ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1657/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1657/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 1 iunie

2011, sub nr. 2834/110/2011 pe rolul Tribunalului Bacău, secția contencios

administrativ și fiscal, reclamanta SC D.C. SRL Bacău, în contradictoriu cu

pârâta B.C.R.A. SA București, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de

171.476,05 RON (compusă din 115.959,38 RON diferență între suma 419.312,94 RON

prevăzută în devizul de lucrări și suma plătită de 303.353,56 RON și suma de

55.516,67 RON, reprezentând diferența dintre suma asigurată de 60.000 RON aferentă

mijloacelor fixe și suma plătită în cuantum de 4.483,33 RON), reactualizată în

funcție de indicele de inflație.

Prin Sentința civilă

nr. 947 din 29 noiembrie 2011, Tribunalul Bacău, secția contencios

administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei SC D.C. SRL Bacău, invocată de pârâtă prin întâmpinarea depusă la

dosar și, în consecință a respins acțiunea în pretenții formulată de reclamanta

SC D.C. SRL Bacău în contradictoriu cu pârâta B.C.R.A. SA București, ca fiind

formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a dispune

astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele:

Între părțile în

litigiu au existat raporturi juridice de asigurare decurgând din polița de

asigurare din 27 aprilie 2010 având ca obiect asigurarea construcțiilor,

mijloacelor fixe și a stocurilor de marfă, pentru toate riscurile, încheiată

între pârâta B.C.R.A. SA, în calitate de asigurător, și reclamanta SC D. SRL,

în calitate de asigurat.

Având în vedere

intervenirea ulterioară a contractului de cesiune de creanță a drepturilor

derivate din contractul de asigurare încheiat între SC D. SRL, în calitate de

cedent, B.C.R. Sucursala Bacău, în calitate de cesionar și B.C.R.A. SA, în

calitate de debitor cedat, prima instanță a reținut că reclamanta nu este

titulara drepturilor pretinse, drepturile izvorâte din polița de asigurare care

stă la baza acțiunii de față fiind ale cesionarului.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta SC D. SRL Bacău, arătând în esență că soluția

tribunalului este criticabilă întrucât s-a fondat pe instituția cesiunii de

creanță de drept comun, fără să analizeze situația particulară dedusă judecății

în cadrul căreia este incidentă cesiunea fiduciară, temeiul pretențiilor sale

bazându-se pe suportarea costurilor reparațiilor efectuate.

Prin Decizia nr.

40/2012 din 27 aprilie 2012, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea căii ordinare de

atac, a admis apelul declarat de reclamanta SC D. SRL Bacău împotriva Sentinței

civile nr. 947 din 29 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția

contencios administrativ și fiscal, pe care a desființat-o și a trimis cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de control a reținut, în esență, că reclamanta are

calitate procesuală activă, nefiind necesar acordul băncii pentru promovarea

acțiunii în nume propriu având în vedere conținutul adresei nr. 1285/2012, în

cadrul căreia B.C.R. SA Sucursala Bacău a precizat că are constituită o cesiune

de creanță în scop de garanție reglementată de art. 6 - Titlul VI Legea nr.

99/1999, ce are ca efect constituirea/conservarea drepturilor rezultate din

contractul de asigurare din 27 aprilie 2010 pentru a asigura executarea unei

obligații (creditul contractat de către reclamantă din 16 aprilie 2008).

În considerarea

conținutului adresei menționate, instanța de apel a reținut că în cauză

cesiunea de creanță este afectată de condiția suspensivă a neîndeplinirii obligațiilor

decurgând din contractul de împrumut, astfel că, a apreciat că cesiunea nu

produce efecte, până la îndeplinirea condiției.

Împotriva Deciziei

nr. 40/2012 din 27 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în termen legal a declarat

recurs pârâta SC O.V.I.G. SA București, invocând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei atacate și menținerea soluției

pronunțate de instanța de fond ca fiind legală și întemeiată.

În dezvoltarea

criticilor formulate, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ., pârâta a susținut că este străină de natura pricinii

motivarea instanței de apel în sensul justificării calității procesuale active

a reclamantei în raport de existența contractului de credit din 16 aprilie 2008

încheiat între SC D.C. SRL Bacău și instituția creditoare - B.C.R., față de

care pârâta are calitatea de terț, acesta nefiindu-i opozabil.

În același sens,

pârâta a susținut că motivele deciziei apelate, trebuiau să se refere la

contractul de asigurare, iar nu la acte juridice străine de natura pricinii,

încheiate între alte părți decât cele litigante, contextul în care, instanțele

de fond nu au fost învestite cu soluționarea unui litigiu în realizarea

drepturilor decurgând din contractul de credit, ci cu o cerere ce-și are

izvorul într-un contract de asigurare.

