ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5079/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 23 septembrie 2010 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, sub nr. 44351/299/2010 și întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., Constituția României și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, reclamantul M.N. a chemat în judecată pe pârâta U.M., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța și în urma comparării titlurilor de proprietate deținute de către fiecare dintre părți, să fie obligată pârâta să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București, Bd. N.B., sector 1, în suprafață de 102,16 mp.

Prin Sentința civilă nr. 11119 din 8 iunie 2011 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, a fost admisă excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtă, și a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca atare, fiind respinsă cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată și disjunsă cererea reconvențională formulată de pârâtă, prin care aceasta a solicitat obligarea reclamantului să-i plătească daune morale în cuantum de 10.000 RON pentru exercitarea drepturilor procesuale cu rea-credință. Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut că excepția invocată de către pârâtă este întemeiată cu referire la Sentința civilă nr. 9037 din 18 septembrie 2001 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosar nr. 22504/2000, irevocabilă prin respingerea apelului și recursului și prin care s-a respins ca neîntemeiată acțiunea prin care reclamantul a cerut să se compare titlul său cu cel al pârâtei U.M.

și să fie obligați pârâții U.M., SC H.N. SA și Municipiul București prin Primarul General să-i predea în proprietate și posesie același apartament, revendicat și prin cererea de față. Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 1013/A din 2 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. În justificarea soluției sale, tribunalul a arătat că în mod greșit a reținut instanța de fond existența autorității de lucru judecat față de Sentința civilă nr. 9037 din 18 septembrie 2001 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, în condițiile în care considerentele acestei hotărâri judecătorești au fost modificate, reținându-se prin hotărârile pronunțate în căile de atac o lipsă a coparticipării procesuale active ca motiv justificativ al respingerii cererii de chemare în judecată.

Însă, același apelant a formulat o nouă acțiune în revendicare îndreptată împotriva intimatei pârâte, a Primăriei Mun. București și a Ministerului Economiei și Finanțelor, iar prin Sentința civilă nr. 714 din 21 aprilie 2008 a Tribunalului București, acțiunea a fost respinsă pe excepția autorității de lucru judecat față de Sentința civilă nr. 9037 din 18 septembrie 2001. În condițiile în care apelantul nu a înțeles să formuleze o cale de atac împotriva acestei hotărâri, statuându-se, în mod irevocabil, că există autoritate de lucru judecat, o nouă acțiune, având același obiect, părți și cauză, nu mai poate fi repusă în discuție, întrucât ar reprezenta o contrazicere a celor reținute de către instanța de judecată.

Pentru aceste considerente, care le-au modificat pe cele reținute de prima instanță, tribunalul a apreciat că soluția adoptată în cauză este una corectă și a menținut-o. Prin Decizia civilă nr. 755 din 23 aprilie 2013, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis recursul declarat de reclamant, a desființat sentința apelată, iar cauza a fost trimisă instanței de fond spre rejudecare. Pentru a decide astfel, instanța a reținut următoarele: În mod greșit instanțele de fond au refuzat examinarea în fond a acțiunii în justiție formulată de reclamant, opunând acestuia excepția autorității de lucru judecat în raport de diferite hotărâri judecătorești ce au fost pronunțate în alte litigii anterioare purtate între părți.

Astfel, prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe de către pârâtă, aceasta a invocat în apărare excepția autorității de lucru judecat în raport de două hotărâri judecătorești distincte, respectiv în raport de Sentința civilă nr. 9037 din 18 septembrie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 rămasă definitivă și irevocabilă, ce a respins ca neîntemeiată o altă acțiune în revendicare prin comparare de titluri, promovată de reclamant împotriva pârâtei U.M., SC H.N. și Municipiul București, dar și în raport de Sentința civilă nr. 714 din 21 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin neapelare, prin care o a doua acțiune în revendicare prin comparare de titluri promovată de reclamant împotriva pârâtei U.M.

a fost respinsă pentru autoritatea de lucru judecat generată de Sentința civilă nr. 9037/2001 a Judecătoriei sectorului 1, anterior menționată.

Soluționând cu prioritate excepția invocată, prima instanță a reținut că se opune judecării în fond a prezentei cereri de chemare în judecată autoritatea de lucru judecat izvorând din dezlegările conținute în Sentința civilă nr. 9037 din 18 septembrie 2001 a Judecătoriei sectorului 1. Curtea a apreciat că acest mod de soluționare a excepției autorității de lucru judecat este greșit în primul rând întrucât ignoră modificarea fundamentală produsă în căile de atac exercitate împotriva acestei sentințe, sub aspectul considerentelor pentru care instanțele de control judiciar au apreciat, în final, că se impune respingerea acțiunii în revendicare introduse de reclamant la 15 noiembrie 2000, respectiv neformularea acesteia de către toți succesorii proprietarului inițial al imobilului, cerință atrasă de calificarea acțiunii în revendicare ca fiind un act de dispoziție.

