ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7611/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 06 ianuarie 2011, reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date a solicitat Tribunalului Dolj ca, în contradictoriu cu pârâta D.A.F., să se pronunțe o hotărâre prin care să se dispună restrângerea pentru pârâtă a exercitării dreptului la liberă circulație în Italia, pentru o perioadă de cel mult 3 ani. În motivarea sesizării, s-a arătat că pârâta a fost expulzată din Italia la data de 28 octombrie 2010, în baza Decretului Chesturii Provinciei Lecce, măsura fiind luată datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în această țară, reținând atenția gradului scăzut de integrare a pârâtei în perimetrul statului italian și având în vedere că aceasta a avut o activitate infracțională, prin care a adus atingere ordinii și siguranței publice.

Din declarația pârâtei a reieșit că aceasta a părăsit teritoriul României la data de 21 septembrie 2010, prin Punctul de Trecere a Frontierei Nădlac, cu destinația Italia, fiind reținută și returnată pentru încălcarea unei interdicții de a intra pe teritoriul Italiei, emisă de către Prefectul Provinciei Lecce, în anul 2009, pentru săvârșirea infracțiunii de prostituție. Tribunalul Dolj, prin sentința civilă nr. 51 din 28 ianuarie 2011, a respins cererea formulată de reclamantă, reținând în esență următoarele: Returnarea pârâtei din Italia pentru ședere nelegală nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a pârâtei.

Această ingerință nu poate fi privită ca necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei, în sensul art. 27 din Directiva 2004/38/CE. În cauză nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din Directivă. Singurele probe administrate sunt reprezentate de declarațiile pârâtei la Poliția de Frontieră Timișoara, decretul de reținere al Biroului de Imigrări al Chesturii din Lecce, decizia chestorului provinciei Lecce, din care nu reiese pericolul pe care îl reprezintă activitatea desfășurată de pârâtă pentru ordinea și siguranța publică a statului italian. Față de dispozițiile art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație al pârâtei doar pentru că a fost returnat de autoritățile italiene pentru că nu îndeplinea condițiile de ședere cerute cetățenilor comunitari, nu ar respecta principiul proporționalității și nu s-ar baza pe comportamentul acesteia.

S-a apreciat că legislația comunitară, prioritară în speță, nu permite restricționarea dreptului discutat decât în condițiile art. 27 din Directivă, excluzând rațiuni de ordin economic, de imagine ori cu caracter preventiv și simpla neîndeplinire de către pârâtă a formalităților privind intrarea ori șederea, neînsoțită de alte probe, nu constituie, în sine, o conduită de natură să afecteze ordinea și securitatea publică a statului. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, deoarece instanța nu a luat în considerare Obiectivul nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 și nici cele ale Prefectului Provinciei Lecce. Prin decizia civilă nr. 201 din 31 martie 2011, Curtea de Apel Craiova a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat sentința criticată și a constatat de drept încetată procedura judiciară având drept obiect restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia pentru pârâtă.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel a reținut că Legea nr. 206/2010 a modificat Legea 248/2005, abrogându-se dispozițiile art. 38 lit. a), art. 39 alin. (1) și art. 42 alin. (2) din Legea 248/2005. De asemenea, prin aceeași lege, s-a dispus încetarea de drept a procedurilor judiciare aflate în curs de desfășurare și pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pentru instituirea unei măsuri de limitare a dreptului la liberă circulație în străinătate, începute în temeiul art. 38 lit. a), art. 39 alin. (1), art. 40 lit. d) și art. 42 alin. (2) din Legea nr. 248/2005. Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date.

Prin decizia civilă nr. 2084 din 22 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de apelantă, a casat decizia nr. 201 din 31 martie 2011 și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova. Prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că instanța de apel a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, neexaminând astfel fondul cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005. Prin decizia civilă nr. 36 din 27 aprilie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, a fost respins apelul reclamantei. Instanța de rejudecare a reținut, în esență, următoarele: Temeiul legal al cererii formulată de reclamantă l-a constituit art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Incidența dispozițiilor Legii nr. 248/2005, ca act normativ național ce prevede regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, trebuie analizată însă în contextul legislației europene (având în vedere că România face parte din țările membre ale Uniunii Europene), îndeosebi a Directivei nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene, privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora. Potrivit art. 27 pct. 1 din Directiva nr. 2004/38/CE, statele membre pot restricționa libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de naționalitate, din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

