ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 995/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 995/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1019 din 1 iulie

2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei de

interes și a respins contestația în anulare formulată de contestatoarea P.L.R.,

ca fiind lipsită de interes.

Împotriva acestei

hotărâri, a declarat apel contestatoarea, acesta fiind admis prin decizia

civilă nr. 116/A din 16 februarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, instanța

reținând că, pentru a motiva excepția lipsei de interes, tribunalul a folosit

drept argumente aspecte de fond, fără însă a analiza dacă sunt îndeplinite

cerințele prevăzute de art. 317 C. proc. civ.

A mai reținut

instanța de apel că numai calitatea de parte justifică exercitarea

contestației, cauza fiind soluționată fără a se motiva în fapt și în drept

hotărârea.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs intimata G.E., fiind respins prin Decizia nr. 259 din

18 ianuarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul

nr. 38041/3/2008.

Pentru a pronunța

această decizie, Înalta Curte a reținut că decizia nu cuprinde motive

contradictorii, instanța de apel reținând de fapt că procesul a fost soluționat

greșit, fără a se intra în cercetarea fondului.

A mai reținut

instanța de recurs că nu s-a pus problema unui concurs între excepția lipsei de

interes și aceea privind calitatea procesuală activă, întrucât cauza nu a fost

trimisă spre rejudecare pentru cercetarea excepției lipsei calității procesuale

active, fiind greșit înțelese considerentele, rezultând în fapt că are

calitatea de parte aceea care justifică un interes.

În rejudecare, prin

Sentința civilă nr. 1039 din 25 mai 2011, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a respins excepțiile ca neîntemeiate; a respins contestația în anulare formulată

de contestatoarea P.L.R. în contradictoriu cu intimata G.E., ca fiind

neîntemeiată; a obligat contestatoarea la plata către intimata G.E. a sumei de

505 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Tribunalul a respins

excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, întrucât, așa cum

a rezultat și din considerentele Deciziei nr. 259 din 18 ianuarie 2011,

pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, calitatea

procesuală activă identificându-se cu motivul de contestație întemeiat pe

dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., urmează ca motivele pe

care s-a întemeiat excepția să fie analizate împreună cu acesta.

Tribunalul a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei ca neîntemeiată,

întrucât aceasta a fost indicată și s-a pretins ca succesor al defunctului

L.A., titular al cererii de recunoaștere a hotărârii de divorț, calitatea de

moștenitor fiind recunoscută prin certificatul de legatar din 27 august 2008

emis de Biroul Notarului Public "D.A.A.".

Cât privește excepția

lipsei de interes, s-a reținut că aceasta a fost dezlegată în căile de atac

declarate împotriva Sentinței civile nr. 1019 din 1 iulie 2009, pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, respectiv prin Decizia nr. 259 din

18 ianuarie 2011, pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție,

dezlegarea fiind obligatorie potrivit art. 315 C. proc. civ.

Pe fondul

contestației în anulare tribunalul a reținut că, astfel cum a rezultat din

hotărârea de divorț pronunțată la 7 februarie 1982 de Curtea Supremă Regională

a Orașului New York, Tribunalul Teritorial Bronx, contestatoarea L.R. nu numai

că a fost de acord cu divorțul, dar l-a și solicitat, divorțul fiind desfăcut

nu în lipsa acesteia, ci în lipsa lui L.A., împrejurare față de care citarea

contestatoarei la soluționarea cererii de recunoaștere a hotărârii nu era

necesară, potrivit art. 172 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, apelanta având

cunoștință despre divorț și efectele juridice produse de hotărârea de divorț,

aspect rezultat și din împrejurarea că ulterior, contestatoarea a încheiat alte

două căsătorii.

Tribunalul a reținut

că potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., contestatoarea nu a făcut dovada

nici unei vătămări care i s-ar fi produs și ale cărei efecte juridice nu pot fi

înlăturate decât prin anularea hotărârii judecătorești pronunțate în procedura

de exequatur, în speță nefiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art.

