ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4782/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4782/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

instanței de apel

Prin Decizia civilă nr. 123/A din 14

noiembrie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis apelul declarat

de pârâta Mănăstirea Ortodoxă Română M. și cererea de intervenție accesorie în

interesul apelantei formulată de Asociația Foștilor Greco-Catolici, în prezent

Ortodocși și a Urmașilor lor din Maramureșul Istoric împotriva Sentinței civile

nr. 920 din 23 mai 2012 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în Dosar nr.

69/100/2009, pe care a schimbat-o și în consecință a respins acțiunea formulată

de reclamantul Ordinul S.V. Provincia "S.P.P." România.

A obligat pe

reclamant să plătească pârâtei Mănăstirea Ortodoxă Română M. cheltuieli de

judecată la prima instanță în sumă de 13.803 lei.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, în cauză, calitatea procesuală activă a

reclamantei a fost analizată din două perspective: calitatea reclamantului

Ordinului S.V. Provincia "S.P.P." România de continuator a Ordinului

S.V., ordin călugăresc interzis în 1948 și calitatea procesuală activă a

reclamantului Ordinului S.V. Provincia "S.P.P." România din

perspectiva acțiunii în revendicare.

Ordinul S.V. a fost

interzis ca urmare a desființării Bisericii Română Unită cu Roma Greco-Catolică

prin Decretul nr. 358/1948.

După schimbarea

regimului politic în România, prin Decretul-lege nr. 9/1989, Decretul nr.

358/1948 a fost abrogat și apreciat ca o legislație cu caracter discriminator,

nedrept, care a adus grave prejudicii materiale și morale poporului român și

intereselor legitime ale tuturor cetățenilor, iar Biserica Română Unită cu Roma

Greco-Catolică a fost recunoscută oficial.

Imobilul este

revendicat de o persoană juridică de drept canonic a cărei organizare prezintă

anumite particularități.

În materia regimului

juridic al bunurilor aparținând bisericii - Bunurile temporale ale bisericii,

autorul Dr. L.M.H. a reținut referitor la persoanele juridice din cadrul

bisericii că au o reglementare specială dată de Codul canonic. Astfel canonul

nr. 114 pct. 1, precizează că persoanele juridice sunt constituite fie prin

prevederea proprie a legii, fie printr-o concesiune specială a autorității

competente dată prin decret, că sunt ansambluri de persoane sau de bunuri

create pentru a servi interesele bisericii care transcend intereselor

particularilor.

Doctrina în materie

distinge între persoane juridice ecleziastice adică cele recunoscute de drept

sau de către autoritatea ecleziastică, și persoane juridice non ecleziastice,

recunoscute de drept sau de autoritatea civilă.

Sunt considerate

persoane juridice de drept ecleziastic și create prin prescripția legii

structurile bisericești cum ar fi provincia și regiunea ecleziastică, precum și

unele ordine călugărești care depind de Sfântul Scaun.

O altă

particularitate a persoanelor juridice de drept ecleziastic este perpetuitatea

acestora în biserică dată de prevederile canonului 120, în care se precizează

că "(...) prin natura sa persoana juridică este perpetuă și totuși se

stinge dacă este în mod legitim suprimată de autoritatea componentă sau și-a

încetat funcționarea de fapt timp de 100 de ani".

În dreptul

ecleziastic perpetuitatea este o proprietate esențială a persoanei juridice,

iar cu titlu de excepție este reglementată posibilitatea încetării persoanei

juridice prin suprimarea personalității juridice de către autoritatea

competentă să o înființeze, sau încetarea de fapt, dacă persoana juridică nu a

funcționat timp de 100 de ani.

Din această

dispoziție canonică rezultă că persoana juridică Ordinul S.V. Provincia

"S.P.P." România poate fi desființată de către autoritatea competentă

superioară sau dacă nu a funcționat timp de 100 de ani.

Prima ipoteză nu este

confirmată, întrucât prin adeverința din 12 mai 2004 Mitropolia Română Unită cu

Roma, Greco-Catolică a confirmat faptul că Ordinul S.V. Provincia

"S.P.P." România astăzi cu statut de asociație este unul și același

cu Ordinul C.B. (Ordinul S.V.), care a funcționat în cadrul cultului până în

1948.

