ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 939/2015

Decizia nr. 939/2015

Deliberând asupra recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 7261 din 17 decembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2012, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis, în parte, cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, iar pe fond a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 25.129,38 euro echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloare despăgubiri pentru imobilul asigurat, și la plata sumei de 20.624 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile, precum și la plata dobânzilor legale aferente sumelor solicitate, începând cu data introducerii acțiunii, respectiv 18 mai 2012, și până la plata efectivă. Prin aceeași sentință, instanța a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale. în ce privesc cheltuielile de judecată, instanța a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 12.001 lei, iar reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 11.000 lei, onorariul avocatului fiind redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., după care a dispus compensarea acestor sume, obligând, în final, pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.290,66 lei cheltuieli de judecată.

Anterior pronunțării sentinței, prin încheierea de ședință din 12 aprilie 2013, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, cu motivarea că reclamanta are calitatea de parte în contractul de asigurare, iar cesionarea poliței nu duce la pierderea calității procesuale active, existența dreptului la despăgubiri în patrimoniul său fiind un aspect de fond ce urmează a fi analizat cu ocazia pronunțării sentinței.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta este proprietara imobilului situat în București, sector 3, și este beneficiara poliției de asigurare Casa Plus din 18 iunie 2010 încheiată cu societatea pârâtă SC B. SA (fosta SC C. SA, SC D. SA), pentru apartamentul menționat mai sus, polița având perioada de valabilitate 18 iunie 2010 - 17 iunie 2011. Din cuprinsul poliției de asigurare depusă la dosar (fila 180 vol. I) rezultă că valoarea asigurată a imobilului este de 75.000 euro.

La data de 14 aprilie 2011 a izbucnit un incendiu în apartamentul ce face obiectul poliției de asigurare, ocazie cu care a fost întocmit procesul verbal de intervenție din 14 aprilie 2011 de către Inspectoratul Situații de Uregență.

Reclamanta a deschis la societatea pârâtă Dosarul de daune nr. x în data de 14 aprilie 2011, fiind întocmit totodată proces-verbal de constatare daune de către inspectorul de daune al pârâtei (fila 201 vol. I).

Având în vedere că reclamanta a fost nemulțumită de modul de stabilire al despăgubirilor de către asigurător, notificându-l pe acesta și la data de 22 martie 2012 (condiții în care pârâta a precizat că își menține oferta de despăgubiri anterioară), aceasta a promovat prezenta cerere de chemare în judecată.

Referitor la primul capăt de cerere, respectiv obligarea pârâtei la plata daunelor materiale, instanța a reținut că, deși pârâta susține că și-ar fi îndeplinit obligațiile, oferind reclamantei o sumă de bani cu titlu de despăgubire, cu toate acestea, suma oferită apare ca fiind necorespunzătoare chiar și în raport de prevederile contractuale, aspect ce rezultă din cuprinsul rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, în acest caz condiția existenței faptei de neexecutare a contractului urmând a fi analizată prin raportare și la prejudiciul cauzat, dată fiind legătura dintre faptă și prejudiciu.

La stabilirea cuantumului despăgubirii ce i se cuvine reclamantei, instanța a avut în vedere rapoartele de expertiză întocmite în cauză, respectiv raportul de expertiză imobiliară întocmit de către expertul E. (fila 43 vol. II), precum și raportul de expertiză tehnică de evaluare a bunurilor mobile întocmit de către expertul F. (fila 57 vol. II), ale căror concluzii vor fi cenzurate în parte de către instanță, în contextul coroborării acestor mijloace de probă cu restul probelor administrate în cauză.

De subliniat este și faptul că, deși a precizat la termenul de judecată din data de 17 mai 2013 că în valoarea prejudiciului material solicitat se includ și pagubele cauzate vecinilor, acestea nu vot fi luate în considerare întrucât, astfel cum în mod justificat a arătat și pârâta, singurul bun asigurat pentru care poate fi angajată răspunderea pârâtei este apartamentul ce face obiectul asigurării precum și bunurile mobile aflate la momentul producerii riscului asigurat în cadrul acestuia.