Aceste motive nu pot fi invocate pentru a servi unor scopuri economice. La pct. 2 din același articol al Directivei nr. 2004/38/CE se stipulează că măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se bazează exclusiv pe conduita personală a individului în cauză. În speță, pârâta D.A.F. a fost expulzată din Italia la data de 28 octombrie 2010, în baza Decretului Chesturii Provinciei Lecce, reținându-se că avea interdicție să intre pe teritoriul Statului italian, emisă de către Prefectul Provinciei Lecce, în anul 2009, conform declarației pârâte, dată la 28 octombrie 2010. La dosarul cauzei a fost depus în copie Decretul Chesturii Provinciei Lecce, în care se menționează că pârâta a fost reținută pentru prostituție, fiind pusă în libertate la data emiterii decretului și că fapta constituie o amenințare la adresa siguranței publice.

Nu există însă nicio dovadă din care să rezulte că pârâta a fost cercetată și condamnată de instanțele de judecată ale statului italian, pentru săvârșirea vreunei infracțiuni. Or, nu se poate susține că simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea statului de unde s-a dispus returnarea, referitoare la intrarea și șederea pe teritoriul său a unui cetățean al unui alt stat membru al Uniunii, ar reprezenta, prin ea însăși, o faptă contrară ordinii publice din acel stat. Cât privește săvârșirea de infracțiuni de către pârâtă pe teritoriul statului italian, nici aceasta nu reprezintă un criteriu suficient în raport de care să se dispună restrângerea dreptului la liberă circulație, în condițiile în care Directiva 2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea justifica în sine restrângerea libertății de circulație.

Simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea statului italian referitoare la dreptul de intrare și ședere pe teritoriul său a unui cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene nu poate fi încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice, după cum nici condamnările penale anterioare nu pot justifica, în sine, restricționarea pe viitor a dreptului la liberă circulație, pentru a se putea admite acțiunea cu care reclamanta a învestit instanța. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, criticând-o pentru nelegalitate, fără a indica în drept motivele de modificare sau casare incidente, în raport de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că sesizarea instanței s-a făcut în temeiul dispozițiilor art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 raportat la dispozițiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, iar în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru limitarea exercitării dreptului la libera circulație. S-a susținut că pârâta a fost îndepărtată de pe teritoriul Italiei, la data de 28 octombrie 2010 conform Decretului de îndepărtare emis de către Chestorul din provincia Lecce, întrucât aceasta a avut o conduită imorală pe teritoriul statului italian, practicând prostituția, măsura fiind luată din motive de ordine și siguranță publică. S-a arătat că în cauză sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 27 și 28 din Directiva nr. 2004/38/CE, iar măsura solicitată respectă principiul proporționalității și are în vedere conduita pârâtei.

Înalta Curte, examinând recursul de față prin prisma criticilor formulate, ce se pot încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., îl constată nefondat pentru următoarele considerente: Prin H.G. nr. 1347/2007 s-a stabilit în sarcina Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date obligația de a înainta instanței competente dosarul de îndepărtare a persoanei vizate. Acest demers trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, potrivit cărora restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație se dispune de către instanță, în raport de prevederile acestui text, care trebuie interpretate prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate. Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată aplicare. De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004. Acest act normativ este cuprins în anexele Protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. În alin. (2) textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Condamnările penale anterioare gradul scăzut de integrare, munca fără drept, nu poate justifica, luarea unor asemenea măsuri. Art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează, de asemenea, că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, fără a se face dovada motivelor privind atingerea adusă ordinei, siguranței sau sănătății publice. Astfel, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară. În cauză se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

Măsura restrângerii dreptului la liberă circulație doar pentru faptul că prezența pârâtei pe teritoriul Italiei ar constitui o amenințare la adresa siguranței publice a acelui stat, nu ar respecta principiul proporționalității și nu s-ar baza pe comportamentul acestuia. Împrejurarea că autoritățile statului membru al Uniunii Europene au dispus expulzarea pârâtei cetățean român nu este prin ea însăși suficientă pentru instanța română de a interzice, la rândul său, dreptul de circulație al cetățeanului său. Dispozițiile art. 2 lit. a) din H.G. nr. 1347/2007 prevăd doar dreptul Ministerului Administrației și Internelor de a sesiza instanța în vederea restrângerii dreptului la liberă circulație, în condițiile prevăzute de lege, și nu o obligație a instanței de a se pronunța în sensul celor solicitate, fără a cenzura starea de fapt și îndeplinirea condițiilor privind afectarea ordinei, siguranței sau sănătății publice.

Prin urmare, având în vedere considerentele sus-menționate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei civile nr. 36 din 27 aprilie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie 2012.