Nu este incidentă

nici a doua ipoteză de desființare a persoanei juridice, ca aceasta să nu

funcționeze timp de 100 de ani, întrucât Biserica Română Unită cu Roma

Greco-Catolică nu a funcționat în perioada 1948 - 1990, deci 52 de ani, așa

încât încetarea de drept a persoanei juridice pentru că nu a funcționat 100 de

ani nu poate fi invocată cu succes.

Curtea a constatat că

este nefondată excepția lipsei calității procesuale a reclamantului, din

perspective calității reclamantului Ordinului S.V. Provincia "S.P.P."

România de continuator al Ordinului S.V., ordin călugăresc interzis în 1948. În

acest sens sunt și concluziile Deciziei nr. 291/R/2008 pronunțată de Curtea de

Apel Cluj. Pentru acțiunea în rectificare, au calitate procesuală activă orice

persoane interesate de rectificarea cărții funciare, însă aria de cuprindere a

acestei noțiuni de "calitate procesuală" nu este identică cu

calitatea procesuală într-o acțiune de revendicare. În Dosarul nr.

1230/336/2006 Curtea de Apel Cluj a analizat calitatea procesuală a

reclamantului doar din perspectiva calității reclamantului de continuator al

Ordinului călugăresc Sfântul Vasile cel Mare, instanța de fond în mod corect a

reținut puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 291/R/2008.

Chiar dacă

reclamantul este continuator al Ordinului S.V., România, instanța fiind

investită cu o acțiune în revendicare era obligată să verifice calitatea

procesuală activă a reclamantului din perspectiva acțiunii în revendicare.

Instanța de fond

trebuia să verifice dacă în persoana reclamantului se verifică calitatea de

proprietar al imobilului revendicat.

În copia CF aaa M. în

Foaia A de proprietate este menționată Mănăstirea Greco-Catolică din M., iar la

nr. serial 1 este menționat nr. top bbb, biserică, două case, arător, fânaț și

pădure în Mănăstire în suprafață de 222 iugh și 1230 stp. Verificând Foaia B de

proprietate sub B 1, este menționată încheierea de CF din 10 decembrie 1921 și

se arată că în baza art. 66 al legii pentru reforma agrară se notează procedura

de expropriere. La rubrica "observații" din foaia B, la B1 se

menționează radierea cu încheierea nr. 1541/1934, însă această încheiere nu

apare menționată în foaia B sau C a cărții funciare, pentru a verifica ce anume

s-a radiat. Sub B 2 este menționată ca proprietară Parohia ortodoxă Română din

M., intabulată cu încheierea din 24 septembrie 1963, în baza Decretului nr.

358/1948, cu titlu de drept aplicare lege. Apoi, în baza Legii nr. 119/1948 a

H.C.M. nr. 308/1954 a adresei și a schiței de dezmembrare nr. 15624/1162 din 8

decembrie 1965 a Sfatului Popular al Raionului Vișeu și a expertizei

topografice a Consiliului Agricol Raional, imobilul de sub nr. ordine A+1

înscris în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române M. a fost dezlipit din această

carte funciară și imobilul cu nr. top bbb din 1 în suprafață de 123 ha, 4529

mp, de natură fânaț, pășune și pădure a fost transcris din acest CF, iar nr.

top bbb/2 a fost reînscris în această carte funciară sub A2 în favoarea

vechiului proprietar, cu mențiunea că pe acest imobil există următoarele

construcții: o biserică din lemn, o biserică din cărămidă și piatră. O casă parohială

cu 12 încăperi și trei dependințe gospodărești și o clădire din lemn cu 16

cabine de mărturisire.