În ceea ce privește valoarea despăgubirii cuvenite reclamantei pentru imobilul proprietatea acesteia afectat de riscul asigurat, trebuie avute în vedere concluziile primului raport de expertiză depus la dosar de către expertul E. (fila 43 vol. II), apreciind că acesta cuprinde anumite criterii de evaluare obiectivă, explicate într-un mod corespunzător de către expert și susceptibile a fi urmărite și de un observator independent. Nu va fi avută în vedere valoarea stabilită de către expert prin răspunsul la obiecțiuni (fila 95), având în vedere că într-adevăr pare că prin acesta expertul a refăcut calculul despăgubirilor în raport de criterii ce nu pot fi urmărite, astfel încât reținerile expertului referitoare la structura pondere 40%, anvelopă pondere 17%, finisaje pondere 25% și instalații pondere 18% reprezintă termeni tehnici a căror aplicare nu a fost explicată corespunzător.

În consecință, valoarea despăgubirii ce urmează a fi acordată reclamantei va fi de 25.129,38 Euro echivalent în lei la data plății. Se constată că suma astfel acordată respectă și prevederile art. 6.6. din condițiile generale de asigurare, valoarea despăgubirii reprezentând cea mai mică valoare dintre suma asigurată/limita de despăgubire menționată în contract și cuantumul total al daunei.

Instanța a înlăturat susținerile pârâtei în sensul de-a fi scăzute din cuantumul acestei despăgubiri valoarea elementelor asupra cărora a apreciat că nu pot fi luate în calcul întrucât acestea nu au existat vreodată în apartament și nici nu s-a dovedit a fi afectate de incendiu.

Au fost înlăturate susținerile pârâtei în sensul înlăturării din cuantumul valorii despăgubirilor a T.V.A.-ului pe argumentul că reclamanta ar putea să achiziționeze bunurile necesare reparării imobilului printr-o firmă având posibilitatea de a-și deduce T.V.A.-ul, având în vedere că nu s-a dovedit că reclamanta ar fi plătitoare de T.V.A., dată fiind profesia acesteia de medic, o astfel de susținere neputând fi apreciată decât o simplă speculație, de altfel nejustificată în raport de probele administrate pe care instanța de judecată își poate întemeia soluția.

În ceea ce privește contravaloarea bunurilor mobile, instanța reține că într-adevăr potrivit art. 6.3.2 din condițiile generale de asigurare, cuantumul daunei calculat pentru un bun din categoria celor menționate la art. 1.2.1.b (respectiv bunuri aflate la locuința asigurată) a căruia valoare depășește suma de 1.200 lei și nedeclarat în cadrul inventarului din cererea chestionar nu va depăși acest plafon valoric. Având în vedere că valoarea despăgubirii trebuie să se realizeze cu respectarea prevederilor contractuale, chiar și a celor menționate anterior, indiferent dacă despăgubirea este achitată în mod amiabil sau printr-o hotărâre judecătorească, la stabilirea cuantumului valorii bunurilor mobile instanța va avea în vedere dispozițiile art. 6.3.2 din condițiile generale de asigurare. Din acest punct de vedere, având în vedere că reclamanta nu a menționat valoarea niciunui bun pe cererea chestionar, valoarea fiecărui bun care depășește suma de 1.200 lei va fi redusă la această sumă.

În raport de aceste considerente, va fi acordată reclamantei suma de 20.624 lei reprezentând contravaloarea sumei bunurilor identificate de expert în anexa nr. 4 la raport (fila 63 vol. II), valoarea bunurilor menționate la pozițiile 8, 9, 10, 11, 14, 16, 17, 18, 33 urmând a fi reduse la suma de 1.200 lei fiecare.

Totodată, se reține că va fi acordată valoarea bunurilor menționate în această anexă ce coincid cu cele menționate în anexa la procesul verbal de constatare de daune din data de 18 aprilie 2011, și nu și a celor menționate doar de către reclamantă și care nu se regăsesc în această anexă, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a dovedit existența acestor bunuri prin documente justificative, dar și existența lor în imobil la data la care a intervenit riscul asigurat.

Instanța a apreciat ca fiind întemeiat și capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate, având în vedere că potrivit art. 1084 C. civ. daunele interese cuprind atât pierderea suferita, damnum emergens, dar și beneficiul de care creditorul a fost lipsit, lucrum cessans. Creditorul obligației nerespectate având ca obiect o sumă de bani, respectiv reclamanta, poate pretinde dobânda stabilită de lege, respectiv O.U.G. nr. 13/2013, aceasta reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a imposibilității creditorului de-a folosi suma de bani la care este îndreptățit, având în vedere că aceasta a fost solicitată începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, dată la care debitorul este pus în întârziere.

