ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6492/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: 1. Instanța de fond. Reclamantul C.C. a investit la 23 iunie 2010 Tribunalul Arad cu acțiune împotriva Statului Român prin care a solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, 1.300.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa la 7 ani și 6 luni de către regimul comunist din România. Tribunalul Arad prin sentința civilă nr. 25 din 21 ianuarie 2010 a admis în parte acțiunea și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului 250.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății. În motivarea acestei soluții instanța a reținut în esență, următoarele: Reclamantul a fost judecat într-un lot de studenți clujeni și condamnat de Tribunalul Militar Cluj (sentința penală nr. 715 din 18 aprilie 1949) la 2 ani închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale (art. 209 C. pen.

din anul 1936). Același reclamant a mai fost condamnat în 1959 prin sentința penală nr. 325 din 4 noiembrie 1959 de Tribunalul Militar al orașului Stalin la 20 de ani închisoare pentru acțiuni de agitație urmărind schimbarea formei de guvernământ. În total, reclamantul a executat 7 ani și 6 luni închisoare și, între cele două condamnări, a îndeplinit muncă brută pe șantier timp de 2 ani și o lună. După eliberarea din penitenciar reclamantului i-a fost interzis dreptul de a continua studiile și a avut dificultăți în găsirea unui loc de muncă; având în vedere situația sa de deținut politic, părinții săi, numiți chiaburi, au fost deposedați de casa lor. Instanța a reținut că reclamantul în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, a beneficiat de drepturile conferite de acesta, însă s-a apreciat că acest drept este modic și nu poate acoperi prejudiciul încercat de reclamant ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic și consecințele ulterioare ale acestora.

S-a constatat că reclamantului i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial rezultat din atingeri și încălcări ale dreptului la libertate, cu consecința unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului fiindu-i afectate și atributele persoanei (reputația, onoarea, relațiile cu prietenii și rudele) ceea ce a condus la concluzia că în cauză sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale conform dispozițiilor art. 998 și urm. C. civ. art. 48 alin. (3) din Constituție cu privire la criteriile de acordare a despăgubirilor și conform art. 504 C. proc. pen. S-a observat că principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter estimativ, fiind imposibil să fie echivalat pecuniar.

Ca urmare s-a concluzionat că ceea ce trebuie în realitate evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce este menită să compenseze prejudiciul pentru a-i procura celui prejudiciat astfel, acele satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat. În cauza dedusă judecății, la stabilirea sumei instanța a avut în vedere vârsta reclamantului în momentul condamnării, perioada pentru care i s-a impus această măsură, faptul că i-a fost afectată reputația în comunitatea din care făcea parte, fiind ulterior considerat un „paria al societății", faptul că a fost supus la numeroase suferințe, fizice și psihice, faptul că i-a fost afectat dreptul la sănătate, precum și libertatea de a-și continua activitățile anterioare și de a-și obține venituri corespunzător aptitudinilor sale.

Pe lângă criteriile mai sus arătate (de natură obiectivă) s-a apreciat că este necesar a fi avute în vedere și criteriile subiective, pe baza calității personale și profesionale a judecătorului cauzei cu respectarea principiului proporționalității pentru a nu se ajunge la îmbogățire fără justă cauză, statuând în echitate și într-un cuantum rezonabil. S-a mai făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia este necesar să se asigure prin despăgubire o satisfacție morală pe baza unei aprecieri echitabile. A fost invocată în același sens jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Au fost aplicate dispozițiile Legii nr. 221/2009 observând că reclamantului i s-a aplicat o condamnare cu caracter politic care rezultă din natura infracțiunii în baza căruia a fost condamnat conform dispozițiilor legii speciale menționate dar și din certificatul de luptător în rezistența anticomunistă ce i-a fost eliberat de comisia special constituită în temeiul O.U.G. nr. 214/1999. Ca urmare, față de principiile enunțate și având în vedere jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie, instanța a constatat întemeiată în parte cererea tocmai având în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, și măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care a fost percepută această vătămare.

