ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5269/2012

Asupra

recursului de față:

Din analiza

actelor și lucrărilor dosarului:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă contencios

administrativ și fiscal, reclamanta N.E. a solicitat anularea hotărârii din 7

iunie 2011 emisă de Casa Județeană de Pensii Cluj prin care i s-a respins

cererea din 15 februarie 2010; obligarea pârâtei la emiterea unei noi hotărâri

prin care să recunoască reclamantei calitatea de persoană beneficiară a Legii

nr. 189/2000 și O.G. nr. 105/1999, în calitate de soție supraviețuitoare a

persoanei refugiate; obligarea pârâtei la acordarea drepturilor prevăzute de O.G.

nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, începând cu data de 1 martie 2010

și cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că în urma Dictatului de la Viena și a persecuțiilor etnice,

soțul reclamantei a fost nevoit să refugieze împreună cu familia din localitatea

V. jud. Cluj în localitatea B. jud. Cluj, motivul refugiului concretizându-se prin

diverse acțiuni ale legionarilor și jandarmilor, care presupuneau inclusiv violentă

fizică.

Casa Județeană

de Pensii Cluj, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii.

2 Hotărârea primei

instanțe.

Prin sentința

nr. 691 din 22 decembrie 2011 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că autoritatea pârâtă, prin hotărârea din 7

iunie 2011, a respins cererea reclamantei reținând că actele depuse sunt insuficiente

în dovedirea calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000.

Curtea a reținut

că din coroborarea dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea

nr. 189/2000 și a art. 2 din Normele de aplicare a prevederilor O.G. nr. 105/1999

cu probele administrate în cauză, rezultă că soțul reclamantei N.F. s-a născut în

anul 1944, în refugiul părinților săi, însă ambii martori nu au fost în măsură să

indice instanței motivele reale ale refugiului părinților soțului reclamantei.

Astfel, martora

C.M. a arătat că revoluționarii români au agresat persoanele de etnie maghiară,

fără să arate în concret, cum au fost exercitate aceste presiuni, și în plus teritoriul

unde își aveau domiciliul părinții soțului reclamantei se afla sub ocupație maghiară,

iar etnia acestuia era una maghiară. Dimpotrivă, celălalt martor K.G. a arătat că

refugiul persoanelor a constituit un fenomen de masă „toată lumea se refugia"

potrivit susținerilor acesteia, iar motivul refugiului îl constituia lipsurile materiale

respectiv faptul că familia soțului reclamantei nu avea ce să mănânce, așa încât

s-a refugiat în Cluj-Napoca, unde familia acestuia avea rude care le-au ajutat.

Astfel, Curtea

a apreciat că din întreaga probațiune, reiese faptul că refugiul părinților soțului

reclamantei nu are la bază persecuții de natură etnică, așa cum impun dispozițiile

art. 1 din Legea nr. 189/2000, motiv pentru care aceasta nu poate beneficia în calitate

de soție supraviețuitoare de aceste dispoziții legale.

în cauză.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta N.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a susținut,

în esenț, că în mod greșit prima instanță a respins acțiunea întrucât a depus la

dosarul cauzei toate probele doveditoare ale persecuției etnice, respectiv adeverință

eliberată de Arhivele Naționale, cupon de pensie, acte de stare civilă, declarație

pe proprie răspundere, declarațiile notariale autentice ale martorilor C.M. și K.G.

Raportat puctual

la motivele de respingere a cererii de chemare în judecată, recurenta a susținut

că prima instanță nu a solicitat expres martorei C.M. detalii cu privire la presiunile

exercitate de legionari.

A mai susținut

recurenta că împrejurarea că soțul reclamantei s-a refugiat la Cluj-Napoca pentru

că acolo existau rude care o puteau ajuta nu este un motiv de respingere a cererii,

întrucât refugiul s-a datorat presiunilor amintite, exercitate de către legionari

și care au condus la părăsirea domiciliului.

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și dispozițiile

legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce

vor fi expuse în continuare.

Prin cererea formulată

reclamanta N.E. a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei noi hotărâri prin

care să recunoască reclamantei calitatea de persoană beneficiară a Legii nr. 189/2000

și O.G. nr. 105/1999, în calitate de soție supraviețuitoare a persoanei refugiate

precum și obligarea pârâtei la acordarea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999

aprobată prin Legea nr. 189/2000, începând cu data de 1 martie 2010, cu cheltuieli

de judecată.

Potrivit dispozițiilor

art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile

acestui act normativ persoana, care în perioada regimurilor instaurate cu începere

de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice.

Totodată, în

art. 2 din Normele de aplicare a prevederilor O.G. nr. 105/1999 se prevede că persoana

strămutată este aceea care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe

domiciliul în altă localitate din motive etnice.

De asemena, în

conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990, modificat

prin O.G. nr. 105/1999 modificată la rândul ei prin Legea nr. 189/2000 „Dovedirea

situațiilor prevăzute la art. 1 se face, de către persoanele interesate, cu acte

oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil,

prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".

În cauza de față,

în probatiune, reclamanta a depus la dosarul cauzei declarațiile autentice ale martorilor

C.M. și K.G. care au declarat în fața notarului public că soțul reclamantei, N.F.

născut la 24 octombrie 1944 în localitatea B. jud. Cluj a fost nevoit să se refugieze

împreună cu părinți săi din localitatea V. în Cluj-Napoca.

Audiate în instanță,

în temeiul art. 129 C. proc. civ. raportat la art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 127/2002

martorele au arătat că revoluționarii români au agresat persoanele de etnie maghiară

(C.M.) și că refugiul persoanelor a constituit un fenomen de masă „toată lumea se

refugia" iar motivul refugiului îl constituia lipsurile materiale respectiv

faptul că familia soțului reclamantei nu avea ce să mănânce, așa încât s-a refugiat

în Cluj-Napoca, unde familia acestuia avea rude care le-au ajutat (K.G.).

Astfel,

Înalta Curte reține că elementul esențial pentru stabilirea calității de beneficiar

al Legii nr. 189/2000 este dovedirea persecuției etnice, ceea ce reclamanta nu a

reușit să probeze, din declarațiile martorilor audiați în instanță nereieșind, în

concret, cum au fost exercitate presiunile revoluționarilor români asupra etnicilor

maghiari, în condițiile în care domiciliul părinților soțului reclamantei se afla

sub ocupație maghiară, iar etnia acestuia era una maghiară.

Pe de altă parte

Înalta Curte constată că nici unul dintre martorii audiați în instanță și care de

altfel au dat și declarațiile autentice nu au făcut dovada în sensul că la rândul

lor au beneficiat de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Rezultă, așadar

că prima instanță a reținut corect că refugiul părinților soțului reclamantei nu

a avut la bază persecuții de natură etnică, așa cum impun dispozițiile art. 1 din

Legea nr. 189/2000, motiv pentru care reclamanta nu poate beneficia în calitate

de soție supraviețuitoare de aceste dispoziții legale.

În consecință,

pentru considerentele anterior enunțate, Înalta Curte, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de N.E.

împotriva , sentinței nr. 691 din 22 decembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția

a II-a civilă contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi

11 decembrie 2012.