Contrar opiniei pârâtei, prin cererea de chemare în judecată aceasta a fost pusă în întârziere cu privire la necesitatea de-a achita suma solicitată prin cerere, chiar dacă aceasta și-a manifestat disponibilitatea de-a achita o sumă de bani având un cuantum inferior, din moment ce oferta de-a achita această sumă a fost apreciată de către instanță drept o executare necorespunzătoare a obligațiilor contractuale.

În ceea ce privește capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata daunelor morale, astfel cum rezultă din precizarea temeiului juridic al acestui capăt de cerere, atât la data de 08 martie 2013, cât și în ședința publică din data de 26 noiembrie 2013, aceasta a indicat drept temei răspunderea civilă delictuală. Susține astfel reclamanta că, în ceea ce privește daunele morale, acesta au fost solicitate în raport de lipsa de diligentă a pârâtei în acoperirea daunei suferite, deși a fost achitată contravaloarea riscului asigurat, și că nu s-a raportat la suferința produsă de eveniment, ci de prejudiciile cauzate exclusiv de asigurător.

Cu alte cuvinte, se solicită obligarea pârâtei în calitatea sa de asigurător la plata daunelor morale pentru executarea necorespunzătoare a prevederilor contractuale.

Însă în reglementarea C. civ. există o distincție clară între răspunderea contractuală și cea delictuală, fiecare având trăsături distincte în raport de izvorul obligațiilor respectiv faptul ilicit delictual, corespunzător răspunderii delictuale și faptul „ilicit" contractual constând în încălcarea obligațiilor contractuale. Cele două regimuri sunt diferite și doctrina și practica juridică sunt constante în a statua că nu pot fi cumulate, cu excepția cazului în care pretinsul fapt ilicit contractual ar consta în săvârșirea unei infracțiuni, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză. A fost generalizat și aplicat în practică principiul conform căruia în cazul în care între părți există un contract din a cărei neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, calea de ales fiind cea a răspunderii contractuale.

Același principiu trebuie aplicat și în prezenta cauză astfel încât instanța apreciază ca neîntemeiată pretenția reclamantei de obligare a pârâtei la plata daunelor morale în temeiul răspunderii civile delictuale, cât timp între părți a fost încheiat un contract, respectiv contractul de asigurare pe care de altfel reclamanta își întemeiază primele două capete de cerere.

Cu alte cuvinte, dată fiind natura contractuală a relațiilor dintre părți, cererea de obligare la repararea prejudiciului nepatrimonial nu poate fi întemeiată pe răspunderea delictuală, din moment ce raportul dintre părți nu este unul de această natură, ci de natură contractuală.

Pe de altă parte, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța este ținută a se pronunța numai în limitele învestirii sale, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil. Iar temeiul juridic invocat de reclamanta care beneficiază de asistență juridică leagă instanța astfel încât aceasta este ținută să se pronunțe numai în limitele acestei învestiri. Din acest punct de vedere, rezultă că nu este în sarcina instanței care a fost învestită de reclamantă a se pronunța cu privire la necesitatea reparării prejudiciului nepatrimonial în temeiul răspunderii contractuale, și nici cu privire la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a faptei ilicite constând în incendiul produs, nefiind învestită prin chiar voința reclamantei în acest sens.

Iar repararea prejudiciului nepatrimonial (respectiv daunele morale) pretins de către reclamantă este neîntemeiat din prisma temeiului juridic invocat, respectiv răspunderea delictuală, astfel cum s-a argumentat în cele ce preced.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, s-a constatat că aceasta a efectuat cheltuieli de judecată în cuantum de 12.001 lei (5.096 lei taxa de timbru, 5 lei timbru judiciar, 600 lei onorariul expert, 1.300 lei completare onorariu expert și 5000 lei onorariu avocat).

Pârâta la rândul său a efectuat cheltuieli de judecată în cuantum de 47.761,18 lei (500 lei onorariul expert, 500 lei completare onorariu expert și 46.761,18 lei onorariu avocat).

