ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 04.12.2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5156/2012

HOTĂRÂRE
04.12.2012
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5156/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Camera de consiliu

Asupra conflictului negativ

de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3700/2012 din 12 aprilie

2012, Judecătoria Pitești, secția civilă, a admis excepția necompetenței materiale

invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Curții de Apel București.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța a reținut că prin sentința civilă nr. 2937 din 20 noiembrie 2007

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, s-a respins cererea formulată de

Federația

Sindicatelor Veterinarilor din România, iar prin decizia nr. 2424 din 12 iunie 2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, s-a admis recursul declarat de reclamanta Federația Sindicatelor Veterinarilor

din România, s-a modificat sentința nr. 2937 din 20 noiembrie 2007 a Curții de Apel

București și a fost obligată pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și

pentru Siguranța Alimentelor la acordarea tichetelor de masă și a sporului de 25%

față de salariile prevăzute de O.G. nr. 2/2006, în favoarea funcționarilor publici

membrii ai sindicatelor componente ale recurentei-reclamante după cum urmează: tichetele

de masă lunar, începând cu data de 9 decembrie 2006 și sporul salarial de 25% pentru

perioada 9 decembrie 2006-31 decembrie 2006.

Instanța

a constatat că sentința civilă nr. 2937 din 20 noiembrie 2007 a fost pronunțată

de secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București în primă

instanță, iar potrivit dispozițiilor art. 400 alin. (1) C. proc. civ. contestația

la executare se introduce la instanța de executare.

Potrivit

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004 instanța de executare

este instanța care a soluționat fondul litigiului de contencios administrativ.

Prin sentința civilă

nr. 4199 din 22 iunie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe

contestatoarea Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor,

în contradictoriu cu intimata Federația Sindicală a Veteranilor din România, Sindicatul

Medicilor Veterinari Argeș, în favoarea Judecătoriei Pitești și, constatând ivit

conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție

pentru soluționarea conflictului.

Pentru a hotărî astfel,

Curtea a reținut că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ț), este instanță de executare

instanța care a soluționat fondul litigiului de contencios administrativ.

S-a reținut că aceste

dispoziții derogă de la prevederile art. 373 alin. (2) C. proc. civ. numai sub aspectul

stabilirii competenței unei alte instanțe decât instanța de executare de drept comun

în procedura specială de executare reglementată de prevederile art. 24-25 din Legea

nr. 554/2004, nu și în ceea ce privește celelalte proceduri execuționale reglementate

în cuprinsul Cărții a V-a (“Despre executarea silită”) din C. proc. civ., cum este

și contestația la executare (art. 399 și urm. C. proc. civ.).

De aceea, c

ompetența de soluționare

a contestației la executare propriu-zise, categorie din care face parte și cererea

dedusă judecății, aparține, potrivit legii generale în materie (art. 373 alin. ultim

și art. 400 C. proc. civ.) instanței de executare de drept comun, respectiv judecătoriei

în a cărei circumscripție se va face executarea.

Din aceste motive, în

baza textelor de lege menționate, a art. 22 C. proc. civ., Curtea a admis excepția

necompetenței materiale, a declinat competența soluționării cauzei la Judecătoria

Pitești, a constatat ivit un conflict negativ de competență și a înaintat dosarul

la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ

de competență.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 22

alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei Pitești.

Pentru a adopta această

soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Obiectul cererii de chemare

în judecată îl reprezintă contestația la executare formulată de contestatoare împotriva

actelor de executare întocmite în Dosarul nr. 230/2011 al Biroului Executorului

Judecătoresc V.I. și restabilirea situației anterioare, temeiul de drept invocat

fiind reprezentat de art. 399 și urm. C. proc. civ.