S-a apreciat că suma de 250.000 euro constituie o cerere întemeiată. 2. Instanța de apel. Curtea de Apel București prin Decizia civilă nr. 102/ A din 22 aprilie 2001 a respins apelul reclamantului și a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice. A fost schimbată în parte decizia în sensul că a fost obligat Statul Român la 150.000 euro către reclamant. În motivarea acestei soluții instanța de apel a reținut în esență următoarele: Reclamantul a fost condamnat prin hotărârea Tribunalului Militar Cluj și, respectiv, Tribunalul Militar al orașului Stalin, pentru infracțiuni cu caracter politic care se încadrau prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în „condamnări de drept cu caracter politic", și deci criticile sub acest aspect au fost considerate că exced cadrului legal prevăzut de legea specială aplicată.

Cât privește cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale s-a constatat că în mod corect judecătorul primei instanțe a ținut cont de situația concretă a speței, și de criteriile reale referitoare la vârsta condamnatului politic, impactul asupra carierei sale profesionale, și afectarea reputației în comunitatea din care făcea parte, suferințele psihice și fizice la care a fost supus. Cu toate acestea s-a observat că deși a folosit în mod pertinent aceste criterii, judecătorul primei instanțe nu a reușit să treacă dincolo de această sferă, în domeniul „ideii de echitate" specifică jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în vederea obținerii unei imagini relativ complete a ceea ce a însemnat suferința reclamantului în contextul suferinței generale a celorlalți condamnați pentru fapte relativ asemănătoare.

S-a apreciat importanța unei asemenea viziuni dată fiind existența unei tendințe de a exagera din contextul social un anumit caz, cu individualitatea sa și care, din perspectiva conceptului de echitate poate să creeze o stare de injustețe în cadrul comunității. Ca atare, s-a spus că nu poate exista un plafon maxim sau minim pentru aceste sume, însă judecătorul nu poate extrage din contextul general al comunității și modul de viață obișnuit doar profilul psihic - efectiv al condamnatului, fără să nu încalce principiile în echitate care țin de fundamentul justiției democratice. Urmând această logică instanța de apel a apreciat că prejudiciul moral suferit de reclamant este cert iar prin aplicarea criteriilor de evidențiere a acestuia și raportarea lor la persoana reclamantului, pe de o parte și ținând cont de principiile în echitate, pe de altă parte, a stabilit cuantumul prejudiciului la 150.000 € sau echivalentul în lei, reducând astfel suma fixată la fond.

Pentru a se da eficiență acestei hotărâri, în concordanță cu normele procesuale civile, a fost admis apelul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. 3. Recursurile Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs reclamantul și pârâtul Statul Român. Recurentul reclamant a invocat, în susținerea recursului său, în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În fapt, în esență a arătat că decizia este nefondată și neconformă cu starea de fapt deoarece: - deși s-a menționat că s-a făcut o precizare de acțiune (la 2.000.000 euro) instanța a reținut totuși suma pretinsă inițial în acțiune și anume 1.300.000 euro; - se face trimitere la aspecte care nu au nici o legătură cu speța, afirmații pompoase fără consistență juridică deoarece se recurge la compararea situației reclamantului cu cea a altor persoane care au suferit condamnări aproximativ similare, sau care au dus o viață ca aceea a reclamantului deși nu au fost condamnate; - nu s-a luat în considerare ideea de echitate deși s-a făcut vorbire de aceasta și s-a reținut că reclamantul a fost supus suferințelor fizice și psihice el trecând prin „experimentul Pitești"; - nu s-a precizat cum s-a ajuns la stabilirea cuantumului prejudiciului și nu s-a indicat considerentul legal care a condus la reducerea sumei.

A fost invocată practica instanței supreme care a statuat asupra necesității reparării integrale a prejudiciului (nu atât pentru a pune victima într-o stare similară aceleia avute anterior, ci pentru a-i procura satisfacții de ordin material, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată) cât și asupra faptului că stabilirea cuantumului nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale fiind acordate prin aprecierea ca urmare a aplicării de instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, intensitatea percepției consecințelor acelor vătămări, afectarea situației familiale, profesionale și sociale (Decizia nr. 297 din 21 ianuarie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție).

Recurentul a invocat și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, (cauza Pantea) în ceea ce privește interzicerea torturii, dreptul la libertate și la siguranță, practici care se regăsesc în măsura arestării în absența unor motive plauzibile. S-a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul admiterii în totalitate și la siguranță, practici care se regăsesc în măsura arestării în absența unor motive plauzibile. S-a solicita admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul admiterii în totalitate a cererii și în subsidiar menținerea deciziei curții de apel. Recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad a solicitat în principal respingerea acțiunii în totalitate și, în subsidiar, reducerea cuantumului fixat.

