ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1005/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 26 din 3 mai 2012 Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, admițând excepția de necompetență teritorială invocată de intimata A.V.A.S., a declinat competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamanta V.A.A., în contradictoriu cu pârâtele A.V.A.S. București și SC E.C. SRL București în favoarea Curții de Apel București, secția specializată în litigii cu profesioniștii. În pronunțarea acestei hotărâri instanța a reținut că litigiul este supus prevederilor O.U.G. nr. 51/1998 în forma în vigoare la data sesizării instanței, fiind incidente în determinarea competenței teritoriale dispozițiile art. 45 din O.U.G.

nr. 51/1998. Astfel învestită Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin încheierea din 23 octombrie 2012, a admis cererea de suspendare formulată de pârâta SC E.C. SRL și în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ. a dispus suspendare judecării cauzei, apreciind că soluționarea acestui dosar depinde de cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 2243/2/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu termen la 22 mai 2013. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta V.A.A. solicitând admiterea recursului, casarea încheierii recurate, respingerea cererii de suspendare și trimiterea cauzei la aceeași instanță în vederea continuării judecății. Recurenta-reclamantă își întemeiază în drept recursul pe dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ., art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., art. 244 1 C. proc. civ. Într-o primă critică recurenta-reclamantă reproșează instanței că nu și-a motivat măsura suspendării, nearătând argumentele pe care și-a sprijinit raționamentul și pronunțând astfel o încheiere neconformă dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. În consolidarea acestei prime critici recurenta-reclamantă face trimitere și la Recomandările C.C.J.E. În cadrul celei de-a doua critici recurenta-reclamantă contestă soluția dată pe fondul pricinii, reproșând instanței că prin neanalizarea cauzei pendinte, a pronunțat o hotărâre nelegală, în cauză nefiind întrunite dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând încheierea recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este fondat din următoarele considerente: Dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătorești întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care sunt respectate circumstanțele concrete ale cauzei. Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, fiind o garanție a dreptului la un proces echitabil. Motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă fiind de esența hotărârilor, reprezentând o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție.

Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c. Țările de Jos, Hotărârea din 19 aprilie 1994, §59; în același sens, cauza Albina c. România, Hotărârea din 28 aprilie 2005, §30). Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele și contraargumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001). Examinând așadar încheierea recurată din perspectiva exigențelor impuse de art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., apare cu evidență faptul că instanța nu s-a conformat obligației legal reglementate, neindicând motivele de fapt și de drept care au fundamentat soluția pronunțată, instanța neanalizând argumentele și contraargumentele prezentate cu privire la cererea de suspendare, împrejurare față de care încheierea recurată apare ca nemotivată,fiind pronunțată cu încălcarea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., concretizându-se astfel într-o veritabilă încălcare a dreptului la un proces echitabil. Față de aceste considerente care fac inutilă examinarea celei de-a doua critici, Înalta Curte, va admite recursul, va casa încheierea recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă V.A.A. împotriva încheierii din 23 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, casează încheierea recurată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 12 martie 2013. Procesat de GGC - NN