Cu privire la executarea

hotărârilor instanțelor de contencios administrativ, Legea nr. 554/2004 conține

următoarele prevederi relevante:

- art. 2 alin. (1)

lit. ț): „instanța de executare, instanța care a soluționat fondul litigiului de

contencios administrativ”;

- art. 22: „Hotărârile

judecătorești definitive și irevocabile prin care s-au respins acțiunile formulate

potrivit dispozițiilor prezentei legi și s-au acordat cheltuieli de judecată se

investesc cu formulă executorie și se execută silit, potrivit dreptului comun”;

- art. 24 alin. (1) „Dacă

în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască

sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverință sau

orice alt înscris, executarea hotărârii definitive și irevocabile se va face în

termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult

30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

(2) În cazul în care termenul

nu este respectat, se va aplica conducătorului autorității publice sau, după caz,

persoanei obligate o amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de

întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.

(3) Neexecutarea sau nerespectarea

hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de instanța de contencios

administrativ și după aplicarea amenzii prevăzute la alin. (2) constituie infracțiune

și se sancționează cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda de la 25.000.000

ROL la 100.000.000 ROL”.

- art. 25 (1) „Sancțiunea

și despăgubirile prevăzute la art. 24 alin. (2) se aplică, respectiv se acordă,

de instanța de executare, la cererea reclamantului. Hotărârea se ia în camera de

consiliu, de urgenta, cu citarea parților.

(2) Cererea prevăzută

la alin. (1) este scutita de taxa de timbru.

(3) Hotărârea pronunțată

de instanța de executare poate fi atacata cu recurs in termen de 5 zile de la pronunțare.

(4) Prevederile alin.

(1)-(3) se aplică, în mod corespunzător, și pentru punerea în executare a hotărârilor

instanțelor de contencios administrativ date pentru soluționarea litigiilor ce au

avut ca obiect contracte administrative”.

În acest context legislativ,

se impune mențiunea că art. 22 din Legea nr. 554/2004 a căpătat conținutul actual

prin modificările aduse Legii contenciosului administrativ prin Legea nr. 262/2002.

Anterior, art. 22 prevedea că hotărârile judecătorești definitive și irevocabile

prin care s-au admis acțiunile în contencios administrativ constituie titluri executorii,

fără a distinge în raport cu obligațiile propriu-zise stabilite prin dispozitiv.

Interpretând norma enunțată

în sensul de a produce efecte juridice și ținând seama de corelațiile ce se impun

a fi făcute cu procedura specială reglementată în art. 24-25 din aceeași Lege, Curtea

constată că, în pofida caracterului lacunar al art. 22, toate hotărârile judecătorești

prin care se instituie obligația de plată a unor sume de bani, cu titlu de despăgubiri,

compensații, penalități ori cheltuieli de judecată, se învestesc cu formulă executorie

și se execută silit potrivit dreptului comun, în timp ce procedura reglementată

în art. 24-25 se aplică exclusiv în cazul hotărârilor judecătorești prin care autoritatea

publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ,

să elibereze un alt înscris sau să efectueze o operațiune administrativă.

De vreme ce art. 25 din

Legea nr. 554/2004, în care se regăsesc norme privind procedura propriu-zisă de

soluționare a cererilor ce se încadrează în obiectul de reglementare al art. 24,

poartă denumirea marginală de „instanța de executare”, definiția legală pe care

art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004 o oferă noțiunii de „instanța de

executare” nu poate fi circumscrisă decât acestei proceduri speciale.

Pentru celelalte situații,

avute în vedere de art. 22 din Legea nr. 554/2004, potrivit precizărilor făcute

anterior, normele de drept comun în materia executării silite își păstrează pe deplin

aplicabilitatea, inclusiv în ceea ce privește instanța de executare competentă.

În art. 399 alin. (1)

nr. 459/2006, se prevede că „împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui

act de executare se poate face contestație de către cei interesați și vătămați prin

executare", iar „dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 281

1

,

se poate face contestație și în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire

la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum și în cazul în

care organul de executare refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească

un act de executare în condițiile prevăzute de lege".