În temeiul disp. art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța a redus onorariul avocat solicitat de către pârâtă de la suma de 46.761,18 lei la suma de 10.000 lei, apreciind că acesta este disproporționat în raport de natura pricinii și munca îndeplinită de avocat, având în vedere împrejurarea că pentru același demers judiciar reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de 5.000 lei cu titlu de onorariu avocat. Este adevărat că onorariile percepute de către avocați nu trebuie să fie aceleași, însă faptul că suma solicitată de către reclamantă cu titlu de onorariu avocat a fost percepută în cuantumul menționat, în raport de natura acelorași pretenții și de munca îndeplinită de către partea adversă, conduce la concluzia conform căreia un onorariu de avocat în cuantum de 10.000 lei este justificat și proporțional în raport de munca îndeplinită de avocatul pârâtei. în consecință, cheltuielile de judecată cuvenite pârâtei sunt în cuantum total de 11.000 lei.

Conform art. 276 C. proc. civ., atunci când pretențiile părții au fost încuviințate în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare dintre părți va putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.

În prezenta cauză, instanța anterioară, în stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, a avut în vedere, în principal, culpa procesuală care aparține pârâtei, întrucât prin atitudinea sa a cauzat demersul judiciar al reclamantei, precum și culpa procesuală a reclamantei, căreia i-au fost admise doar în parte pretențiile. în consecință, ținând seama de împrejurarea că reclamantei i-au fost admise primele două capete de cerere, fiind respins cel de-al treilea, instanța a dispus compensarea în parte a cheltuielilor de judecată (reclamantei cuvenindu-i-se suma de 7.920,66 lei iar pârâtei suma de 3.630 lei), astfel încât în final pârâta a fost obligată la plata sumei de 4.290,66 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

În motivarea apelului, apelanta-pârâtă a arătat, în ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, că instanța de fond a respins în mod nejustificat această excepție.

Motivarea instanței este una deficitară, aceasta făcând confuzie între calitatea procesuală, ca parte componentă a dreptului la acțiune, și achitarea de obligațiile decurgând dintr-un contract de creditare, chestiuni care privesc doar relațiile dintre banca creditoare și beneficiarul creditului și, în consecință, nu au efecte în ceea ce privește a treia parte în privința unui contract de asigurare în care banca nu este parte.

Calitatea de beneficiar al poliței reiese clar din cuprinsul acesteia prin care se menționează „se cesionează în favoarea SC G. SA" și, prin urmare, numai aceasta are dreptul de a solicita și primi plata despăgubirii și nicidecum reclamanta A.

Invocarea de către reclamantă prin cererea precizatoare de la termenul de judecată din 08 martie 2013 a adresei din 16 ianuarie 2013 se întoarce împotriva reclamantei și a apărărilor pe care aceasta încearcă să le acrediteze prin cererea precizatoare. Prin această adresă emisă de banca creditoare SC G. SA se menționează expres că drepturile de despăgubire aferente poliței de asigurare, încheiată de reclamantă cu asigurătorul, au fost cesionate către SC G. SA.

Instanța, plecând de la confuzia între îndeplinirea unor obligații contractuale și calitatea procesuală, face o confuzie între condiția existenței unui drept de a promova o acțiune și aceea a interesului. Poate că reclamanta și-a dovedit interesul, însă nu justifică și calitatea procesuală, întrucât calitatea de a promova acțiunea pentru încasarea despăgubirii aparține doar deținătoarei dreptului asupra indemnizației de asigurare : băncii creditoare SC G. SA.

În cazul de față, suntem în prezența instituției stipulației pentru altul. Avem așadar stipulantul ca fiind contractantul asigurării, în cazul de față reclamanta. Acesta dispune ca în cazul în care se produce riscul asigurat la bunurile asigurate, promitentul, adică SC B. SA, să plătească indemnizația de asigurare către o persoană străină de contract, denumită terț beneficiar, adică Garanți Bank. în cazul instituției stipulației pentru altul este de netăgăduit că terțul beneficiar, banca, dobândește direct și nemijlocit dreptul creat în folosul său odată cu momentul încheierii contractului dintre stipulant și promitent.

Instanța trebuia să se rezume la contractul de asigurare și să aibă în vedere raporturile de asigurare, or față de aceste ultime aspecte, reclamanta nu deține calitate procesuala activă. Așadar nu i se poate opune de instanță un contract de credit în care nu este parte.

Faptul că reclamanta a plătit prima de asigurare nu îi dă dreptul de a încasa despăgubirea fiindcă, așa cum a arătat, ca efect al stipulației pentru altul, dreptul de a încasa despăgubirea se naște direct și distinct în patrimoniul beneficiarului.