În foaia B a cărții

funciare sunt notați proprietarii imobilului și se evidențiază toate

transmisiunile care au aut loc cu privire la acel imobil. Verificând cartea

funciară rezultă că nu este menționată ca proprietară, în foaia B Mănăstirea

greco-catolică, menționată în foaia A. În foaia B a oricărei cărți funciare,

sau foaia de proprietate, nu se menționează numai numele proprietarului

tabular, ci și actul în baza căruia s-a transmis dreptul de proprietate al

respectivului proprietar tabular.

În cazul de față,

deși în foaia A a cărții funciare este menționată Mănăstirea Greco-Catolică din

M., în foaia B nu se regăsește ca proprietar această mănăstire, nu există nicio

mențiune cu privire la data sau actul în baza căruia s-ar fi operat intabularea

acesteia. Aceste precizări erau necesare pentru că fiind vorba de o acțiune în

revendicare instanța era obligată să verifică titlurile părților împrocesuate.

Instanța de fond a

reținut în considerente că mănăstirea Greco-catolică s-a înscris în cartea

funciară în 10 decembrie 1921. Considerentele instanței de fond sunt

contradictorii în această privință, întrucât ulterior tribunalul reține că

mențiunea "Mănăstire Greco-catolică" se regăsește doar în foaia A, de

avere, iar sub B1 nu este trecut numele vreunui proprietar tabular și cu toate

acestea concluzionează că acesta aparține cultului Greco-catolic. Chiar dacă

mănăstirea a aparținut cultului Greco-catolic instanța trebuia să verifice dacă

a fost proprietatea reclamantului.

Întrucât acțiunea

reclamantului este o acțiune în revendicare acesta trebuia să facă dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat cu acte juridice care

să-i ateste dreptul invocat, în condițiile în care în cartea funciară nu este

intabulat.

În apărare, pârâta

apelantă a adus dovezi de ordin istoric prin care a demonstrat că terenul

necesar edificării mănăstirii a fost donat în 1682 de către comunitatea locală

ortodoxă și a fost mănăstire ortodoxă până în 1860.

Chiar în Șemantismul

Veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice Române a Maramureșului pe anul

1936, se confirmă că Mănăstirea M. a fost înființată pe la sfârșitul secolului

al XVI-lea și a fost locuită de călugări până la 1867, pentru ca după 66 ani -

timp în care a fost administrată de preoți mireni - să ajungă din nou pe mână

călugărească. Apoi se arată că există două biserici: una de lemn, edificată în

1602 și alta de piatră edificată din 1910. Din aceste date cu caracter istoric

emanând de la Biserica Unită cu Roma Greco-catolică Curtea a reținut că

biserica de piatră revendicată prin prezenta acțiune a fost edificată în

perioada în care funcționa ca eparhie.

Coroborând

informațiile din acest act intern al Bisericii Unite cu Roma Greco-Catolică,

Curtea a reținut că mănăstirea M. a intrat în posesia Ordinului Sfântul Vasile

1933 (1867 plus 66 ani când a fost administrată de preoți mireni).

Actele depuse de

reclamant "Semantismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco-catolice Române

a Maramureșului pe anul 1936", precum și din "Catalogus Ordinis Sti

Basilii Magni Provinciae Romenae SS. AA. Petri e Pauli anno 1946",

confirmă faptul că anterior anului 1948, mănăstirea fost în posesia Ordinului

S.V., Provincia "S.P.P.", însă prin aceste înscrisuri nu se face

dovada dreptul real de proprietate.

Ordinul S.V.

Provincia "S.P.P." România revendicând imobilul trebuie să facă

dovada dreptului de proprietate asupra acestuia și nu numai posesia imobilului.

Din cartea funciară

nu rezultă că reclamantul a fost proprietar al imobilului. Împrejurarea că în

foaia A a imobilului era menționată o Mănăstire Greco-catolică nu îl scutește

pe reclamant să facă dovada dreptului de proprietate al acestui Ordin asupra

imobilului.

Chiar dacă în speță

este vorba de bunuri temporale dobândite de Biserică, acestea trebuie să fie

înscrise pe numele persoanei juridice interesate, observându-se toate

prescrierile dreptului civil, care pun sub ocrotire drepturile Bisericii, după

cum rezultă din canonul 1020 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale.