Circumscris motivului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pârâta a susținut că

instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății -

contractul de asigurare, din care rezultă cu claritate existența cesiunii

dreptului la despăgubire precum și titularii, acestui drept în persoana B.C.R.

Sucursala Bacău prin aceea că a reținut ca în cuprinsul poliței de asigurare

nr. x s-a înserat o simplă mențiune în sensul că se cesionează în favoarea

instituției creditoare, fără nicio altă precizare cu privire la identificarea creditoarei

și la însușirea pretinsei cesiuni de către aceasta prin semnătură și ștampilă,

astfel încât, din conținutul poliței de asigurare nu rezultă exprimarea

acordului de voință al cesionarei B.C.R. Sucursala Bacău.

Circumscris motivului

de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta

a reiterat criticile deja expuse subsumat motivelor de nelegalitate statuate de

legiuitor la pct. 7 și 8 ale aceleiași norme legale în sensul că soluția

instanței se fondează pe contractul de credit încheiat între reclamantă și

B.C.R. Sucursala Bacău, în cadrul căruia nu este parte și care nu îi este

opozabil, în condițiile în care a fost învestită cu o acțiune în realizarea

drepturilor derivate dintr-un contract de asigurare.

Prealabil examinării

motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea

referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale

de atac de a respecta dispozițiile art. 302

1

și 304 C. proc. civ.

Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul

în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim

grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului, ci examinarea

legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Față de aceste

precizări, se constată că pârâta, în memoriu de recurs, a indicat motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., a dezvoltat și

structurat criticile formulate subsumat acestora.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că criticile formulate

de pârâtă permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C.

proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii

înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția

pronunțata care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată.

Motivarea unei

hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii,

din care rezultă atât temeinicia cât și netemeinicia cererii de chemare în

judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv.

Motivarea străină de

natura pricinii se regăsește într-o hotărâre, atunci când argumentele avute în

vedere de instanță în considerentele acesteia nu au legătură cu soluția și nu

sunt de natură să o susțină.

În cauză, în ceea ce

privește hotărârea pronunțată de instanța de apel nu se regăsește niciuna

dintre cele trei ipoteze avute în vedere de legiuitor pentru ca hotărârea să

fie susceptibilă de reformare pe calea recursului.

Hotărârea atacată

este judicios motivată, răspunzând tuturor criticilor formulate de apelanta-reclamantă,

nu cuprinde motive contradictorii, considerentele acesteia fiind conforme cu

dispozitivul, iar argumentele pentru care a admis calea ordinară de atac susțin

întru totul soluția pronunțată.

Referitor la critica

potrivit căreia decizia atacată se fondează pe argumente străine de natura

pricinii, respectiv pe contractul de credit din 16 aprilie 2008 încheiat între

B.C.R. Sucursala Bacău, în calitate de creditor împrumutător care nu este parte

în litigiul dedus judecății și reclamanta în cauză, SC D.C. SRL Bacău în

calitate de debitor împrumutat, Înalta Curte reține că pârâta, ori este în

eroare, ori face aceste afirmații exclusiv pro cauza, fapt pentru care le

înlătură ca nefondate având în vedere că, soluția instanței de apel nu se

bazează nicidecum pe un astfel de argument, curtea menționând acest înscris

doar cu referire la adresa nr. 1285/2012, în cuprinsul căreia însăși

creditoarea cesionară, despre care pârâta susține că este persoană cu

legitimare procesuală activă în cauză, recunoaște că cesiunea poliței de

asigurare deduse judecății este afectată de condiția suspensivă a neexecutării

obligațiilor asumate de reclamanta debitoare în cadrul contractului de credit.

Astfel, Înalta Curte

reține că susținerea părții nu corespunde realității celor consemnate în

considerentele deciziei atacate și că în argumentarea soluției pronunțate,

instanța de apel are în vedere exact actul de cesiune invocat în apărare de

pârâta însăși, interpretat funcție de probatoriul administrat - adresa anterior

amintită, emanată chiar de la cesionara creditoare, ca fiind afectat de

condiția suspensivă a neîndeplinirii de către reclamanta debitoare a

obligațiilor ce îi incumbau potrivit contractului de credit și doar în această

măsură și în acest sens a făcut vorbire despre el.

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recursul este admisibil atunci

când, prin hotărârea atacată, instanța, interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia.

Altfel spus, acest

motiv de recurs, sancționează hotărârea prin care s-a nesocotit principiul

înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voința părților exprimată în actul

dedus judecății.

În speță, Înalta

Curte constată că criticile dezvoltate de recurenta-pârâtă subsumat acestui

motiv de nelegalitate sunt nefondate, reținând că instanța de apel a analizat

amplu și judicios actul dedus judecății, respectiv clauzele acestuia, cu

respectarea principiului forței obligatorii a actelor legal făcute - pacta sunt

servanda, consacrat de dispozițiile art. 969 - 970 C. civ., exhibând voința

reală a părților, prin raportarea acestora la probatoriul administrat.