Pe fond, în ceea ce privește capătul 1 al cererii de chemare în judecată, apelanta a arătat că își menține criticile asupra raportului de expertiza, în sensul ca prin acesta au fost cuantificate daune care în realitate nu au existat.

Instanța de fond a respins argumentele sale pe motivul ca expertul a efectuat raportul și pe baza constatărilor personale, excluzând astfel ipoteza lansată de pârâtă în sensul că aceste elemente nu ar fi fost conținute de imobil sau afectate de incendiu la data producerii acestuia.

Opinia instanței de fond nu este întemeiată. Din lecturarea raportului de expertiza, rezultă că acesta este de tip deviz, în funcție de prețuri din cataloage. Trecerea acestora pe tabelul anexa 1 a expertizei este o eroare a expertului, care deși a analizat situația specifică a apartamentului, a efectuat un deviz ce implică elementele standard prezente într-un apartament.

Instanța a decis eronat că argumentul său în ceea ce privește T.V.A.-ul este neîntemeiat, problema deducerii T.V.A.-ului fiind greșit înțeleasă.

Pârâta datorează T.V.A. în cadrul despăgubirii doar în măsura în care asiguratul prezintă facturi și chitanțe doveditoare a reparațiilor efectuate/bunurilor înlocuite. Indirect prin răspunsul la obiecțiuni, expertul a confirmat faptul că prețurile din tabel includ T.V.A. T.V.A.-ul se datorează dacă furnizorul este plătitor de T.V.A. și dacă se plătește suma în baza unei facturi emise.

Astfel, scăzând T.V.A.-ul din suma reprezentând evaluarea bunului imobil obținem un prejudiciu aferent de 12,645,70 euro. Aceasta este suma ce reprezintă din punct de vedere contractual despăgubirea corectă în ceea ce privește imobilul.

Referitor la valoarea bunurilor mobile, instanța a acordat o valoare mai mare decât prejudiciul, așa cum s-a dovedit acesta a fi întemeiat din punct de vedere contractual.

Instanța, în mod corect, a constatat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 6.3.2 din condițiile generale, limitând valoarea tuturor bunurilor la suma de 1.200 lei, respectiv că anumite bunuri au fost declarate unilateral de către reclamantă, ulterior constatării daunei din data de 18 aprilie 2014, și, deoarece nu există nici o dovadă a provenienței acestor bunuri sau a faptului că acestea existau în casă la momentul producerii incendiului, acestea nu fac parte din despăgubire.

Cum această suma conține și T.V.A., despăgubirea va fi calculată prin scăderea T.V.A., rezultând o evaluare contractuală în cuantum de 11.650 lei.

Referitor la capătul 2 al cererii de chemare în judecată, acesta este neîntemeiat.

Pentru a putea fi obligată pârâta la plata unei dobânzi legale este necesar ca să existe o întârziere la plată. Or, în speța de față, pârâta i-a oferit reclamantei suma de 9119 euro (37406.09 lei) pentru imobil și cea de 6.184.28 euro (25.367 lei) pentru bunurile mobile, urmând ca din aceste sume să fie scăzut T.V.A.-ul dacă asiguratul nu depunea facturile doveditoare de achiziție.

Atitudinea asiguratei-reclamante de a refuza categoric aceasta sumă de bani, deoarece a considerat că este îndreptățită la mult mai mult nu înlătură existența ofertei din trecut și faptul că nu a existat niciun fel de întârziere la plată, ci, din contră, neefectuarea plații s-a datorat chiar reclamantei care a refuzat expres despăgubirea.

Referitor la cheltuielile de judecată, apelanta a solicitat înlăturarea aplicării dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. asupra onorariului de avocat. Temeiul obligării părții ce pierde procesul la plata cheltuielilor de judecată făcute de către partea adverse este culpa procesuală. Or, se poate lesne observa faptul că reclamanta a pornit un proces pentru obligarea sa la plata sumei de aproximativ 150.000 euro, urmând ca aceasta, cel puțin în opinia sa, să obțină doar 15.306 euro. Mai mult, din aceasta suma i s-a oferit și a refuzat 15.303 euro. Este evidentă culpa procesuală a acesteia, chiar dacă aceasta va „câștiga" în mod formal procesul.