Pe de altă parte,

bunurile bisericești trebuie evidențiate în inventarul persoanei juridice care

le deține, după cum rezultă și din canonul 1260 se stipulează că un exemplar al

inventarului bunurilor bisericești se va păstra în arhiva persoanei juridice

interesate, iar celălalt exemplar în arhiva curiei eparhiale; orice schimbare

intervenită în patrimoniul stabil al aceleiași persoane juridice, va fi adnotat

în ambele exemplare.

Din dispozițiile

canonice mai sus redate rezultă că și pentru bunurile temporale ale bisericii

există reglementări precise care vizează evidența, administrarea sau

transmiterea acestora.

În cauză, fiind vorba

de un bun supus acestui regim reclamantul trebuia să dovedească că este proprietar

al bunului revendicat. Dreptul canonic permite înstrăinarea bunurilor temporale

și reclamantul era obligat să facă dovada dreptului de proprietate invocat care

putea fi un contract de donație sau de vânzare-cumpărare, iar bunul trebuia să

apară în inventarul bunurilor bisericești ale Ordinului, înscrisuri care nu au

fost depuse în prezenta cauză.

Fiind vorba de o

acțiune în revendicare, în favoarea pârâtului operează prin însăși faptul

posesiei o prezumție relativă de proprietate, care nu a fost răsturnată.

Având în vedere

dispozițiile art. 223 din Legea nr. 71/2011 care prevăd că pentru procesele și

cererile în materie civilă în curs de soluționare la data intrării în vigoare a

Codului civil se soluționează potrivit dispozițiilor legale, materiale și procedurale,

în vigoare la data la care au fost pornite și dispozițiile art. 480 C. civ.

Curtea a constatat că nu este fondată acțiunea în revendicare, reclamantul nu a

făcut dovada că este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului

revendicat, apelul pârâtei fiind fondat pentru acest motiv.

Nu este fondată însă

critica formulată în apel potrivit căreia nu s-a respectat procedura prealabilă

prevăzută de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 reclamantul convocând

pârâtele la conciliere. Art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a instituit o

procedură prealabilă, dar acestei proceduri nu îi pot fi aplicate prin analogie

dispozițiile 7 și următoarele din Legea nr. 554/2004.

În Decretul-lege nr.

126/1990 s-a stabilit o procedură prealabilă de soluționare amiabilă a

neînțelegerilor în considerarea subiectelor de drept supuse acestei

reglementări. Reclamantul a convocat pârâtele la conciliere prin scrisoare

recomandată, respectând în totalitate dispozițiile legale incidente. Chiar dacă

această procedură nu a fost finalizată cu o tranzacție, nu este inadmisibilă

acțiunea reclamatului nici din perspectiva art. 6 din Convenția pentru apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale.

A fost invocată

inadmisibilitatea acțiunii de revendicare din perspectiva petitului al doilea

al acțiunii prin care reclamantul solicita înscrierea dreptului său de

proprietate în cartea funciară.

Ordinul S.V. nu a

fost niciodată înscris în C.F. aaa M., prin urmare, instanța de fond nu putea

dispune reînscrierea dreptului de proprietate al unei persoane care nu a fost

înscrisă niciodată în cartea funciară și prin urmare acest petit este

inadmisibil.

Apelanta pârâtă a

invocat în apărare, intervenția uzucapiunii prevăzute de art. 27 din

Decretul-lege nr. 115/1938, însă Curtea a constatat că nu sunt îndeplinite

condițiile uzucapiunii. Art. 27 din acest act normativ prevede că în cazul când

s-au înscris fără cauza legitimă, drepturi reale, care pot fi dobândite în

temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului

le-a posedat cu bună-credință, potrivit legii, timp de 10 ani. În mod corect a

fost respinsă această apărare de către instanța de fond. Decretul nr. 358/1948

a fost un act nedrept notoriu, de la data adoptării lui și acest caracter

abuziv a fost recunoscut de legiuitorul român după schimbarea regimului

comunist. În temeiul acestui act normativ imobilul în litigiu a trecut în

proprietatea Statului Român și ulterior acesta l-a transmis în favoarea pârâtei

apelante Mănăstirea Ortodoxă Română M. care și-a intabulat dreptul de

proprietate în 1963.