317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel contestatoarea P.L.R. criticând soluția dată de

instanța de fond atât excepțiilor invocate cât și fondului pricinii.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei G.E., apelanta a arătat

că această parte nu poate sta în proces, întrucât nu a avut calitate procesuală

în soluționarea cererii de recunoaștere a hotărârii de divorț pronunțată de

instanța străină, pe de o parte, iar pe de altă parte nu a fost atrasă în acest

proces în calitatea de terț moștenitor, intimata neavând calitate de succesor

în drepturile petentului.

Cu privire la

respingerea excepției lipsei de interes pe care însăși instanța de fond a

ridicat-o din oficiu, apelanta a arătat că hotărârea nu este motivată pe acest

aspect, instanța făcând trimitere la hotărârile date în căile de atac, ceea ce

echivalează cu o nemotivare a hotărârii pronunțate.

Pe fondul

contestației în anulare, apelanta a invocat faptul că instanța a reiterat

considerentele avute în vedere la pronunțarea hotărârii desființată în calea de

atac a apelului, apărările contestatoarei, acestea nefiind analizate în mod

judicios.

A precizat apelanta

că cererea de recunoaștere a hotărârii străine se întocmește în conformitate cu

prevederile Codului de procedură civilă român. Instanța care a soluționat cererea

a pus în vedere petentului să indice numele și adresa pârâtei din dosar, în

vederea îndeplinirii actelor de procedură, că deși la dosarul cauzei se aflau

date cu privire la numele pârâtei și adresa de domiciliu al acesteia, instanța

nu a dispus citarea acesteia și nici comunicarea hotărârii pronunțate,

hotărârea fiind supusă căilor de atac.

În opinia apelantei,

instanța avea obligația prevăzută de lege să constate că hotărârea de exequator

nu este definitivă și irevocabilă, întrucât petentul a decedat mai înainte ca

ea să fie definitivă, hotărârea nu produce efecte juridice pe care instanța de

fond Ie-a menționat, fiind încălcate dispozițiile Legii nr. 105/1992 și art. 57

alin. (1) din Legea nr. 119/1996. S-a arătat în continuare că instanța de fond

a comis un abuz de drept atunci când în lipsa unei hotărâri definitive și

irevocabile, de recunoaștere a divorțului pronunțat în străinătate, de o

instanță română, face aprecieri cu privire la efectele acestui divorț

nerecunoscut de Statul Român.

Apelanta a învederat

și starea de incompatibilitate în care s-a aflat judecătorul fondului.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia nr. 700/A din 22 septembrie 2011, a respins apelul contestatoarei, ca

nefondat.

În fundamentarea

acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește

motivul de apel privitor la incompatibilitatea magistratului, a constatat că în

speță, magistratul ce a participat la soluționarea fondului cauzei, a analizat

anterior, excepția lipsei de interes în promovarea contestației în anulare, pe

care a admis-o, respingând pe cale de consecință, cererea, astfel că nu s-a

pronunțat asupra fondului cauzei sau asupra vreunei probleme litigioase, el nedevenind

astfel, incompatibil ca efect al excepției absolute de incompatibilitate,

putând continua judecarea cauzei, în urma desființării sentinței de către

instanța de control judiciar.

În privința

criticilor aferente greșitei soluționări a excepției lipsei de calitate

procesuală pasivă a intimatei, instanța a apreciat că având în vedere

posibilitatea decesului uneia/unora dintre părți, în intervalul ulterior

pronunțării hotărârii contestate, până la momentul promovării contestației în

anulare, se admite în mod unanim în doctrina și practica judiciară calitatea

procesuală în cadrul acestei căi extraordinare de atac și succesorilor în

drepturi ai părților ce nu mai sunt în ființă, soluția impunându-se în virtutea

argumentului de analogie (ubi idem est ratio, idem solutio esse debet) cu

opțiunea de principiu, a legiuitorului, dedusă din reglementările art. 243 pct.