Cheltuielile efectuate de pârâtă (onorariu expert și onorariu avocat) sunt făcute datorită și din cauza reclamantei. în ce privește cuantumul onorariului avocațial acesta este mai mare decât al reclamantei și se justifică raportat la munca prestată de avocat, fiind mult mai complexă munca juridică depusă în cauză pentru pârâtă raportat la întâmpinare, completare la întâmpinare, obiecțiuni la expertiză, obiecțiuni la completarea raportului la ambele expertize și administrarea probatoriului, concluziile scrise și reprezentarea la toate termenele de judecată în cauza, onorariul avocațial fiind calculat in mod corect conform contractului de asistență juridică încheiat cu clientul său care este raportat la valoarea pretențiilor deduse judecații de către reclamantă și care s-au ridicat la suma de aproape 150.000 euro.

Durata procesului urmează a fi analizată și din perspectiva a cel puțin două faze procesuale în care avocații au analizat cazul, au redactat cereri și au reprezentat clientul în instanță.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 287, art. 288, art. 292, art. 294, art. 295, art. 296 C. proc. civ.

În motivarea apelului formulat, apelanta-reclamantă a susținut următoarele:

S-a susținut, în esență, că potrivit prevederilor Poliței de Asigurare Casa Plus, reclamanta era îndreptățită să primească de la societatea pârâtă contravaloarea despăgubirii procentuale a sumei de 42.500 euro, apartamentul fiind distrus în proporție de peste 90%, iar în mod eronat o parte din bunurile mobiliare, a căror valoare a fost calculată de către expert, nu ar face parte din cererea sa de despăgubire.

Absolut toate bunurile care s-au evaluat în raportul de expertiză au fost cuprinse de către reclamantă în cererea de despăgubire depusă la asigurător, pentru că un formular chestionar nu a fost întocmit în cauză nici de către inspectorul de daună la momentul incendiului, nici ulterior la depunerea cererii de despăgubire dar care a fost însoțită de o listă completă a tuturor bunurilor.

Se face confuzie probabil cu faptul că o parte din bunurile expertizate nu au fost cuprinse în procesul verbal întocmit de reprezentantul pârâtei, însă acest proces verbal a fost întocmit la sediul pârâtei la aproximativ 3 săptămâni de la data incendiului și constituie un act unilateral, împotriva căruia a făcut obiecțiuni.

Instanța a apreciat că „repararea prejudiciului nepatrimonial (respectiv daune morale) pretins de reclamantă este neîntemeiat din prisma temeiul juridic invocat, respectiv răspunderea delictuală.", afirmație nereală.

Reclamanta nu a înțeles să solicite pe calea cererii introductive de instanță cumulul răspunderii civile delictuale cu răspunderea civilă contractuală, ci a optat în mod cât se poate de clar pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale asumate de către pârâtă, respectiv despăgubirea la valoarea reală a prejudiciului suferit.

Or, din motivarea formulată de către instanța de fond ar reieși faptul ca reclamanta a solicitat o dublă despăgubire, de natură patrimonială și una nepatrimonială (morală) întemeiate ambele atât pe prevederile răspunderii contractuale, cât și pe cele are răspunderii civile delictuale, care astfel cumulate ar fi de natura sa depășească cuantumul pagubei suferite, urmărind practic o îmbogățire fără justă cauză.

Însă, reclamanta, prin cererea formulată, a solicitat repararea prejudiciului privit în integralitatea sa, rezultat ca urmare a conduitei lipsite de diligentă a pârâtei, care nu a înțeles să îi acopere dauna suferită, în ciuda faptului că a achitat contravaloarea riscului asumat prin plata polițelor de asigurare. Aceste prejudicii nepatrimoniale rezultă dincolo de orice tăgadă din consecințele dăunătoare ce au rezultat din nerespectarea de către pârâtă a convenției dintre părți, consecințe ce i-au adus numeroase suferințe, singura în culpa pentru acestea fiind pârâta.

Mai mult decât atât, de esența reparării prejudiciului atât în cazul răspunderii delictuale, cât și contractuale, este că cel răspunzător pentru fapta ilicită este dator la repararea integrală a prejudiciului, acesta fiind de altfel unul dintre principiile fundamentale ale răspunderii civile.

Prin urmare, susținerile instanței de fond, conform cărora nu era în măsură a solicita și daune morale pentru prejudiciul suferit în temeiul răspunderii civile delictuale sunt profund neîntemeiate, având în vedere faptul că răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile, răspunderea contractuală fiind o răspundere cu caracter special. Prin urmare, ori de cate ori nu există convenție între părți cu privire la drepturile și obligațiile corelative ale fiecăruia, urmează a se aplica regulile răspunderii civile delictuale.

