ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5931/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5931/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la data de 11 februarie 2011,

reclamantul C.G. a chemat în judecată Statul Român prin Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), solicitând obligarea pârâtei CCSD să emită

decizia reprezentând titlu de despăgubire aferent Dispoziției nr. 655/2006, emisă

de Primăria Municipiului Pitești, reprezentând restituirea în echivalent a

imobilului teren și construcție demolată situat în Pitești, str. Petru Rareș

nr. 29, județul Argeș.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că prin contractul de cesiune autentificat sub

nr. 173 din 26 ianuarie 2011, încheiat la B.N.P. A.S., a cumpărat drepturile

litigioase ce fac obiectul dosarului nr. 31206/CC de la V.S.A., titularul

drepturilor de despăgubire.

S-a arătat că prin

Dispoziția nr. 655 din 7 martie 2006, necontestată, emisă de Primarul

Municipiului Pitești, a fost recunoscut dreptul lui V.S.A. la restituirea în

echivalent a imobilului situat în Pitești, str. Petru Rareș nr. 29, județul

Argeș, în baza art. 26 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001. Dispoziția Primarului

a fost înregistrată la CCSD, împreună cu tot dosarul de despăgubire, sub nr.

18435/CC, iar pârâta avea obligația să verifice legalitatea soluției de

respingere a cererii de restituire a bunului în natură, să transmită dosarul

unui evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare asupra cuantumului

despăgubirilor și să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire.

Dosarul ce conține

Dispoziția nr. 655/2006 a fost înregistrat la Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor de 5 ani, fără a fi soluționat până în prezent, deși

art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 obligă la evaluarea bunului și la

emiterea titlului de despăgubire.

Chiar dacă această

procedură administrativă nu este prevăzută de Legea nr. 247/2005 a se derula

într-un anumit termen, reclamantul a susținut că se aplică dreptul comun în

materie, așa încât cele trei etape de operațiuni administrative trebuie

parcurse în 30 de zile. Chiar dacă nu s-ar aplica termenul de 30 de zile,

trebuie să se dea eficiență dispozițiilor art. 6 paragraf. 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului și dispoz. art. 1 din Primul Protocol adițional

al Convenției europene a drepturilor omului, precum și dispoz. art. 11 și 20

din Constituția României, astfel încât cererea de despăgubiri să fie soluționată

în mod efectiv într-un termen rezonabil.

Reclamantul a

invocat statuările Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Faimblat

împotriva României din 13 ianuarie 2009 (paragrafele 38 - 40 și 53) și Viașu

împotriva României din 9 decembrie 2008 (paragraf 77) și Recomandarea

Comitetului de Miniștri din 12 mai 2004 în care s-a reținut că drepturile și

libertățile garantate de Convenție trebuie să fie protejate în primul rând prin

dreptul intern și aplicate de către autoritățile naționale.

Prin Sentința nr. 219

din 30 martie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului C.G., a obligat pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând

titlu de despăgubire potrivit Dispoziției nr. 655 din 7 martie 2006 emisă de

Primarul municipiului Pitești, iar în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a

redus onorariul avocatului la jumătate și obligat Comisia să plătească

reclamantului suma de 500 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că prin Dispoziția Primarului

municipiului Pitești nr. 655 din 7 martie 2006 s-a propus acordarea de

despăgubiri către V.A., moștenitor testamentar al lui T.M., potrivit Legii nr.

10/2001 și Legii nr. 247/2005, pentru terenul în suprafață de 224 mp și

construcția de 106,04 mp, preluate prin expropriere - cu 62.704 RON despăgubiri

în anul 1987. Notificarea și documentația aferentă au fost înaintate

Secretariatului CCSD.

Prin contractul de

cesiune autentificat sub nr. 172 din 26 ianuarie 2011 la BNP S.A. din Pitești,

V.S.A. a transmis către reclamantul C.G., cu titlu oneros (pentru 23.441,55

RON), dreptul său de a primi despăgubirile la care se referă Dispoziția nr. 655

din 7 martie 2006. Părțile au prevăzut ca cesionarul să se substituie

cedentului în cazul tuturor procedurilor de retrocedare, acordare de

despăgubiri sau alte măsuri compensatorii pentru teren și să notifice

autoritățile competente pentru retrocedare/despăgubiri.