S-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

în esență pentru următoarele motive: - încălcarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 care obligă la reconstituirea dosarului în care au fost pronunțate hotărârile de condamnare; - incidența dispozițiilor art. 5 din Lege în sensul că la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie să se aibă în vedere drepturile de care a beneficiat reclamantul în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, sub acest aspect s-a arătat că nu s-a luat în considerare faptul că reclamantul beneficiază din 1 aprilie 1990 de sume care nu sunt modice, care au fost majorate anual și care în anul 2009 s-au situat la 1.526 lei/lunar; s-a mai arătat că reclamantul beneficiază de o serie de facilități în baza aceluiași act normativ, ca de exemplu scutiri de impozite, asistență medicală și medicamente gratuite, transport urban gratuit, 12 călătorii gratuite anual pe calea ferată română clasa I, un bilet gratuit pe an pentru tratament într-o stațiune balneo - climaterică și altele asemenea; s-a mai arătat că în temeiul hotărârii date de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, reclamantul a beneficiat de vechime în muncă pentru perioada de detenție și de armată.

A fost invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care manifestă moderație în acordarea sumelor, estimarea fiind cuprinsă între 1.000 - 5.000 euro pentru prejudiciul moral cauzat prin încălcarea drepturilor fundamentale. În întâmpinarea depusă la dosar la recursul formulat de pârât, recurentul reclamant a arătat că pretenția recurentei pârâte de a se reconstitui dosarul condamnărilor în scopul determinării caracterului politic al acestora este neîntemeiată în raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 care arată care sunt condamnările politice de drept, printre acestea fiind și infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen. pentru care reclamantul a fost condamnat.

S-a mai susținut că toate precizările pe care recurenta pârâtă le face,legat de sumele primite de reclamant în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, sunt mai mult scriptice decât faptice iar faptul că drepturile enumerate le-ar avea în temeiul acelui act normativ nu corespunde realității. Recurentul reclamant a mai arătat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată nu are legătură cu situația specială în care se află acesta și sunt tendențioase susținerile recurentului pârât care afirmă că prin trecerea timpului suferința sa s-ar fi atenuat și sunt menite să demonstreze că se ignoră și în prezent realitatea cruntă pe care a trăit-o, o viață plină de suferință și privațiuni.

4. Analiza instanței de recurs. Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate în cele două recursuri se constată că aceasta este nelegală și netemeinică pentru considerentele ce urmează: Acțiunea în pretenții formulată de reclamant a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2004 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Din redactarea art. 1 al acestei legi rezultă în mod clar și expres că instanța judecătorească constată caracterul politic al condamnărilor, în condițiile legii, numai pentru situațiile menționate expres la alin. (3) al art. 1 din lege, în primele două alineate ale acestui articol fiind expres menționate faptele pentru care condamnările pronunțate constituie condamnări cu caracter politic precum și faptele pentru care condamnările pronunțate constituie de drept condamnări politice.

Pentru condamnările prevăzute de alin. (2) al art. 1 nu se impune o atare constatare, ele fiind numite de lege de drept condamnări cu caracter politic. Cum în cauza dedusă judecății reclamantul a fost condamnat prin sentința penală nr. 715 din 18 aprilie 1949 a Tribunalului Militar Cluj și, respectiv, prin sentința penală nr. 325 din 4 noiembrie 1959 a Tribunalului Militar al orașului Stalin, pentru aceeași infracțiune, prevăzută de art. 209 pct. 4 C. pen., caracterul politic al condamnării este stabilit ope lege și deci nu mai trebuie constatat și, ca urmare, nici refacerea dosarului penal, nu se mai cere. Critica referitoare la acest aspect, din recursul pârâtului este neîntemeiată.

În temeiul art. 5 alin. (1) din lege orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv, pot solicita instanței prevăzută la art. 4 alin. (4) (secția civilă a Tribunalului în circumscripția căruia domiciliază persoana îndreptățită), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. În forma inițială a Legii nr. 221/2009 se prevedea în mod expres în art. 5 alin. (4) că „prezenta lege se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prin Decretul - Lege nr. 118/1990 republicat, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă potrivit O.U.G.

nr. 214/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări și completări ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4, precum și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu condiția să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c)". Art. 261 C. proc. civ. prevede că hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde în mod obligatoriu, elementele arătate de acest articol la pct. 1-8.