Potrivit art. 400

alin. (1) C. proc. civ., contestația se introduce la instanța de executare și, deși

nu se arată în mod expres, rezultă că acest prim alineat are în vedere contestația

la executare propriu-zisă, din moment ce în alin. (2) se prevede care este instanța

competentă să soluționeze contestația la titlu.

Din coroborarea dispozițiilor

art. 400 alin. (1) cu dispozițiile art. 373 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora

„instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se face executarea,

în afara cazurilor în care legea dispune altfel”, rezultă că instanța de executare

este judecătoria în raza căreia se face executarea, dacă legea nu prevede altfel,

deci, în ceea ce privește competența soluționării contestației la executare propriu-zisă,

aceasta aparține întotdeauna judecătoriei, indiferent că este vorba despre un titlu

executoriu în materie comercială sau în materie civilă.

Cererea dedusă judecății

nu se încadrează în excepția avută în vedere de dispoziții legale anterior menționate.

Instanța care a soluționat

fondul litigiului de contencios administrativ este instanță de executare în cauzele

privitoare la aplicarea sancțiunii și acordarea despăgubirilor prevăzute la

art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu și în cauzele ce au ca obiect încuviințarea

executării silite, la cererea executorului judecătoresc, în temeiul art. 373

1

și urm. C. proc. civ.

Art. 2 alin. (1) lit.

ț) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, definește instanța de executare

ca fiind „instanța care a soluționat fondul litigiului de contencios administrativ”.

Dispozițiile sus-menționate

se corelează cu cele prevăzute la art. 24 și art. 25 din același act normativ.

Astfel, instanța de executare

este identică cu instanța care a pronunțat fondul litigiului de contencios administrativ

numai în situația în care autoritatea publică a fost obligată:

- să încheie, să înlocuiască

sau să modifice un act administrativ;

- să efectueze anumite

operațiuni administrative.

Instanța de executare,

în aceste cazuri, poate să aplice sancțiunea și despăgubirile prevăzute la art.

24 alin. (2) din Lege.

Prin urmare, instanța

de contencios administrativ nu este instanță de executare în cauzele ce au ca obiect

contestația la executare în temeiul dispozițiilor art. 399 și urm. C. proc. civ.,

cum este cazul în pricina de față.

Astfel fiind, pentru argumentele

arătate, Înalta Curte constată că soluția Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, de a declina competența de soluționare a contestației

la executare în favoarea Judecătoriei Pitești, este corectă.

Prin urmare, având în

vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin.

(3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a contestației

la executare în favoarea Judecătoriei Pitești, instanță de executare potrivit

art. 373

1

alin. (1) C. proc. civ.

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe contestatoarea Autoritatea Națională Sanitară

Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și pe intimata Federația Sindicală a

Veterinarilor din România, sindicatul Medicilor Veterinari Argeș, în favoarea Judecătoriei

Pitești, județ Argeș.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 decembrie 2012.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2008-06-12
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2424/2008
.V.R., fiind născut exclusiv din legea specială (Legea nr. 435/2006) care le este aplicabilă. Astfel fiind, prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă și cele ale art. 3 din O.U.G. nr. 88/2006 p
ÎCCJ 2011-03-01
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1232/2011
din Legea nr. 435/2006, astfel: tichetele de masă începând cu data de 10 decembrie 2006, iar sporul salarial de 25 % pentru perioada 10 decembrie 2006 - 31 decembrie 2006, actualizat potrivit ratei inflației, raportat la momentul plății efe
ÎCCJ 2009-11-04
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4824/2009
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanții A.B.C., ș.a., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.S.V.A., obligarea acesteia să le acorde reclamanților tich
ÎCCJ 2010-05-20
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2685/2010
, începind cu anul 2007, a sistemului unitar de salarizare în sistemul sanitar-veterinar, duce la concluzia că acordarea măririlor salariale de 25% după intrarea în vigoare a legii și până la sfârșitul anului 2006 nu este posibilă, neexistâ
ÎCCJ 2010-01-19
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 150/2010
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 766 din 25 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea for
Sursă