Cesionarul a înaintat

notificare către ANRP la data de 27 ianuarie 2011, solicitând comunicarea

stadiului soluționării dosarului de despăgubiri și desemnarea unui evaluator

pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, în cazul în care evaluarea nu a

fost încă realizată.

Prima instanță a

reținut că deși Dispoziția Primarului a fost înaintată Secretariatului CCSD,

așa cum impun prevederile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pârâta nu a

emis decizia reprezentând titlu de despăgubire.

În acest context,

Curtea a apreciat că trecerea unei perioade de cinci ani de la emiterea

Dispoziției Primarului municipiului Pitești și înaintarea ei la CCSD nu

constituie un termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a dovedit că

ar fi realizat până în prezent nici evaluarea imobilului propus pentru

despăgubiri. Cu atât mai puțin se poate vorbi de termen rezonabil dacă se

pornește de la anul 2001, când V.A. a formulat Notificare în baza Legii nr.

10/2001.

A mai reținut prima

instanță că este esențial pentru respectarea legii - inclusiv a art. 1 din

Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, în sensul atingerii scopului ei nu doar ca dosarul

să fie soluționat, ci și ca soluționarea să fie realizată într-un timp care

să-i permită atât autorității publice să se asigure de respectarea

prescripțiilor legii în activitatea ei, cât și destinatarului legii și

despăgubirilor să se bucure efectiv și cât mai curând de repararea

prejudiciului suferit prin deposedarea abuzivă de proprietatea sa.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată solicitate, prima instanță a apreciat că se impune

reducerea la jumătate a onorariului de avocat, prin aplicarea dispozițiilor

art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., reținând că suma de 1000 RON achitată de

reclamant cu titlu de onorariu de avocat este nepotrivit de mare față de

valoarea pricinii și munca depusă de avocat, în condițiile în care pricina a

fost soluționată la primul termen și nu a presupus o activitate laborioasă din

partea avocatului, activitatea acestuia rezumându-se la redactarea cererii de

chemare în judecată și expunerea concluziilor verbale finale.

Recursul declarat de

către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței nr.

219 din 30 martie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal.

Motivele de recurs

sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ.

Instanța de fond a

reținut în mod greșit că a avut loc o tergiversare a soluționării dosarului și

că autoritatea pârâtă este în culpă.

În cadrul procedurii

administrative reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt

parcurse mai multe etape și, în plus, dosarul nu este complet, lipsind

înscrisuri privind construcția demolată situată în Pitești, str. Petru Rareș

nr. 29, județul Argeș precum și dovezi privind calitatea de moștenitor a

notificatorului V.A.

În mod greșit

instanța de fond a obligat recurenta la emiterea directă a deciziei conținând

titlul de despăgubire, fără a lua în considerare că impunerea unei astfel de

obligații, cu trecerea peste etapele administrative, în care sunt implicate mai

multe entități, nu poate fi soluționată în termenul de 30 de zile prevăzut de

art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia

contenciosului administrativ.

În mod greșit

instanța de fond a obligat recurenta la plata cheltuielilor de judecată, față

de împrejurarea că în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr.

247/2005 această autoritate reprezintă Statul Român. Pe cale de consecință, nu

poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată. În

plus, este o entitate fără personalitate juridică ce funcționează în subordinea

Ministerului Finanțelor Publice, neavând un buget propriu.

Intimatul-reclamant

C.G. nu a formulat întâmpinare în cauză.

Analizând hotărârea

atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și

pentru motivele expuse în continuare.

Este adevărat că

legislația aplicabilă materiei acordării despăgubirilor în speță nu prevede un

termen limită pentru emiterea deciziei - titlu de despăgubire, iar procedura

include mai multe etape, respectiv: etapa transmiterii și înregistrării

dosarelor, etapa analizării dosarelor și etapa evaluării.

Recurenta învederează

că în cazul de față, a fost parcursă doar etapa transmiterii și înregistrării

dosarului, sub nr. 18435/CC.

