ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3651/2013

Deliberând

asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 9 noiembrie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă,

reclamanții O.I. și O.I. au chemat în judecata pe pârâții SC S.C. SRL, SC B.C.R.

SA sucursala Județeană Vâlcea și SC B.F.P. SRL formulând contestație la

executarea silită pornită împotriva acestora de creditor în Dosarul nr. 81/2011

al B.E.J. R.M.

Au solicitat

instanței admiterea contestației la executare silită și să se dispună

constatarea nulității contractului de cesiune de creanță din 10 iunie 2009 prin

care B.C.R. Sucursala Județeană Vâlcea a cedat contractul de credit din 22

martie 2005 către SC B.F.P. SRL; constatarea nulității contractului de cesiune

de creanță din 05 august 2009 încheiat între SC B.F.P. SRL; anularea executării

silite; obligarea creditorului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 399 C. proc. civ.

La data de 21

mai 2011, pârâta SC B.C.R. SA a solicitat admiterea excepției lipsei calității

sale procesuale pasive, scoaterea sa din cauza și citarea, în calitate de

pârât, exclusiv a SC S.C. SRL, în al cărui portofoliu se găsește în prezent

creditul la care fac referire în acțiunea lor reclamanții, respingerea cererii

de chemare în judecată ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă; iar pe fond, respingerea acțiunii ca nefondată. Cauza dedusă

judecății are un caracter patrimonial, întrucât, prin cererea de chemare în

judecată, reclamanții solicită anularea a două acte juridice - contracte de

cesiune de creanță, respectiv: contractul de cesiune de creanță din 10 iunie 2009

încheiat între SC B.C.R. SA și SC B.F.P. SRL și contractul de cesiune de creanță

din 05 august 2009 încheiat între SC B.F.P. SRL și SC S.C. SRL

De asemenea,

s-a susținut că această cerere este supusă timbrajului, în conformitate cu

prevederile Legii nr. 146/1997, modificată și completată, având în vedere

valoarea la care se cifrează aceste contracte de cesiune de creanță - valoarea

cut-off-ului (prețul creanței cedate).

În raport de

cele arătate, pârâta a solicitat instanței verificarea aspectelor legate de

timbraj, în raport de dispozițiile Legii nr. 146/1997, cu modificările

ulterioare, reclamanții urmând să achite taxa de timbru corespunzătoare,

raportat la valoarea creanțelor cedate prin contractele de cesiune de creanță a

căror nulitate se solicită.

La data de 22

mai 2012, reclamanți O.I. și O.I. au invocat excepția necompetenței materiale a

Tribunalului București, raportat la dispozițiile art. 399 alin. (3) C. proc.

civ., raportat la art. 400 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care,

contestațiile la executare sunt în competența materială a instanței de

executare. Au solicitat să se constatate că prezenta cerere este o contestație

la executare formulată în temeiul art. 399 alin. (3) C. proc. civ., compentența

materială și teritorială aparținând instanței de executare, respectiv

Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

La termenul din

22 mai 2012 tribunalul, din oficiu, a invocat excepția netimbrării cererii, iar

prin sentința civilă nr. 7162 din 22 mai 2012 pronunțată de Tribunalul

București, secția a Vl-a civilă, a fost admisă excepția netimbrării și, în

consecință, a fost anulată cererea formulată de reclamanții O.I. și O.I. ca

netimbrată.

În motivarea

hotărârii, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanții au fost citați

cu mențiunea de a preciza valoarea obiectului cererii și de a timbra la

valoare, sub sancțiunea anulării cererii, aspect care rezultă din dovada de

îndeplinire a procedurii de citare aflată la filele 19-20 din dosar.

Astfel,

constatându-se că, la termenul acordat în acest sens, reclamanții nu s-au

conformat dispoziției instanței, prima instanță a dat eficiență dispozițiilor art.

20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, conform cărora neîndeplinirea obligației

de plată până la termenul stabilit potrivit art. 20 alin. (2) se sancționează

cu anularea acțiunii sau a cererii.

Împotriva

sentinței civile nr. 7162 din 22 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București,

secția a Vl-a civilă, reclamanții O.I. și O.I. au declarat recurs, care, prin

încheierea din 22 august 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

Vl-a civilă, a fost calificat de către instanță ca fiind apel.

Prin Decizia

civilă nr. 338 din 19 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a Vl-a civilă, a fost admis apelul reclamanților, a fost anulată

sentința atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, ca fiind întemeiate

susținerile reclamanților vizând împrejurarea că instanța de fond nu a stabilit

un cuantum al taxei de timbru pe care aceștia trebuia să-l achite, altul decât

cel deja achitat în fața Judecătoriei Râmnicu Vâlcea în dosarul din care s-a

disjuns prezenta cauză.

S-a apreciat că

hotărârea apelată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 18 din

Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbre, potrivit cărora

determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanța

de judecată.

Astfel, în

condițiile în care în mod corect a considerat prima instanță că acțiunea este

evaluabilă în bani și se timbrează la valoarea pretențiilor solicitate și în

situația în care, reclamanții, considerând că cererea formulată de ei este o

contestație la executare, nu au precizat valoarea în bani a acesteia potrivit

solicitării instanței, s-a apreciat că instanța de fond avea posibilitatea de a

suspenda judecata cauzei în temeiul art. 155

1

C. proc. civ. sau

trebuia să determine cuantumul taxei judiciare de timbru, pe baza înscrisurilor

de la dosar.

