș.I.R. împotriva încheierii din 28 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr. 1455/97/2010.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.I.R. împotriva încheierii din 28 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr. 1455/97/2010. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 7 martie 2012.