ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 654/2013

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele Prin sentința civilă nr. 258/C din 10 februarie 2012, Tribunalul Bihor, secția civilă, a respins acțiunea formulată de reclamantul U.J. în contradictoriu cu pârâții P.I. și P.D., ca nefiind de competența instanțelor române, fiind obligat reclamantul la plata sumei de 2.150 RON cheltuieli de judecată.

Pentru â pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâților să restituie reclamantului suma de 241.025 dolari SUA, la care să se adauge dobânda practicată de bancă, în procent de 6% începând cu data de 1 martie 2008, susținându-se că reclamantul deține cetățenie română și americană, locuiește în S.U A și că la data de 15 septembrie 1997 a împrumutat pârâților suma de 80.000 dolari SUA, iar la date ulterioare i-a mai împrumutat cu alte sume de bani care totalizează 241.025 dolari SUA; În raport de starea de fapt și de obiectul acțiunii, instanța de fond a apreciat că nu este incident nici unul din cazurile prevăzute de art. 149, art. 150 din Legea nr. 105/1992 care să atragă competența instanțelor române în soluționarea prezentului litigiu, iar în temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992 a respins acțiunea ca nefiind de competența instanțelor române.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel, reclamantul U.J., solicitând admiterea lui, respingerea excepției de necompetență a instanțelor românești și anularea sentinței atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 46/2012-A din 5 iulie 2012 a respins ca nefondat apeiul declarat de reclamantul U.J., reținându-se că, legea aplicabilă atât în ceea ce privește normele de drept internațional privat cât și în ceea ce privește fondul litigiului, este legea americană, părțile fiind ambele cetățeni americani, cu domiciliu și reședință permanentă în SUA, obligația contractuală a luat naștere și trebuia executată tot în SUA, împrumutul accesoriu a fost contractat tot în SUA prin intermediul unei bănci americane, conform recunoașterilor reclamantului.

împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamantul U.J. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu consecința admiterii apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Critica adusă deciziei atacate se referă în esență la faptul că, în mod greșit instanța de apel a respins proba testimonială solicitată în cauză, având în vedere că administrarea acesteia ar fi lămurit aspectul referitor la reședința intimaților în România, având în vedere că aceștia dețin o proprietate în România, fapt ce ar fi stabilit că legea română era cea aplicabilă în speța de față.

Mai arată recurentul că, pe rolul Tribunalului Bihor a fost promovată o cerere de sechestru asigurător, iar cu ocazia soluționării recursului a fost invocată aceiaș] excepție de necompetență generală a instanțelor române, excepție care a fost respinsă de Curtea de Apel Oradea, din considerentele deciziei rezultând faptul că, instanțele române au competență generală de soluționare a cauzei, prin raportare la dispozițiile art. 149 și art. 150 din Legea nr. 105/1992, iar în prezenta cauză aceeași instanță și-a schimbat punctul de vedere cu privire la competență.

O altă critică vizează faptul că, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, care prevăd că „legea națională este legea statului a cărui cetățenie o are persoana în cauză, iar proba cetățeniei se face în conformitate cu legea statului a cărui cetățenie se invocă". Analizând critica adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul reclamantului U.J. să fie respins, pentru următoarele considerente: Astfel, Înalta Curte constată că, obiectul acțiunii îl constituie cererea reclamantului U.J. de obligare a pârâților P.D. și P.I.

la plata sumei de 241.025 dolari SUA, la care se adaugă dobânda practicată de banca americană C., reclamantul susținând că izvorul acestei obligații îl constituie un împrumut acordat pârâților la data de 15 septembrie 1997 în SUA, astfel că, legea aplicabilă în speță, fiind cea română, competența soluționării cauzei aparține instanțelor române. Această susținere este nefondată, urmând a fi respinsă, având în vedere că în mod corect cele două instanțe au apreciat că prezentul litigiu nu atrage competența instanțelor române, atât în ceea ce privește normele de drept internațional privat, cât și în ceea ce privește fondul litigiului, această competență exclusivă fiind dată de faptul că, ambele părți sunt cetățeni americani cu domiciliul și reședința permanentă în SUA, iar obligația contractuală a luat naștere și trebuia executată în SUA, împrumutul accesoriu fiind contractat în SUA prin intermediul unei bănci americane.

Astfel, conform prevederilor art. 149 din Legea nr. 105/1992, instanțele române ar fi competente dacă pârâtul sau unul dintre pârâți au domiciliul sau reședința în România. Din actele depuse la dosarul cauzei a căror analiză nu poate fi efectuată în recurs, din perspectiva specificului acestei căi de atac a rezultat că domiciliul părților este în SUA, iar reședința pârâților la data promovării litigiului pe rolul instanțelor române, nu mai era în România, așa încât nu este aplicabil pct. 1 al art. mai sus-evocat.

În acest sens, se constată că nici pct. 4 al art. 149 din Legea nr. 105/1992 nu este incident în cauză, având în vedere că, raportul juridic de împrumut a luat naștere și trebuia să se execute în SUA și nu în România, astfel că, în mod corect s-a reținut de către instanțele anterioare faptul că nici una dintre părți nu are nici domiciliul și nici reședința în România, iar raportul juridic nu a luat naștere și nu s-a executat, fie și numai în parte în România, conform prevederilor art. 5, art. 9 și art. 10 pct. 1 C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerea recurentului, potrivit căreia, în mod greșit instanța de apel a respins proba testimonială, care ar fi lămurit aspectul referitor la reședința intimaților în România, se constată că este nefondată, întrucât din administrarea probei cu înscrisuri a rezultat faptul că, ambele părți sunt cetățeni americani cu domiciliul și reședința permanentă în SUA, sens în care instanța a constatat că proba solicitată nu este pertinentă și concludentă cauzei, cu motivarea că problema reședinței este o stare de drept și nu una de fapt care să fie dovedită cu martori.

Tot în același context, se reține că prin prezenta acțiune reclamantul vizează realizarea unui drept de creanță, respectiv plata unei datorii contractuale și nicidecum realizarea unui drept real aferent imobilului indicat în acțiunea introductivă, astfel că, în cauză nu este relevant faptul că pârâții au un imobil în România și nici faptul că prin subrogație reală ar fi fost dobândit acel imobil cu banii împrumutați în SUA. Obiectul raportului de împrumut constituindu-l banii, care sunt bunuri de consumație, ceea ce trebuia să se restituie fiind bunuri de aceeași natură, neavând nici o influență asupra naturii raportului juridic, destinația pe care au primit-o bunurile ce au făcut obiectul împrumutului, aspect ce nu atrage nici incidența prevederilor art. 77 din Legea nr. 105/1992 și nici a instanțelor de la locul situării imobilului, respectiv art. 49 din Legea nr. 105/1992.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul U.J., iar potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. va obliga recurentul să achite intimaților-pârâți P.D. și P.I. suma de 3.492 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform facturilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul U.J. împotriva deciziei civile rr.46/2012-A din 05 iulie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă. Obligă recurentul-reciamant U.J. să achite intimaților-pârâți P.D. și P.I. suma de 3.492 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2013.