ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4102/2013

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Dolj, la 23 aprilie 2012, reclamantul T.V. a chemat în

judecată M.A.N. solicitând instanței obligarea pârâtului la plata sumei de

1.500.000 euro pentru invaliditate și suferința prin pierderea în totalitate a

vederii la ochiul stâng urmare a îndepărtării sale abuzive din cadrele militare

și trecerea în rezervă cu gradul de locotenent major și obligării de a efectua

muncă necalificată.

Prin sentința nr.

232 din 21 septembrie 2012, Tribunalul Dolj a respins cererea.

Pentru a

pronunța această soluție, tribunalul a reținut că potrivit art. 1 din Decretul nr.

167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin

prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, iar

potrivit art. 8 din același decret, prescripția dreptului la acțiune în

repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data

când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel

care răspunde de ea.

În speță, dacă

în perioada regimului comunist promovarea unei acțiuni împotriva M.A.N. nu ar

fi fost posibilă, nu există motive care să-l fi împiedicat pe reclamant să

procedeze astfel după Decembrie 1989.

În temeiul art.

1, 3 și 5 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea a fost respinsă ca prescrisă.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamantul T.M.V., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, motivând în esență că acțiunea sa are ca obiect

pretenții despăgubire bănească pentru pierderea unui organ vital, vederea la

ochiul stând și suferința fizică și psihică datorită faptului că a fost

îndepărtat în mod abuziv din cadrele active ale armatei pe motive politico -

morale, iar tribunalul își fundamentează soluția pe un act normativ abrogat la

1 octombrie 2011 și care se referă la acțiuni ce au ca obiect un drept

patrimonial.

Prin Decizia nr.

7 din 8 februarie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins ca

nefondat apelul.

Pentru a

pronunța această soluție, Curtea reține că următoarele:

Susținerea că

acțiunea nu este una patrimonială și astfel nu se poate prescrie este nefondată

deoarece acțiunea are o finalitate patrimonială și anume obligarea pârâtului

M.A.N. la plata sumei de 1.500.000 euro, reprezentând despăgubiri.

Reclamantul

avea posibilitatea să se adreseze instanței în termenul de prescripție de 3

ani, termen despre care se poate considera că a început să curgă, în situația

favorabilă reclamantului, începând cu anul 1990, când nu au mai existat

impedimente din partea sistemului de a se adresa instanței.

Nu se poate

considera că termenul de prescripție s-a întrerupt prin apariția Legii nr. 226/2001,

deoarece reclamantul a înțeles să promoveze o acțiune de drept comun,

independent de dispozițiile acestui act normativ.

Prin hotărârea din

13 decembrie 2012, a fost admisă cererea reclamantului întemeiată pe Legea nr. 226/2001,

s-a constatat că are calitatea de fost cadru militar activ, îndepărtat abuziv

din armată în perioada 23 august 1944 - 31 decembrie 1961 și că beneficiază de

drepturile prevăzute de Legea nr. 226/2011.

Este nefondată

susținerea că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile Decretului nr. 167/1958

pentru că acest decret este abrogat odată cu intrarea în vigoare a Noului C.

civ., deoarece dispozițiile art. 6 alin. (4) din Noul C. civ. prevăd că prescripțiile,

decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare

a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit

și, per a contrario, prescripțiile împlinite până la intrarea în vigoare a

Noului C. civ., rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, adică

atât în ceea ce privește durata, cât și modul de invocare, de către părți sau

din oficiu, de către instanță.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o sub următoarele

motive de nelegalitate:

Instanța de

apel nu și-a îndeplinit rolul activ, încălcând Legea nr. 134/1 iulie 2010

privind C. proc. civ.

Acțiunea

privind reparațiile morale și materiale pentru fostele cadre militare active,

îndepărtate abuziv din armată în perioada 23 august 1944 - 31 decembrie 1961 a

avut ca obiect constatarea că infirmitatea -pierderea vederii la ochiul stâng a

apărut după îndepărtarea din cadrele militare active ale armatei în mod abuziv.

Prin Legea nr. 71/2011

pentru aplicarea Legii nr. 287/2009 privind C. civ., Decretul nr. 167/1958 a

fost abrogat.

Dispozițiile C.

civ., art. 2502 stabilesc că acțiunile privitoare la apărarea unui drept

nepatrimonial, precum și constatarea existenței sau inexistenței unui drept

sunt imprescriptibile.

În opinia

recurentului, dreptul la acțiunea din 23 aprilie 2012 a fost exercitat în

termenul stabilit de Legea nr. 226 din 29 noiembrie 2011, 6 luni de la data

intrării în vigoare a normelor metodologice de aplicare a acestei legi.

Se solicită

casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Analizând

recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază

că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele

considerente.

Obiectul

cererii de chemare în judecată formulată de recurentul reclamant este obligarea

pârâtului M.A.N. la plata despăgubirilor materiale în valoare de 1.500.000 euro

pentru invaliditatea și suferința prin pierderea în totalitate în stadiu

ireversibil a vederii la ochiul stâng începând cu 27 iulie 1957.

Așa fiind, nu

se poate reține că acțiunea este nepatrimonială, întrucât finalitatea acesteia

este patrimonială și anume obligarea pârâtului intimat la plata sumei de

1.500.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

În ceea ce

privește critica în sensul că acțiunea în constatarea existenței sau

inexistenței unui drept este imprescriptibilă față de dispozițiile art. 2502 alin.

(2) din Noul C. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit

principiului tempus regit actum, acțiunea de față este supusă dispozițiilor C.

civ. de la 1864 și respectiv Decretului nr. 167/1958, chiar dacă cererea de

chemare în judecată a fost formulată la 23 aprilie 2012, după intrarea în

vigoare a Noului C. civ.

Actele și fapte

juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în

vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de

legea în vigoare la data încheierii lor.

În speță,

reclamantul - recurent a precizat că acțiunea sa este o acțiune de drept comun

și nu are ca temei juridic legea specială, respectiv Legea nr. 226/2011 privind

reparațiile morale și materiale pentru fostele cadre militare active,

îndepărtate abuziv din armată în perioada 23 august 1944 - 31 decembrie 1961.

De altfel, prin

hotărârea din data de 13 decembrie 2012 s-a stabilit că reclamantul recurent

are calitatea de fost cadru militar activ îndepărtat abuziv din armată în

perioada 23 august 1944 - 31 decembrie 1961 și beneficiază de drepturile

prevăzute de Legea nr. 226/2011 în această calitate.

Așadar, în

cauză sunt aplicabile dispozițiile vechiului C. civ. și ale Decretului nr. 167/1958.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958: „dreptul la acțiune, având un

obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în

termenul stabilit de lege".

Acest termen de

prescripție este, potrivit dispozițiilor art. 3 din același Decret de 3 ani.

În considerarea

dispozițiilor art. 8 „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei

pricinuită prin faptă ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de

ea".

Chiar dacă

regimul comunist nu ar fi permis reclamantului recurent să promoveze o astfel

de acțiune, termenul de prescripție al unei astfel de acțiuni începe să curgă

din anul 1990, când nu mai exista niciun impediment din punct de vedere al

regimului social.

Pe de altă

parte, potrivit dispozițiilor art. 18 din același Decret nr. 167/1958 „instanța

judecătorească și organul arbitrai sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze,

dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris".

Față de aceste

considerente, în cauză au fost aplicate corect dispozițiile legale privind

prescripția dreptului material la acțiune.

Înalta Curte

apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea

sau modificarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamantul T.M.V. împotriva Deciziei nr. 7 din 8

februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2013.