ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7611/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7611/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
La data de 06
ianuarie 2011, reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea
Bazelor de Date a solicitat Tribunalului Dolj ca, în contradictoriu cu pârâta D.A.F.,
să se pronunțe o hotărâre prin care să se dispună restrângerea pentru pârâtă a
exercitării dreptului la liberă circulație în Italia, pentru o perioadă de cel
mult 3 ani.
În motivarea
sesizării, s-a arătat că pârâta a fost expulzată din Italia la data de 28
octombrie 2010, în baza Decretului Chesturii Provinciei Lecce, măsura fiind
luată datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în
această țară, reținând atenția gradului scăzut de integrare a pârâtei în
perimetrul statului italian și având în vedere că aceasta a avut o activitate
infracțională, prin care a adus atingere ordinii și siguranței publice.
Din declarația
pârâtei a reieșit că aceasta a părăsit teritoriul României la data de 21
septembrie 2010, prin Punctul de Trecere a Frontierei Nădlac, cu destinația
Italia, fiind reținută și returnată pentru încălcarea unei interdicții de a
intra pe teritoriul Italiei, emisă de către Prefectul Provinciei Lecce, în anul
2009, pentru săvârșirea infracțiunii de prostituție.
Tribunalul
Dolj, prin sentința civilă nr. 51 din 28 ianuarie 2011, a respins cererea
formulată de reclamantă, reținând în esență următoarele:
Returnarea
pârâtei din Italia pentru ședere nelegală nu reprezintă o împrejurare de natură
a justifica persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de
circulație a pârâtei. Această ingerință nu poate fi privită ca necesară într-o
societate democratică și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei, în
sensul art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
În cauză nu
s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din Directivă. Singurele
probe administrate sunt reprezentate de declarațiile pârâtei la Poliția de
Frontieră Timișoara, decretul de reținere al Biroului de Imigrări al Chesturii
din Lecce, decizia chestorului provinciei Lecce, din care nu reiese pericolul
pe care îl reprezintă activitatea desfășurată de pârâtă pentru ordinea și
siguranța publică a statului italian.
Față de
dispozițiile art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, măsura restrângerii
exercitării dreptului la liberă circulație al pârâtei doar pentru că a fost
returnat de autoritățile italiene pentru că nu îndeplinea condițiile de ședere
cerute cetățenilor comunitari, nu ar respecta principiul proporționalității și
nu s-ar baza pe comportamentul acesteia.
S-a apreciat
că legislația comunitară, prioritară în speță, nu permite restricționarea
dreptului discutat decât în condițiile art. 27 din Directivă, excluzând rațiuni
de ordin economic, de imagine ori cu caracter preventiv și simpla neîndeplinire
de către pârâtă a formalităților privind intrarea ori șederea, neînsoțită de
alte probe, nu constituie, în sine, o conduită de natură să afecteze ordinea și
securitatea publică a statului.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate,
deoarece instanța nu a luat în considerare Obiectivul nr. 2 lit. d) din
H.G. nr. 1347/2007 și nici cele ale Prefectului
Provinciei Lecce.
Prin decizia
civilă nr. 201 din 31 martie 2011, Curtea de Apel Craiova a admis apelul
declarat de reclamantă, a schimbat sentința criticată și a constatat de drept
încetată procedura judiciară având drept obiect restrângerea exercitării
dreptului la liberă circulație în Italia pentru pârâtă.
Pentru a se
pronunța astfel, Curtea de Apel a reținut că Legea nr. 206/2010 a modificat
Legea 248/2005, abrogându-se dispozițiile art. 38 lit. a), art. 39 alin. (1) și
art. 42 alin. (2) din Legea 248/2005.
De asemenea,
prin aceeași lege, s-a dispus încetarea de drept a procedurilor judiciare
aflate în curs de desfășurare și pentru care nu există o hotărâre
judecătorească definitivă și irevocabilă pentru instituirea unei măsuri de limitare
a dreptului la liberă circulație în străinătate, începute în temeiul art. 38
lit. a), art. 39 alin. (1), art. 40 lit. d) și art. 42 alin. (2) din Legea nr.
