ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6591/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin dispoziția nr. 225 din 5 octombrie 2001, primarul comunei Sânmartin, județul Bihor, a respins cererea formulată de notificatorul N.L., vizând restituirea în natură a imobilului - cu destinație de locuință - situat în Sânmartin și a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. La 7 decembrie 2007, N.L. a contestat această dispoziție, solicitând instanței - în contradictoriu cu Primăria Sânmartin, prin Primar - să oblige pârâtul a-i restitui în natură imobilul în legătură cu care a formulat notificarea și să dispună efectuarea cuvenitelor mențiuni, vizând dreptul său de proprietate, în cartea funciară. La 16 octombrie 2008, reclamantul și-a precizat cererea, arătând instanței că solicită introducerea în cauză în calitate de pârât și a Statului Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice.

Investit în primă instanță, Tribunalul Bihor, secția civilă, prin sentința nr. 145/ C din 9 aprilie 2009 a admis în parte acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu Instituția Primarului comunei Sânmartin și a respins-o față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A modificat dispoziția atacată în sensul că a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, în sumă de 68.000 lei, reclamantului N.L., pentru imobilul cu destinație de locuință situat în Sânmartin. A respins restul pretențiilor. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că imobilul în litigiu a constituit proprietatea reclamantului, în urma plecării acestuia din țară fiind preluat abuziv de stat, prin Decretul nr. 223/1974.

Ulterior, nemișcătorul a fost cumpărat de numiții T.L. și M., în baza Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare nefiind anulat, astfel încât cererea de restituire în natură nu este admisibilă. Tot astfel, mai reține instanța, din cuprinsul cărții funciare nr. 307 Sânmartin rezultă că reclamantul nu a fost proprietar decât asupra construcției nu și asupra terenului astfel încât nu este persoană îndreptățită a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 și pentru suprafața de teren solicitată pe calea notificării, neîncadrându-se în Categoria persoanelor prevăzute de art. 3 din acest act normativ.

Cât privește cererea de obligare directă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata acestor despăgubiri, aceasta s-a apreciat ca fiind nefondată, întrucât s-ar eluda parcurgerea procedurii speciale, reparatorii, prevăzută de Legea nr. 10/2001, aceste despăgubiri putând fi acordate doar în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Apelul declarat de reclamantul N.L.

a fost admis de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, care, prin decizia nr. 15/ A din 24 februarie 2010, a schimbat în parte sentința, în sensul că a modificat cuantumul măsurilor reparatorii, de la suma de 68.000 lei, la 84.000 lei (în natură construcții și teren de 68 m.p.) și a admis acțiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, pe care l-a obligat la plata acestor despăgubiri, în solidar cu Primarul comunei Sânmartin. A menținut restul dispozițiilor din sentință.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, chiar dacă prin cumpărarea apartamentului în litigiu, în anul 1986, reclamantul a dobândit proprietatea asupra construcției, terenul aferent trecând în proprietatea statului, conform Legii nr. 58/1974, totuși este de notorietate că în astfel de cazuri prețul achitat de cumpărător cuprinde și prețul terenului aferent, chiar dacă din punct de vedere juridic, cumpărătorul dobândea doar un drept de folosință asupra acestuia, Legea nr. 58/1974 fiind o lege abuzivă, abrogată după anul 1990. De altfel, se arată, suprafața în discuție reprezintă terenul de sub construcție, reclamantul fiind îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobil, în ansamblul său.

Cât privește aspectul vizând plata despăgubirilor, s-a reținut că, deși Legea nr. 247/2005 prevede o procedură specială de stabilire și plată a acestora prin mijlocirea Comisiei centrale, CE.D.O. a condamnat însă în mod repetat România, întrucât Fondul Proprietatea nu este în prezent funcțional și nu asigură o despăgubire reală și efectivă foștilor proprietari deposedați de stat. În astfel de cauze, conchide instanța, foștilor proprietari li S-au acordat despăgubiri, sumele fiind achitate de Ministerul Finanțelor ca reprezentat al Statului Român, situație în care se impune a fi admisă acțiunea formulată în contradictoriu și cu acest pârât. În cauză, a declarat recurs în termen legal Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, pentru Statul Român care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., critică decizia dată în apel, după cum urmează: - potrivit dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi, prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe, în acest scop. Or, în speță, reprezentarea Statului Român este asigurată de Primar și ulterior, pe parcursul derulării procedurii, de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. - Fondul Proprietatea (societate comercială pe acțiuni constituită conform cu dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005) este funcțional în prezent, acordând în mod constant despăgubiri.