S-a mai reținut

că dispozițiile art. 36 din Normele de aplicare a Legii nr. 146/1997 nu au

aplicare în cauză, deoarece acestea se referă la acțiuni sau cereri care au

fost trimise prin poștă, ceea ce nu este cazul de față.

Nu a putut fi

primită susținerea apelanților în sensul că cererea formulată ar fi o

contestație la executarea silită, instanța de apel constatând că prin sentința

civilă nr. 4246 din 04 octombrie 011 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea s-a arătat

faptul că prin cererea de chemare în judecată intitulată „contestație la

executare" reclamanții au solicitat constatarea nulității unor contracte

cu o valoare de peste 100.000 euro, astfel că, raportat la caracterul comercial

și valoarea actelor contestate, competența de soluționare aparține Tribunalului

București.

În considerarea

prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, care dispun că taxele

judiciare de timbru se plătesc anticipat, au fost înlăturate criticile

apelanților vizând prioritatea de soluționare a excepției necompetenței

materiale a Tribunalului București, excepție invocată de reclamanți, față de

soluționarea excepției netimbrării acțiunii invocată de instanță din oficiu.

În termen

legal, împotriva acestei decizii, pârâta SC B.C.R. SA București a declarat

recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate

și menținerea sentinței apelate ca fiind temeinică și legală.

În opinia

recurentei, prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 20

alin. (3) din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora neîndeplinirea obligației de

plată până la termenul stabilit potrivit art. 20 alin. (2) se sancționează cu

anularea acțiunii sau a cererii.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, arată, în esență, că, urmare a disjungerii, prezentul

dosar are ca obiect constatare nulitate act, instanța fiind sesizată cu

soluționarea a două capete de cerere în care reclamanții solicită instanței să

constate nulitatea a două contracte de cesiune de creanță.

Astfel, fiind

disjuns din Dosarul nr. 9923/288/2011 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea datorită

obiectului diferit al primelor două capete de cerere ale acțiunii inițiale fată

de capătul de cerere reprezentat de contestația la executare propriu-zisă,

prezentul dosar are un obiect diferit de cel aflat pe rolul Judecătoriei

Râmnicu Vâlcea.

Consecința

acestei împrejurări, consideră recurenta, este aceea că în acest nou dosar

trebuie achitată taxa de timbru în conformitate cu prevederile legale,

neprezentând absolut nicio relevanță faptul, că a fost deja achitată taxa de

timbru în dosarul având ca obiect contestație la executare, întrucât, în

prezent, în urma disjungerii, există două dosare, fiecare cu propriul său

obiect, în fiecare fiind necesară achitarea taxei de timbru conform

prevederilor legale în materie.

Analizând

decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate, înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a-l

respinge, pentru considerentele care succed:

Este de

observat că instanța de apel a admis apelul, apreciind că hotărârea instanței

de fond a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru, găsind întemeiat doar motivul relativ la

împrejurarea că instanța de fond nu a stabilit un cuantum al taxei de timbru pe

care reclamanții aveau obligația de a-l achita.

Prin urmare,

recurenta-pârâtă este ținută să formuleze critici prin raportare la soluția

pronunțată de instanța de control judiciar, respectiv de admitere a apelului în

raport de motivul anterior menționat, la argumentele folosite de instanță în

fundamentarea soluției, în limitele în care aceasta s-a pronunțat.

Astfel, în

condițiile în care, în concordanță cu cele reținute de prima instanță, instanța

de apel a arătat în mod expres că urmare a disjungerii, acțiunea pendinte este

evaluabilă în bani și se timbrează la valoare, susținerile recurentei formulate

în acest sens, nu-și găsesc justificarea, fiind lipsite de interes.

Celelalte

critici se circumscriu pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., dar se constată că

acestea sunt nefondate.

Este știut că

potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de

timbru, determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către

instanța de judecată, iar în speță, astfel cum în mod judicios a reținut și

instanța de control judiciar, rezultă cu evidență că prima instanță neprocedând

în acest mod și anulând acțiunea ca netimbrată, a pronunțat o hotărâre cu

încălcarea dispozițiilor legale anterior evocate.

În speță,

instanța de apel a analizat și a reținut cu justețe că, în condițiile în care

reclamanții nu au precizat valoarea în bani a acțiunii potrivit solicitării

instanței de fond, instanța avea posibilitatea de a suspenda judecata cauzei în

temeiul art. 155

1

C. proc. civ. sau trebuia să determine cuantumul

taxei judiciare de timbru, pe baza înscrisurilor aflate la dosar.

În consecință,

în raport de prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se impunea admiterea

apelului, anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, dat fiind că

prima instanță a soluționat procesul în temeiul unei excepții procesuale.

Fără a reitera

considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a

interpretat și aplicat corect prevederile legale incidente în cauză, hotărârea

recurată fiind la adăpost de orice critică.

Pentru toate

argumentele de fapt și de drept care preced, în considerarea dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC B.C.R. SA București împotriva Deciziei civile nr. 338 din

19 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a

civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâta SC B.C.R. SA București împotriva Deciziei civile nr.

338 din 19 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

Vl-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi 30 octombrie 2013.