1 C. proc. civ., în cazul intervenirii decesului pe parcursul procesului.

A reținut instanța de

control judiciar că intimata este legatarul universal al reclamantului din

procedura recunoașterii, potrivit certificatului de legatar din 27 august 2008

emis de Biroul Notarului Public "D.A.A.", astfel încât aceasta are

calitate procesuală pasivă în cadrul contestației în anulare, soluția tribunalului

sub acest aspect, fiind legală.

Referitor la motivul

de apel aferent greșitei nemotivări a soluției date excepției lipsei de

interes, Curtea a apreciat că el este la rândul său, lipsit de interes, în

condițiile în care excepția (soluționată irevocabil prin decizia instanței de

recurs) era orientată împotriva contestatoarei.

În privința motivului

de apel privind soluția pronunțată pe fondul contestației în anulare, Curtea a

apreciat că este nefondat în raport de art. 172 din Legea nr. 105/1992

republicată, care instituie regula citării părților, dar totodată, și o

excepție pentru situația când pârâtul din acțiunea de recunoaștere (care ar fi

prejudiciat prin necitare, spre deosebire de reclamantul ce a solicitat

instanței, recunoașterea, având deci, cunoștință despre procedura

exequator-ului) a fost de acord cu admiterea acțiunii străine, această

verificare (a existenței sau inexistenței acordului său) realizându-se potrivit

textului de lege, prin verificarea hotărârii străine.

Întrucât pârâta din

procedura exequator-ului, contestatoarea P.L.R., a fost de acord cu divorțul,

fiind chiar partea care l-a solicitat instanței americane, în calitate de

reclamantă, cererea de recunoaștere putea fi soluționată fără citarea părților,

ceea ce include și posibilitatea necitării doar a uneia dintre părți - în

speță, pârâta din procedura exequator-ului, adică contestatoarea P.L.R.

În privința motivului

de apel arondat nemotivării hotărârii pronunțate pe fond, prin ignorarea

criticilor contestatoarei, Curtea l-a considerat neîntemeiat, în condițiile în

care tribunalul și-a îndeplinit obligația procesuală reglementată de

prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea

judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept care au

format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților".

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs contestatoarea P.L.R. solicitând admiterea

recursului, casarea cu trimitere spre rejudecare sau cu reținere și pe fond

admiterea contestației în anulare astfel cum a fost formulată.

Recurenta-contestatoare

își subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 alin.

(1) pct. 9 C. proc. civ. și invocă vicierea procedurii de citare în fața

instanței de apel prin indicarea greșită a sălii de ședință în citație, fapt ce

a împiedicat-o să participe la judecata apelului, judecata cauzei făcându-se în

lipsa sa.

O a doua critică

vizează faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit ca în fața instanței

de fond contestatoarea nu a invocat excepția de incompatibilitate a

judecătorului care a soluționat cauza, după casare.

Recurenta-contestatoare,

referindu-se la soluționarea de către instanța de apel a excepției lipsei

calității procesuale pasive a intimatei G.E., arată că toate considerentele

avute în vedere de instanță sunt nefondate, invocând caracterul personal al

acțiunii de divorț și, cu titlu generic, reglementările Legii nr. 105/1992 și

cele ale Legii nr. 187/2003.

În finalul cererii

recurenta precizează că Legea nr. 105/1992 prevede că cererile de recunoaștere

a hotărârii de divorț pronunțată în străinătate se soluționează cu citarea

părților, că majoritatea instanțelor respectă această regulă, că nu este

posibil ca o hotărâre care este supusă căilor de atac să nu fie comunicată

părților, partea căruia nu i-a fost comunicată hotărârea fiind îndreptățită să

formuleze contestație în anulare.

Prin întâmpinarea

depusă la 13 februarie 2013 intimata G.E. a arătat, cu titlu prealabil, că taxa

judiciară aferentă recursului a fost achitată de o persoană străină de cauză și

că la seria pașaportului cu care se legitimează mandanta lipsește ultima cifră.