Prin urmare, această soluție adoptată de instanța de apel prin Decizia civilă nr. 543 din 29 martie 2002 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și menținută în calea de atac a recursului, prin Decizia civilă nr. 2700 din 5 decembrie 2002 a Curții de Apel București, este cea care s-a impus cu titlu irevocabil în soluționarea cererii în revendicare inițiată de reclamant la 15 noiembrie 2000, iar nu aceea a primei instanțe, reținută în mod greșit de judecătorul fondului ca generând efectul negativ specific excepției procesuale de fond și peremptorii a autorității de lucru judecat.

De altfel, o examinare atentă a acestor hotărâri judecătorești i-ar fi permis primei instanțe constatarea că nici măcar Sentința civilă nr. 9037 din 18 septembrie 2001 a Judecătoriei sectorului 1, nu realizează o examinare efectivă în fond a acțiunii în revendicare a reclamantului, chiar dacă aparent ea evocă fondul și nu își sprijină soluția pe o excepție procesuală, reținându-se, cu referire la conținutul acesteia, de către instanțele de control judiciar că soluționează cererea fără a compara titlurile de proprietate pe care părțile și le opuneau reciproc. Într-un al doilea rând, soluția primei instanțe se dovedește greșită întrucât, atâta timp cât cererea în revendicare introdusă de reclamant pe rolul Judecătoriei sectorului 1 la data de 15 noiembrie 2000 a fost în mod irevocabil respinsă pentru motivul neformulării sale de către toți titularii îndreptățiți, așadar pe o excepție procesuală, excepția autorității de lucru judecat reglementată de art. 166 C. proc.

civ. nu funcționează atâta timp cât încă nu a avut loc o examinare și cercetare efectivă și în substanță a fondului raporturilor juridice litigioase deduse judecății și cât timp o statuare din partea instanței asupra contestației de natură civilă încă nu a avut loc printr-o hotărâre definitivă. Prevalându-se de dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., C.M. a promovat calea extraordinară de atac a revizuirii, motivat de faptul că au fost pronunțate două hotărâri potrivnice, respectiv Decizia civilă nr. 755 din 23 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și Sentința civilă nr. 714 din 21 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, hotărâri prin care excepția autorității de lucru judecat a fost soluționată în două moduri diametral opuse, solicitând anularea primei decizii.

Cererea de revizuire este nefondată, potrivit celor ce succed: Scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci acela al respectării principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea lui.

Pentru a se statua asupra admisibilității unei cereri de revizuire în această ipoteză legală, în principiu, trebuie îndeplinite următoarele condiții: să fie vorba despre hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei, să fie vorba despre hotărâri pronunțate în același litigiu (cu tripla identitate de părți, obiect și cauză), hotărârile respective să fi fost pronunțate nu în același proces, ci în procese sau dosare diferite, iar în al doilea proces, să nu fi fost invocată excepția puterii de lucru judecat, sau chiar dacă a fost invocată, instanța în fața căreia s-a invocat, să fi omis să o analizeze. Rațiunea acestei condiții este aceea ca instanța de revizuire învestită cu soluționarea unei cereri întemeiate pe art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., să nu încalce ea însăși autoritatea de lucru judecat a hotărârii a cărei anulare se solicită. Astfel, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiționată de împrejurarea ca în cadrul celui de-al doilea proces să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanța să fi omis a se pronunța asupra obiecțiilor în legătură cu existența acelei hotărâri, în sensul de a nu fi soluționat excepția puterii de lucru judecat. În ce privește condiția identității de părți, obiect și cauză, pornind de la scopul acestui caz de revizuire (evitarea contradicțiilor dintre hotărârile judecătorești), aceasta este o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiași judecăți, în condițiile identității de elemente reglementate de art. 1201 C. civ.

Cea de-a doua condiție ce impune o analiză specială în prezenta cerere de revizuire, vizează neinvocarea excepției autorității de lucru judecat în al doilea proces, sau, chiar dacă a fost invocată, să nu se fi discutat. Or, în speța supusă judecății, în al doilea proces s-a invocat excepția autorității de lucru judecat, iar prin Decizia civilă nr. 755 din 23 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis recursul declarat de reclamant, a desființat sentința apelată, iar cauza a fost trimisă instanței de fond spre rejudecare, instanța de control judiciar reținând că în mod greșit instanțele de fond au refuzat examinarea în fond a acțiunii în justiție formulată de reclamant, opunând acestuia excepția autorității de lucru judecat în raport de diferite hotărâri judecătorești ce au fost pronunțate în alte litigii anterioare purtate între părți.

Însăși pârâta, revizuenta din prezentul dosar, în fața instanței de fond a invocat excepția autorității de lucru judecat și în raport de Sentința civilă nr. 714 din 21 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin neapelare. Față de cele ce preced, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire a Deciziei civile nr. 755 din 23 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, formulată de revizuenta C. (fostă U.) M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2013. Procesat de GGC - AS