248/2005.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs apelanta Direcția pentru Evidența Persoanelor
și Administrarea Bazelor de Date.
Prin decizia
civilă nr. 2084 din 22 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis
recursul declarat de apelantă, a casat decizia nr. 201 din 31 martie 2011 și a
trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova.
Prin decizia
de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că instanța de apel a
schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, neexaminând astfel fondul
cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 38 lit. b) din
Legea nr. 248/2005.
Prin decizia
civilă nr. 36 din 27 aprilie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, a
fost respins apelul reclamantei.
Instanța de
rejudecare a reținut, în esență, următoarele:
Temeiul legal
al cererii formulată de reclamantă l-a constituit art. 38 lit. b) din Legea nr.
248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în
străinătate.
Incidența
dispozițiilor Legii nr. 248/2005, ca act normativ național ce prevede regimul
liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, trebuie analizată însă
în contextul legislației europene (având în vedere că România face parte din
țările membre ale Uniunii Europene), îndeosebi a Directivei nr. 2004/38/CE a
Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene, privind dreptul la
liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii
Uniunii și membrii familiilor acestora.
Potrivit art.
27 pct. 1 din Directiva nr. 2004/38/CE, statele membre pot restricționa
libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor
de familie, indiferent de naționalitate, din motive de ordine publică,
siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate pentru
a servi unor scopuri economice.
La pct. 2 din
același articol al Directivei nr. 2004/38/CE se stipulează că măsurile luate
din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul
proporționalității și se bazează exclusiv pe conduita personală a individului
în cauză.
În speță,
pârâta D.A.F. a fost expulzată din Italia la data de 28 octombrie 2010, în baza
Decretului Chesturii Provinciei Lecce, reținându-se că avea interdicție să
intre pe teritoriul Statului italian, emisă de către Prefectul Provinciei
Lecce, în anul 2009, conform declarației pârâte, dată la 28 octombrie 2010.
La dosarul
cauzei a fost depus în copie Decretul Chesturii Provinciei Lecce, în care se
menționează că pârâta a fost reținută pentru prostituție, fiind pusă în
libertate la data emiterii decretului și că fapta constituie o amenințare la
adresa siguranței publice.
Nu există
însă nicio dovadă din care să rezulte că pârâta a fost cercetată și condamnată
de instanțele de judecată ale statului italian, pentru săvârșirea vreunei
infracțiuni.
Or, nu se
poate susține că simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea statului
de unde s-a dispus returnarea, referitoare la intrarea și șederea pe teritoriul
său a unui cetățean al unui alt stat membru al Uniunii, ar reprezenta, prin ea
însăși, o faptă contrară ordinii publice din acel stat.
Cât privește
săvârșirea de infracțiuni de către pârâtă pe teritoriul statului italian, nici
aceasta nu reprezintă un criteriu suficient în raport de care să se dispună
restrângerea dreptului la liberă circulație, în condițiile în care Directiva
2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea justifica
în sine restrângerea libertății de circulație.
Simpla
nerespectare a condițiilor prevăzute de legea statului italian referitoare la
dreptul de intrare și ședere pe teritoriul său a unui cetățean al unui alt stat
membru al Uniunii Europene nu poate fi încadrată în categoria faptelor de
natură a aduce atingere ordinii publice, siguranței publice sau sănătății
publice, după cum nici condamnările penale anterioare nu pot justifica, în
sine, restricționarea pe viitor a dreptului la liberă circulație, pentru a se
putea admite acțiunea cu care reclamanta a învestit instanța.
Împotriva
acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Ministerul Administrației
și Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor
de Date, criticând-o pentru nelegalitate, fără a indica în drept motivele de
modificare sau casare incidente, în raport de dispozițiile art. 304 C. proc.
civ.