- singurul care are calitate procesuală pasivă în cauză este Primarul comunei Sânmartin, emitentul deciziei atacate. Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit cu art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ, va notifica persoana juridică deținătoare, care, în acord cu prevederile art. 25 alin. (1) din lege, trebuie să se pronunțe în 60 de zile de la înregistrarea notificării, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire - în natură sau prin echivalent - a imobilelor preluate abuziv, sintagmă dezvoltată în art. 2 pct. 1 al legii.

Urmare formulării notificării, în condițiile textelor mai sus arătate, părțile din raportul juridic astfel creat nu pot fi decât persoana ce se consideră îndreptățită la una din măsurile reparatorii prevăzute de lege - notificatorul - și entitatea investită cu soluționarea cererii de restituire, în speță Primăria comunei Sânmartin, prin Primar. Cum legiuitorul, în art. 2 alin. (1), printr-o enumerare exhaustivă, stabilește care este domeniul de reglementare al legii, dispozițiile acestui text acoperind sfera tuturor modalităților de preluare, cu sau fără titlu valabil, revine entității investite atribuția de a stabili dacă imobilul solicitat spre restituire intră sau nu în sfera de aplicare a legii, respectiv este sau nu un imobil preluat în mod abuziv.

Tot astfel, în cadrul procedurii administrative de soluționare a notificărilor, entității investite îi revine libertatea de a aprecia, în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte, dacă actul normativ constituie sau nu titlu valabil pentru preluarea imobilului, această apreciere precedând practic soluționarea efectivă a cererilor formulate de către persoanele îndreptățite. Nici solicitarea punctuală a notificatorului de a i se achita despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv, nu justifică interferarea unui terț în raportul juridic creat urmare depunerii notificării, conform legii, în condițiile în care stabilirea și plata unor astfel de despăgubiri aparțin unei alte etape, ulterioară emiterii deciziei sau dispoziției și constituie prerogativa unui organism creat prin lege, respectiv Comisia Centrală din subordinea Cancelariei Primului Ministru.

Cât privește trimiterile făcute de curtea de apel la practica instanței europene, este adevărat că, în câteva din cauzele aflate pe rolul său, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România, reținând că Fondul Proprietatea nu funcționează într-uri mod susceptibil a fi considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri, luându-se în considerare, de asemenea, și prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire. În aceste cauze însă, Curtea nu a contestat „marja de apreciere de care beneficiază statele în a implementa proceduri administrative prealabile asigurării accesului concret și efectiv la o instanță.

Ceea ce a sancționat instanța europeană, în astfel de cauze (a se vedea și Hotărârea din 13 ianuarie 2009, emisă în cauza Faimblat împotriva României) nu este obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 și respectiv Legea nr. 247/2005 ci accesul „teoretic și iluzoriu" la despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul acestor legi, cauzat de funcționarea insuficientă - la data soluționării acestor cauze - a Fondului Proprietatea. Transpare, din întreaga practică CE.D.O., obligația Statului Român, în calitate de acționar unic la această societate de investiții, să asigure funcționarea eficientă a Fondului Proprietatea și respectiv conversia titlurilor de despăgubire emise de către Comisia Centrală, în despăgubire efectivă, după algoritmul de calcul stabilit prin lege.

În consecință, parcurgerea procedurilor administrative, nu prezintă prin ea însăși „o problemă ” din perspectiva Convenției, în condițiile în care rezultatul final al acestora este cel al unei despăgubiri efective. Așa fiind, recursul urmează a se admite cu consecința modificării în parte a deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Bihor în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român împotriva deciziei nr. 15/ A din 24 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică decizia recurată în parte, în sensul respingerii acțiunii față de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive și înlătură dispoziția privind obligarea acestuia la plata despăgubirilor și a cheltuielilor de judecată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2010.