ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1005/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 26 din 3 mai 2012 Curtea de

Apel Craiova, secția a II-a civilă, admițând excepția de necompetență

teritorială invocată de intimata A.V.A.S., a declinat competența de soluționare

a acțiunii formulată de reclamanta V.A.A., în contradictoriu cu pârâtele

A.V.A.S. București și SC E.C. SRL București în favoarea Curții de Apel

București, secția specializată în litigii cu profesioniștii.

În pronunțarea

acestei hotărâri instanța a reținut că litigiul este supus prevederilor O.U.G.

nr. 51/1998 în forma în vigoare la data sesizării instanței, fiind incidente în

determinarea competenței teritoriale dispozițiile art. 45 din O.U.G. nr.

51/1998.

Astfel învestită

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin încheierea din 23

octombrie 2012, a admis cererea de suspendare formulată de pârâta SC E.C. SRL

și în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ. a dispus suspendare judecării

cauzei, apreciind că soluționarea acestui dosar depinde de cauza ce formează

obiectul Dosarului nr. 2243/2/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu

termen la 22 mai 2013.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs reclamanta V.A.A. solicitând admiterea recursului,

casarea încheierii recurate, respingerea cererii de suspendare și trimiterea

cauzei la aceeași instanță în vederea continuării judecății.

Recurenta-reclamantă

își întemeiază în drept recursul pe dispozițiile art. 304

1

C. proc.

civ., art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., art. 244

1

C. proc.

civ.

Într-o primă critică

recurenta-reclamantă reproșează instanței că nu și-a motivat măsura

suspendării, nearătând argumentele pe care și-a sprijinit raționamentul și

pronunțând astfel o încheiere neconformă dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ.

În consolidarea

acestei prime critici recurenta-reclamantă face trimitere și la Recomandările

C.C.J.E.

În cadrul celei de-a

doua critici recurenta-reclamantă contestă soluția dată pe fondul pricinii,

reproșând instanței că prin neanalizarea cauzei pendinte, a pronunțat o

hotărâre nelegală, în cauză nefiind întrunite dispozițiile art. 244 alin. (1)

pct. 1 C. proc. civ.

Înalta Curte,

examinând încheierea recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că

recursul este fondat din următoarele considerente:

Dreptul la un proces

echitabil impune motivarea hotărârilor judecătorești întrucât numai pe această

cale se poate verifica maniera în care sunt respectate circumstanțele concrete

ale cauzei. Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a

justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă

a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au

format convingerea instanței, fiind o garanție a dreptului la un proces

echitabil.

Motivarea trebuie să

fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă

fiind de esența hotărârilor, reprezentând o garanție pentru părți că cererile

lor au fost analizate cu atenție.

Aceeași concluzie se

desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor

Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că

dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție,

înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta

observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Întrucât

Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci

drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind

efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat "ascultate",

adică examinate propriu-zis de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6

implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda

la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale

părților sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk

c. Țările de Jos, Hotărârea din 19 aprilie 1994, §59; în același sens, cauza

Albina c. România, Hotărârea din 28 aprilie 2005, §30). Obligația instanței de

a răspunde prin motivare la argumentele și contraargumentele prezentate de

părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri

motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției"

(hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).

Examinând așadar

încheierea recurată din perspectiva exigențelor impuse de art. 261 pct. 5 C.

proc. civ., apare cu evidență faptul că instanța nu s-a conformat obligației

legal reglementate, neindicând motivele de fapt și de drept care au fundamentat

soluția pronunțată, instanța neanalizând argumentele și contraargumentele

prezentate cu privire la cererea de suspendare, împrejurare față de care

încheierea recurată apare ca nemotivată,fiind pronunțată cu încălcarea art. 261

pct. 5 C. proc. civ., concretizându-se astfel într-o veritabilă încălcare a

dreptului la un proces echitabil.

Față de aceste

considerente care fac inutilă examinarea celei de-a doua critici, Înalta Curte,

va admite recursul, va casa încheierea recurată și va trimite cauza aceleiași

instanțe pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de recurenta-reclamantă V.A.A. împotriva încheierii din 23 octombrie

2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, casează

încheierea recurată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru continuarea

judecății.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 12 martie 2013.

Procesat

de GGC - NN