Dispozițiile art.

1898 C. civ. (din 1864) stipulau că buna-credință este credința posesorului că,

cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre

a-i putea transmite proprietatea.

Or, în cazul de față

era notorie acțiunea abuzivă a regimului politic de la aceea dată de a scoate

în afara legii Biserica greco-catolică, împrejurare care trebuia sau putea fi

cunoscută și de către apelantă și care nu putea fi ignorată.

Întrucât imobilul a

trecut în proprietatea statului în mod abuziv, notoriu, apelanta nu poate

invoca faptul că a avut credința că Statul poate transmite valid proprietatea,

așa încât nu poate invoca cu succes prescripția achizitivă.

2.1. Motive

Reclamantul Ordinul

S.V. Provincia "S.P.P." România și pârâta Mănăstirea Ortodoxă Română

M. au declarat recurs.

Criticile formulate

de către reclamant vizează următoarele aspecte:

Hotărârea este

nelegală deoarece exista putere de lucru judecat a Deciziei nr. 291/2008 a

Curții de Apel Cluj și cu privire la calitatea de proprietar al reclamantului

asupra Mănăstirii M.

În considerentele

acestei decizii s-a reținut că mănăstirea a aparținut cultului greco-catolic,

iar reclamantul este continuatorul ordinului călugăresc căruia îi aparținea

mănăstirea. S-a reținut că ordinul a fost desființat abuziv, odată cu

desființarea cultului prin Decretul nr. 358/1948.

Greșit s-a admis

cererea de intervenție în interesul pârâtei pentru că intervenienta nu a

justificat interesul juridic în susținerea poziției pârâtei. Parohiile ortodoxe

au fost chemate în judecată doar pentru opozabilitatea hotărârii deoarece sunt

împreună cu Mănăstirea Ortodoxă succesoarele Parohiei înscrisă în cartea

funciară. Însă, prin admiterea sau respingerea acțiunii nu câștigă și nu pierd

absolut nimic.

Pârâta Mănăstirea

Ortodoxă Română M. a formulat următoarele critici, arătând că se impune

modificarea în parte a considerentelor, cu menținerea soluției de admitere a

apelului acestei părți:

În mod greșit

instanța de apel nu a admis excepția lipsei de calitate procesuală activă a

reclamantului, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind formulată de o

persoană care nu are calitate procesuală activă.

Reclamantul nu a

reușit să probeze afirmația că este continuator al proprietarului tabular, iar

instanța de apel, care a reținut anumite considerente care ar duce la concluzia

că reclamantul nu are calitatea procesuală activă, nu a respins acțiunea ca

fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.

Reclamantul nu este

înscris în cartea funciară și nu poate promova o acțiune în revendicare.

Dacă s-ar considera,

totuși, că reclamantul are legitimare procesuală, s-ar impune admiterea

excepției uzucapiunii, cu consecința paralizării acțiunii în revendicare.

2.2. Analiza

recursurilor

Recursurile vor fi

respinse pentru următoarele considerente:

Reclamantul a arătat

faptul că instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală întrucât a nesocotit

efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al Deciziei civile nr. 291/2008

pronunțată de Curtea de Apel Cluj.

Într-adevăr, ceea ce

se tranșează jurisdicțional într-un proces, nu poate fi combătut într-o

judecată ulterioară de părțile procesului inițial, cărora hotărârea li se opune

cu valoare normativă, nesusceptibilă de dovadă contrară.

În speță, însă, ceea

ce s-a dezlegat prin Decizia nr. 291/2008, și de care instanțele de fond au

ținut seamă, a fost aspectul privitor la calitatea Ordinului S.V. Provincia

"S.P.P." România de continuator la Ordinului S.V., care a funcționat

în România anterior anului 1948. S-a reținut astfel, că reclamantul are

calitatea procesuală de a cere rectificarea cărții funciare, așa cum s-a

solicitat în cadrul procesului în care s-a pronunțat hotărârea invocată cu

putere de lucru judecat.