Conform susținerilor

intimatului -reclamant, Dosarul nr. 18435/CC se află înregistrat la autoritatea

pârâtă de 5 ani.

De la această dată,

dosarul a rămas în nelucrare și numai cu ocazia procesului, recurenta a

constatat că mai sunt necesare unele acte (adresa nr. 18435/CC din 28 martie

2011).

Reiese foarte clar că

recurenta nu a înțeles să soluționeze dosarul într-un termen rezonabil, dat

fiind faptul că de abia după 5 ani a trecut la etapa analizării dosarului și

aceasta datorită acțiunii formulate în justiție.

Din acest punct de

vedere, în mod corect a reținut instanța de fond că nu există nicio justificare

legală pentru întârzierea în soluționarea dosarului și a obligat la emiterea

deciziei - titlu de despăgubire.

Obligarea directă la

emiterea deciziei nu înseamnă că se trece peste etapele administrative, ci,

dimpotrivă, că autoritatea trebuie să emită deciziile într-un termen rezonabil,

în sensul prevederilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului,

după cum s-a pronunțat în mod constant și instanța supremă.

Sunt fondate însă

criticile din recurs ce vizează termenul stabilit de prima instanță pentru

emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Astfel, este

indiscutabil faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea nr.

247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv sunt proceduri complexe, care cuprind mai multe etape distincte în care,

pe lângă recurentă, mai sunt antrenate și alte entități (de pildă,

evaluatorii), astfel încât, în mod obiectiv nu pot fi soluționate în termenul

prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, care

constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.

Având în vedere

circumstanțele concrete ale pricinii, împrejurarea că autoritatea competentă

trebuie să dispună de timpul necesar pentru evaluarea imobilului, Înalta Curte

apreciază că este rezonabilă fixarea unui termen de 6 luni de la pronunțarea

ultimei hotărâri în cauză (în faza recursului) în cadrul căruia pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită în favoarea reclamantului

decizia reprezentând titlul de despăgubire aferent Dosarului nr. 18435/CC/,

reclamantul fiind îndreptățit să solicite, în situația nerespectării acestui termen,

a se face aplicarea prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare,

privitoare la amendarea conducătorului autorității publice pârâte cu 20% din

salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere și la plata de despăgubiri

pentru întârziere.

Referitor la

cheltuielile de judecată, Înalta Curte reține că instanța de fond în mod corect

a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Ca și orice parte

căzută în pretenții și autoritatea recurentă poate fi obligată la cerere, la

plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea

după caz a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte nu va

reține apărarea recurentei privind inexistența unui buget pentru plata

cheltuielilor de judecată deoarece aceasta este o culpă a autorității

recurente, care în calitate de ordonator de credite implicat direct în

construcția bugetului anual în condițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele

publice, trebuia să fie diligentă și să propună în bugetul propriu astfel de

sume, știut fiind faptul că în calitate de parte în multiplele procese aflate

pe rolul instanțelor judecătorești, poate fi obligată la plata cheltuielilor de

judecată, dacă „cade în pretenții” conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

În fine, susținerea

recurentei potrivit căreia suma de 500 RON la care a fost obligată este

nepotrivit de mare, în raport cu munca avocatului și complexitatea cauzei, este

lipsită de obiectivitate, câtă vreme prima instanță a făcut deja aplicarea art.

274 alin. (3) C.proC. civ., reducând la jumătate onorariul de avocat.

Având în vedere

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cum motivele

de recurs invocate în cauză sunt în parte întemeiate, se va admite recursul

formulat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și se va modifica

în parte Sentința nr. 219 din 30 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în sensul

obligării pârâtei C.C.S.D. la emiterea în favoarea reclamantului a titlului de

despăgubire în termen de 6 luni de la pronunțarea prezentei decizii, urmând a

fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

împotriva Sentinței nr. 219 din 30 martie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte

sentința atacată, în sensul că, obligă pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor să emită titlul de despăgubire în termen de 6 luni de

la pronunțarea prezentei decizii.

Menține celelalte

dispoziții.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 decembrie 2011.

Procesat de GGC - DG