Pe fondul cauzei

intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că

recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 88

alin. (1) C. proc. civ., citația va cuprinde numărul și data emiterii precum și

numărul dosarului, arătarea anului, lunii, zilei și orei de înfățișare, arătarea

instanței și a sediului ei, numele părții potrivnice și felul pricinii, parafa

șefului instanței și semnătura grefierului și mențiunea că prin înmânarea

citației sub semnătură de primire personal sau prin reprezentant legal sau

convențional, pentru un termen de judecată ulterior acestuia pentru care

citația i-a fost înmânată și alte mențiuni prevăzute de lege.

Legiuitorul prevede

sub sancțiunea nulității mențiunile referitoare la data, ziua și ora de

înfățișare, la instanță și sediul acesteia, la numele, domiciliul și calitatea

celui citat, precum și la parafa șefului instanței și semnătura grefierului.

Citația la care face

referire recurenta-contestatoare cuprinde toate mențiunile prevăzute de art. 88

alin. (1) C. proc. civ., nu numai cele prevăzute sub sancțiunea nulității de

alineatul doi al aceluiași text de lege.

Așadar, împrejurarea

că judecata s-a desfășurat într-o altă sală decât cea înscrisă pe citație nu

este de natură să conducă la nulitatea actului de procedură, reprezentanta

apelantei nefăcând dovada că a fost împiedicată în a face demersurile firești,

de identificare a sălii de judecată în condițiile în care avea la dispoziție

liberul acces atât la serviciul de grefă al instanței, precum și la listele de

ședință de la acea dată, afișate la ușile sălilor de judecată.

Cea de-a doua critică

este, de asemenea, nefondată întrucât instanța a analizat incidentul privind

incompatibilitatea magistratului, reținând corect situația de fapt reală, aceea

că nu contestatoarea a invocat excepția de incompatibilitate a judecătorului ci

a cerut acestuia să o invoce, aspect ce reiese cu evidentă din motivarea

deciziei atacate.

Cea de-a treia

critică, referitoare la caracterul nefondat al considerentelor care au

fundamentat menținerea soluției de respingere a excepției lipsei calității

procesuale pasive a intimatei G.E., nu poate fi, de asemenea, primită.

De reținut este că

această critică prezintă o argumentație extrem de sumară, recurenta

contestatoare indicând generic încălcarea Legii nr. 119/1996, limitându-se numai

să indice faptul că cel care a formulat cererea de recunoaștere a fost L.A.

care a decedat după pronunțarea hotărârii de exequator și mai înainte de a

rămâne definitivă și irevocabilă pentru a produce efecte juridice astfel cum

prevede art. 57 alin. (1) din Legea nr. 119/1996.

Instanța de apel a

răspuns fundamentat criticii vizând soluția pronunțată cu privire la această

excepție, în aplicarea principiului dedus din reglementările art. 243 pct. 1 C.

proc. civ., interpretarea fiind conformă cu statutul persoanei cu vocație

succesorală căruia îi sunt transmise, prin efectul moștenirii inclusiv

drepturile și obligațiile procesuale ale persoanei decedate.

Soluția pronunțată de

instanța de fond cu privire la această excepție a fost analizată și din

perspectiva caracteristicilor unei acțiuni în recunoașterea unei hotărâri

judecătorești străine, instanța de apel concluzionând în mod legal asupra

faptului transmiterii dreptului de a continua o astfel de acțiune de

recunoaștere, inclusiv din perspectiva căilor de atac, către moștenitorii

părții, instanța de control judiciar concluzionând în mod corect, că intimata

este legatarul universal al reclamantului din procedura recunoașterii conform

certificatului de legatar, aspectul privind calitatea procesuală pasivă a

intimatei G.E. privind astfel o corectă dezlegare.

Nici cea din urmă

critică nu este fondată întrucât instanța de control judiciar a interpretat și

aplicat corect, raportat la datele speței, dispozițiile art. 172 din Legea nr.

105/1992 republicată, care reglementează raporturile de drept internațional

privat, acordul dat de contestatoare în pronunțarea divorțului dând

efectivitate tezei a II-a a evocatului text legal.

În considerarea celor

ce preced Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de

a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C.

proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurenta P.L.R. împotriva Deciziei civile nr. 700-A din 22

septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 12 martie 2013.

Procesat

de GGC - NN