Cât privește fondul

raportului juridic litigios în acțiunea în revendicare, decizia menționată nu

mai putea fi opusă cu putere de lucru judecat, pentru că nu a statuat asupra

calității autorului reclamantului de persoană notată în foaia de proprietate B,

Mănăstirea Greco-Catolică din M. figurând numai în foaia A. S-a mai reținut, de

asemenea, faptul că la poziția B1 din cartea funciară nu era înscrisă nicio

persoană, iar la poziția B2 era înscris dreptul de proprietate în favoarea

Parohiei Ortodoxe Române. Prin urmare, într-un proces ulterior nu putea fi

opusă unei alte persoane calitatea de proprietar al autorului reclamantului,

pentru că Decizia nr. 291/2008 nu i-a recunoscut o asemenea calitate.

Față de cele ce

preced, critica privitoare la pronunțarea unei hotărâri cu nesocotirea

efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al unei alte hotărâri

judecătorești nu este întemeiată.

Nu este întemeiată

nici critica ce vizează lipsa de interes a intervenientei accesorii, în

condițiile în care însuși reclamantul arată că a chemat în judecată cele 4

parohii numai pentru a le face opozabilă hotărârea. Or, nu se poate susține,

așa cum o face recurentul, că prin admiterea acțiunii împotriva lor aceste

parohii, pârâte în proces, "nu pierd nimic". Așadar, intervenirea în

proces a unui terț care dorește să administreze dovezi pentru susținerea unei

asemenea părți este justificată de interesul de a obține respingerea acțiunii.

Ca atare, admițând

cererea de intervenție accesorie formulată în favoarea unei pârâte, urmare a

respingerii cererii de chemare în judecată, instanța de apel nu a provocat

reclamantului o vătămare procesuală ce nu ar putea fi înlăturată decât prin

anularea hotărârii.

Având în vedere cele

mai sus arătate, niciuna dintre criticile formulate de către reclamant nu

întrunește cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care recursul

declarat a fost respins, în condițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul declarat de

către pârâta Mănăstirea Ortodoxă Română M., pentru a obține schimbarea

considerentelor deciziei prin care acțiunea împotriva sa a fost respinsă ca

nefondată, și, drept urmare, să se respingă acțiunea pe temeiul admiterii

excepției lipsei de calitate procesuală activă, este lipsit de interes.

Una dintre cerințele

interesului - condiție de exercițiu a acțiunii -, este ca interesul să fie

determinat, adică să fie un interes care se apreciază în concret, la speță. Or,

împrejurarea că între părți ar mai exista unele litigii, astfel încât pârâta

intenționează ca în cadrul procesului actual să preconstituie aspecte pe care,

eventual, să le opună cu autoritate de lucru judecat în procesele ulterioare,

nu este suficient pentru existența cerinței interesului.

Întrucât instanțele

soluționează litigii concrete, Înalta Curte a apreciat că, în acțiunea în

revendicare a imobilelor situate în comuna M. nr. 203, județ Maramureș,

înscrise în CF aaa M., nr. top. bbb/2 respingerea acțiunii împotriva pârâtei,

ca nefondată, reprezintă o soluție mai favorabilă decât una ce ar fi pronunțată

în temeiul unei excepții procesuale, așa cum solicită recurenta.

Drept urmare,

recursul pârâtei a fost respins ca fiind lipsit de interes.

În raport de

dispozițiile art. 276 C. proc. civ., cheltuielile de judecată ale recurenților

au fost compensate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul Ordinul S.V. Provincia "S.P.P."

România împotriva Deciziei civile nr. 123/A din 14 noiembrie 2012 a Curții de

Apel Cluj, secția I civilă.

Respinge ca lipsit de

interes recursul declarat de pârâta Mănăstirea Ortodoxă Română M. împotriva

aceleiași decizii.

Compensează

cheltuielile de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 octombrie 2013.

Procesat

de GGC - NN