În
dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că sesizarea instanței s-a făcut în
temeiul dispozițiilor art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 raportat la
dispozițiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, iar în cauză s-a făcut
dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru limitarea exercitării
dreptului la libera circulație.
S-a susținut
că pârâta a fost îndepărtată de pe teritoriul Italiei, la data de 28 octombrie
2010 conform Decretului de îndepărtare emis de către Chestorul din provincia
Lecce, întrucât aceasta a avut o conduită imorală pe teritoriul statului
italian, practicând prostituția, măsura fiind luată din motive de ordine și
siguranță publică.
S-a arătat că
în cauză sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 27 și 28 din Directiva nr.
2004/38/CE, iar măsura solicitată respectă principiul proporționalității și are
în vedere conduita pârâtei.
Înalta Curte,
examinând recursul de față prin prisma criticilor formulate, ce se pot încadra
în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., îl
constată nefondat pentru următoarele considerente:
Prin H.G. nr.
1347/2007 s-a stabilit în sarcina Direcției pentru Evidența Persoanelor și
Administrarea Bazelor de Date obligația de a înainta instanței competente
dosarul de îndepărtare a persoanei vizate.
Acest demers
trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea
nr. 248/2005, potrivit cărora restrângerea exercitării dreptului la liberă
circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pe o perioadă
de cel mult 3 ani, cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui
stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar
aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relațiilor bilaterale
dintre România și acel stat.
Măsura
restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație se dispune de către
instanță, în raport de prevederile acestui text, care trebuie interpretate prin
raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această
prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția
României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu
au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea
actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la
îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.
Conform
dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea
Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura
compatibilitatea dintre acest Tratat și convențiile încheiate înainte de data
aderării ce au generat drepturi și obligații, iar, față de această prevedere,
legislația comunitară este de imediată aplicare.
De aceea, legea română trebuie interpretată în
raport cu norma comunitară,
iar dreptul la liberă circulație pe
teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din
Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a
Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act
normativ este cuprins în anexele Protocolului de aderare, care cuprinde
condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor
europene.
Potrivit
legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept
absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea
libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor
de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță publică
sau sănătate publică.
În alin. (2)
textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și
să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Condamnările penale
anterioare gradul scăzut de integrare, munca fără drept, nu poate justifica,
luarea unor asemenea măsuri.
Art. 6 din
Tratatul privind Uniunea Europeană statuează, de asemenea, că drepturile
fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Prin urmare,
deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a
restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate
dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu
care România are încheiat acord de readmisie, fără a se face dovada motivelor
privind atingerea adusă ordinei, siguranței sau sănătății publice.
Astfel,
restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă
condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile
Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară.
În cauză se
constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 din Directiva
2004/38/CE.
Măsura
restrângerii dreptului la liberă circulație doar pentru faptul că prezența
pârâtei pe teritoriul Italiei ar constitui o amenințare la adresa siguranței
publice a acelui stat, nu ar respecta principiul proporționalității și nu s-ar
baza pe comportamentul acestuia.
Împrejurarea
că autoritățile statului membru al Uniunii Europene au dispus expulzarea
pârâtei cetățean român nu este prin ea însăși suficientă pentru instanța română
de a interzice, la rândul său, dreptul de circulație al cetățeanului său.
Dispozițiile
art. 2 lit. a) din H.G. nr. 1347/2007 prevăd doar dreptul Ministerului
Administrației și Internelor de a sesiza instanța în vederea restrângerii
dreptului la liberă circulație, în condițiile prevăzute de lege, și nu o
obligație a instanței de a se pronunța în sensul celor solicitate, fără a
cenzura starea de fapt și îndeplinirea condițiilor privind afectarea ordinei,
siguranței sau sănătății publice.
Prin urmare,
având în vedere considerentele sus-menționate, Înalta Curte, în temeiul
dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și
Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei civile nr. 36 din 27 aprilie
2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 13 decembrie 2012.