Între aceste elemente la pct. 5 se prevede în mod expres necesitatea de a insera în hotărâre „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Judecând apelurile cu care a fost investită Curtea de apel a admis apelul pârâtului și respectiv a respins apelul reclamantului statuând asupra cuantumului despăgubirilor, acestea fiind reduse de la 250.000 euro la 150.000 euro. Deși instanța de apel a reținut că judecătorul fondului a avut în vedere toate elementele de fapt ale cauzei deduse judecății a observat că „judecătorul primei instanțe nu a reușit să treacă <dincolo> de sfera criteriilor, în domeniul <ideii de echitate> specifică jurisprudenței Curții Europene" și din perspective cărora s-a apreciat că trebuie soluționată cauza.

Curtea de apel însă la rândul ei nu a continuat „această logică juridică a Curții Europene a Drepturilor Omului", ducând până la capăt argumentația și arătând în concret elementele care i-au format convingerea că suma acordată este prea mare și că trebuie diminuată. Nu s-au arătat nici elementele propriei aprecieri prin care s-a ajuns la suma de 150.000 euro. Din contră, motivația curții de apel a rămas la nivelul considerațiilor de ordin general atunci când a stabilit că „prejudiciul moral suferit de reclamant este cert iar prin aplicarea criteriilor de evidențiere a acestuia și raportarea lor la persoana reclamantului, pe de o parte și, ținând seama de principiile în echitate, pe de altă parte, va stabili cuantumul prejudiciului la suma de 150.000 euro." Se constată că hotărârea Curții de apel a fost pronunțată cu neobservarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (în versiunea legii în vigoare la data apariției și la momentul formulării acțiunii și la judecarea ei atât în fond cât și în apel). Potrivit normei menționate, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acest4eia până la gradul II inclusiv, pot solicita instanței de judecată în termen de 3 ani acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama si de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 si al O.U.G.

nr. 214/1999". Sub acest aspect sunt întemeiate criticile formulate în recursul pârâtului în sensul neluării în examinare a măsurilor reparatorii de care reclamantul a beneficiat în temeiul actelor normative și ele reparatorii - expres arătate de Legea nr. 221/2009. Această obligație a fost menținută și după modificarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Lege, ca urmare a intervenției O.U.G.

nr. 62/2010, cu începere din 1 iulie 2010 și prin introducerea alin. (1) la art. 5 prin pct. 2 din Legea nr. 202/2010 începând cu 25 noiembrie 2010. Art. 5 alin. (1): „La stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1) instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor, persecutate din motive politice de dictatura instaurată - cu începere de la 6 martie 1945 cât și cele deportate în străinătate și constituite în prizonieri, și al O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arma și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificările și completările ulterioare". Instanța de fond a soluționat și ea cauza cu nerespectarea dispozițiilor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, la stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de reclamant neavându-se în vedere și dispozițiile Decretului - Lege nr. 118/1990 din perspectiva mai sus arătată.

Ca urmare, constatând că în cauză sunt întrunite motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 C. proc. civ. s-au admis recursurile sub acest aspect și s-a casat în parte a decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la Tribunalul Arad, numai cât privește stabilirea cuantumului despăgubirilor. Casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond s-a făcut pentru a se stabili situația de fapt legată de acest aspect al cererii, pentru ca părțile să nu fie private de gradele de jurisdicție prevăzute de regulile procesuale pentru litigii de natura celui în cauză. Cu ocazia rejudecării, instanța va examina criticile și apărările părților formulate în recursurile lor (și în întâmpinarea recurentului reclamanta la recursul pârâtului) cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei cât privește menținerea dispozițiilor din sentință referitoare la admiterea acțiunii reclamantului împotriva pârâtului Statul Român, a cărui obligație de despăgubiri pentru prejudiciul creat reclamantului - în temeiul Legii nr. 221/2009 a fost corect stabilită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantul Cornea Corneliu și de pârâtul Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva Deciziei civile nr. 102/ A din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează în parte decizia, în sensul că desființează sentința civilă nr. 25 din 21 ianuarie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Arad. Păstrează celelalte dispozițiile ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2010.