În acest sens, Înalta

Curte reține că, în mod corect, instanța de prim control judiciar a calificat

natura juridică a contractului de cesiune a poliței de asigurare încheiată

între părțile în litigiu ca fiind afectat de o condiție suspensivă, a cărei

neîndeplinire face inoperantă cesiunea.

În ceea ce privește

critica vizând pretinsa interpretare eronată a actului dedus judecății,

respectiv a contractului de cesiune a drepturilor decurgând din contractul de

asigurare încheiat între părțile litigante, Înalta Curte constată că pârâta

confundă accepțiunea sintagmei "greșita interpretare a actului juridic dedus

judecății".

Astfel, instanța de

recurs constată ca referirile instanței de apel la faptul că nu s-a menționat

numele cesionarei pe polița de asigurare reprezintă o constatare reală a

acesteia relativ la actul invocat în apărare de pârâtă, care însă nu este interpretată

în sensul că cesionara nu ar putea fi identificată, dovada care infirmă

susținerea pârâtei în acest sens fiind chiar indicarea expresă a cesionarei

B.C.R. Sucursala Bacău.

În raport de cele

anterior expuse, Înalta Curte reține că această critică nu se înscrie între

cele de natură să constituie denaturarea voinței reale a părților exprimată în

clauzele contractului de cesiune.

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii

criticate sau încălcarea ori aplicarea greșită a legii.

Altfel spus, motivul

de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte - prima vizând lipsa

temeiului legal, situație în care urmează a se demonstra lipsa de bază legală a

soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei atacate,

nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, a doua ipoteză

se referă la încălcarea unei norme de drept substanțial, iar ultima vizează

interpretarea eronată a unei norme juridice.

Pentru a fi în

prezența celei de-a doua ipoteze - încălcarea unei norme de drept substanțial -

trebuie îndeplinite următoarele condiții: norma încălcată să existe și să fie

în vigoare la momentul judecății, să existe o contradicție între considerentele

și dispozitivul hotărârii, viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, iar

acesta să contravină dispozițiilor legale.

Pentru a fi în

prezența ultimei ipoteze - interpretarea eronată a unei norme juridice -

trebuie ca instanța, recurgând la un text de lege, să-i fi dat o greșită

interpretare sau faptul reținut să fi fost greșit calificat în raport cu

exigențele unui anumit text de lege.

De asemenea, motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este incident și atunci

când, în dezlegarea pricinii, instanța face aplicarea unei norme generale

nesocotind existența unei norme speciale.

În speță, pârâta nu a

dezvoltat niciuna dintre ipotezele menționate, limitându-se să reitereze

criticile formulate subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 7 și 8 C. proc. civ., fără a indica în concret vreo normă legală care să

fi fost încălcată ori greșit aplicată

În cazul de față,

Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a

repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere

concludența lor în ceea ce privește calitatea procesuală activă a reclamantei,

ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

În concluzie, cu

referire la motivele invocate se va reține că pârâta prin argumentele aduse a

cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond

și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a

legii.

Altfel spus, situația

de fapt stabilită de instanța de apel constituie o premisă care nu mai poate fi

repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea

recursului, iar criticile pârâtei nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor

legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate.

Este de reținut că

simpla nemulțumire a părții cu privire la soluțiile pronunțate de instanța de

apel, modalitatea în care aceasta a analizat și interpretat probele

administrate, cum este în speță, cazul adresei nr. 1285/2012 emisă de B.C.R. SA

Sucursala Bacău, în raport de conținutul căreia instanța a apreciat că cesiunea

poliței de asigurare este afectată de condiția suspensivă a neîndeplinirii de

către reclamantă a obligațiilor asumate prin contractul de credit, nu pot

constitui obiectul cenzurii instanței de recurs în raport de dispozițiile art.

304 C. proc. civ.

Așa fiind, se

constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor

formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia

atacată este la adăpost de orice critică urmând ca în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA

București împotriva Deciziei nr. 40/2012 din 27 aprilie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, să fie respins, ca nefondat.

În baza dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., cum recurenta-pârâta a căzut în pretenții, fiind în

culpă procesuală și având în vedere cererea dovedită cu înscrisurile depuse la

dosar de către intimata-reclamantă, urmează a fi obligata recurenta-pârâtă SC

O.V.I.G. SA București la plata sumei de 2.699,99 RON, cheltuieli de judecata,

reprezentând onorariu de avocat, în favoarea intimatei-reclamante SC D.C. SRL

Bacău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA București împotriva Deciziei nr. 40/2012 din

27 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal.

Obligă

recurenta-pârâtă SC O.V.I.G. SA București să-i achite intimatei-reclamante SC

D.C. SRL Bacău suma de 2.699,99 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 16 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AS