ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4102/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, la 23 aprilie 2012, reclamantul T.V. a chemat în judecată M.A.N. solicitând instanței obligarea pârâtului la plata sumei de 1.500.000 euro pentru invaliditate și suferința prin pierderea în totalitate a vederii la ochiul stâng urmare a îndepărtării sale abuzive din cadrele militare și trecerea în rezervă cu gradul de locotenent major și obligării de a efectua muncă necalificată. Prin sentința nr. 232 din 21 septembrie 2012, Tribunalul Dolj a respins cererea.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, iar potrivit art. 8 din același decret, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În speță, dacă în perioada regimului comunist promovarea unei acțiuni împotriva M.A.N. nu ar fi fost posibilă, nu există motive care să-l fi împiedicat pe reclamant să procedeze astfel după Decembrie 1989. În temeiul art. 1, 3 și 5 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea a fost respinsă ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul T.M.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, motivând în esență că acțiunea sa are ca obiect pretenții despăgubire bănească pentru pierderea unui organ vital, vederea la ochiul stând și suferința fizică și psihică datorită faptului că a fost îndepărtat în mod abuziv din cadrele active ale armatei pe motive politico - morale, iar tribunalul își fundamentează soluția pe un act normativ abrogat la 1 octombrie 2011 și care se referă la acțiuni ce au ca obiect un drept patrimonial. Prin Decizia nr. 7 din 8 februarie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul. Pentru a pronunța această soluție, Curtea reține că următoarele: Susținerea că acțiunea nu este una patrimonială și astfel nu se poate prescrie este nefondată deoarece acțiunea are o finalitate patrimonială și anume obligarea pârâtului M.A.N.

la plata sumei de 1.500.000 euro, reprezentând despăgubiri. Reclamantul avea posibilitatea să se adreseze instanței în termenul de prescripție de 3 ani, termen despre care se poate considera că a început să curgă, în situația favorabilă reclamantului, începând cu anul 1990, când nu au mai existat impedimente din partea sistemului de a se adresa instanței. Nu se poate considera că termenul de prescripție s-a întrerupt prin apariția Legii nr. 226/2001, deoarece reclamantul a înțeles să promoveze o acțiune de drept comun, independent de dispozițiile acestui act normativ. Prin hotărârea din 13 decembrie 2012, a fost admisă cererea reclamantului întemeiată pe Legea nr. 226/2001, s-a constatat că are calitatea de fost cadru militar activ, îndepărtat abuziv din armată în perioada 23 august 1944 - 31 decembrie 1961 și că beneficiază de drepturile prevăzute de Legea nr. 226/2011.

Este nefondată susținerea că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile Decretului nr. 167/1958 pentru că acest decret este abrogat odată cu intrarea în vigoare a Noului C. civ., deoarece dispozițiile art. 6 alin. (4) din Noul C. civ. prevăd că prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit și, per a contrario, prescripțiile împlinite până la intrarea în vigoare a Noului C. civ., rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, adică atât în ceea ce privește durata, cât și modul de invocare, de către părți sau din oficiu, de către instanță. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate: Instanța de apel nu și-a îndeplinit rolul activ, încălcând Legea nr. 134/1 iulie 2010 privind C. proc.

civ. Acțiunea privind reparațiile morale și materiale pentru fostele cadre militare active, îndepărtate abuziv din armată în perioada 23 august 1944 - 31 decembrie 1961 a avut ca obiect constatarea că infirmitatea -pierderea vederii la ochiul stâng a apărut după îndepărtarea din cadrele militare active ale armatei în mod abuziv. Prin Legea nr. 71/2011 pentru aplicarea Legii nr. 287/2009 privind C. civ., Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat. Dispozițiile C. civ., art. 2502 stabilesc că acțiunile privitoare la apărarea unui drept nepatrimonial, precum și constatarea existenței sau inexistenței unui drept sunt imprescriptibile. În opinia recurentului, dreptul la acțiunea din 23 aprilie 2012 a fost exercitat în termenul stabilit de Legea nr. 226 din 29 noiembrie 2011, 6 luni de la data intrării în vigoare a normelor metodologice de aplicare a acestei legi.

Se solicită casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente. Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de recurentul reclamant este obligarea pârâtului M.A.N. la plata despăgubirilor materiale în valoare de 1.500.000 euro pentru invaliditatea și suferința prin pierderea în totalitate în stadiu ireversibil a vederii la ochiul stâng începând cu 27 iulie 1957. Așa fiind, nu se poate reține că acțiunea este nepatrimonială, întrucât finalitatea acesteia este patrimonială și anume obligarea pârâtului intimat la plata sumei de 1.500.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

În ceea ce privește critica în sensul că acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept este imprescriptibilă față de dispozițiile art. 2502 alin. (2) din Noul C. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit principiului tempus regit actum, acțiunea de față este supusă dispozițiilor C. civ. de la 1864 și respectiv Decretului nr. 167/1958, chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost formulată la 23 aprilie 2012, după intrarea în vigoare a Noului C. civ. Actele și fapte juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii lor.

În speță, reclamantul - recurent a precizat că acțiunea sa este o acțiune de drept comun și nu are ca temei juridic legea specială, respectiv Legea nr. 226/2011 privind reparațiile morale și materiale pentru fostele cadre militare active, îndepărtate abuziv din armată în perioada 23 august 1944 - 31 decembrie 1961. De altfel, prin hotărârea din data de 13 decembrie 2012 s-a stabilit că reclamantul recurent are calitatea de fost cadru militar activ îndepărtat abuziv din armată în perioada 23 august 1944 - 31 decembrie 1961 și beneficiază de drepturile prevăzute de Legea nr. 226/2011 în această calitate. Așadar, în cauză sunt aplicabile dispozițiile vechiului C. civ. și ale Decretului nr. 167/1958.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958: „dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege". Acest termen de prescripție este, potrivit dispozițiilor art. 3 din același Decret de 3 ani. În considerarea dispozițiilor art. 8 „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin faptă ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea". Chiar dacă regimul comunist nu ar fi permis reclamantului recurent să promoveze o astfel de acțiune, termenul de prescripție al unei astfel de acțiuni începe să curgă din anul 1990, când nu mai exista niciun impediment din punct de vedere al regimului social.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 18 din același Decret nr. 167/1958 „instanța judecătorească și organul arbitrai sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris". Față de aceste considerente, în cauză au fost aplicate corect dispozițiile legale privind prescripția dreptului material la acțiune. Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.M.V. împotriva Deciziei nr. 7 din 8 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2013.