Or, în contractul de asigurare încheiat cu pârâta nu este prevăzut în niciun fel faptul că reclamanta ar putea solicita daune morale ca urmare a neexecutării culpabile a contractului, în speță neputând fi aplicabile astfel prevederile răspunderii contractuale cu privire la plata daunelor morale, întrucât nu există o convenție între părți cu privire la întinderea sau la posibilitatea solicitării acestor despăgubiri. Așadar, apare ca nedrept ca reclamanta să nu poată fi în măsură să solicite contravaloarea prejudiciilor de ordin moral - aduse onoarei și demnității persoanei, cauzate exclusiv din culpa asigurătorului, acestea fiind pe deplin justificate, după cum a învederat și prin cererea de chemare în judecată.

Pe cale de consecință, întrucât răspunderea contractuală nu poate reprezenta temei juridic pentru petitul privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, reclamanta nu a avut la dispoziție un alt mijloc juridic de acțiune, decât răspunderea civilă delictuală, aceasta reprezentând după cum a învederat și anterior dreptul comun în materie, respectiv ori de câte ori nu există un contract între părți cu privire la întinderea drepturilor și obligațiilor lor.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit, cu valoare de principiu, că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, dar criteriile care au stat la baza cuantumului despăgubirilor sunt obiective și pot forma obiectul controlului instanței odată cu pronunțarea pe celelalte capete de cerere cu care am investit instanța de judecata.

Se impune astfel, a evidenția faptul că din analizarea cauzei supuse judecații, reclamanta pe deplin îndreptățită la despăgubiri bănești pentru repararea prejudiciilor suferite, întrucât a suferit grave prejudicii privind morala și demnitatea sa de om și medic, cunoscut în mediul medical unde se bucură de o mare reputație, câștigată prin ani de studii, examene, perfecționări, stagii de pregătire și sute de ore de muncă printr-o respectare riguroasă a principiilor de etică și deontologie profesională, astfel încât se impune acoperirea în mod just, echitabil și echilibrat a prejudiciului suferit.

Ani de zile a avut geamurile acoperite cu folie, nu a avut frigider, a dormit în frig, a spălat de mână hainele, neavând niciun circuit electric funcțional, iar ca urmare a traumelor psihice suferite datorate faptului că incendiul a avut loc cu ea în casă, a fost obligată sa facă zeci de gărzi suplimentare pentru a-și putea permite să plătească în același timp ratele bancare, comisioane din venituri, onorarii de avocat, taxe de timbru și daunele produse vecinilor.

Toate acestea au adus-o într-o stare de degradare fizică și psihică extraordinară, fiind sub limita demnității oricărui om de bun simț.

La aprecierea prejudiciului moral, trebuie avute în vedere consecințele negative și implicațiile pe care neplata la timp a contravalorii asigurării de către pârâtă Ie-a avut pe planul social al reclamantei, valoarea nepatrimonială lezată și însemnătatea pe care aceasta o are pentru persoana vătămată, considerând că suma de 100.000 euro va permite atenuarea suferințelor morale cauzate și implicațiile în circuitul vieții particulare.

Având în vedere motivarea instanței de fond potrivit căreia petitul privind acordarea de daune morale a fost respins ca neîntemeiat doar pentru faptul ca a încadrat în drept ca sediu al materiei răspunderea civilă delictuală nu este un motiv prin el însuși luat între bare absolute pentru ca cererea pe acest temei sa fie respinsă de plano.

Logica pentru care a stabilit ca izvor răspunderea civilă delictuală să fie izvor pentru daunele morale, a fost aceea ca prin contractul de asigurare nu a fost prevăzută o astfel de sancțiune, fiind ex-contractum, singura încadrare posibilă fiind acesta.

Cu toate acestea, văzând că dosarul este supus vechiului cod de procedura civilă, instanța nu este legată de temeiul de drept invocat, atât petitul cât și probatoriul administrat în cauza dovedind cu prisosință capătul de cerere care leagă efectiv instanța, și nu temeiul de drept din norma legală specifică, așa cum s-a motivat hotărârea.

Aceasta motivare este corectă numai în raport cu N.C.P.C.

lată deci, cum formalismul excesiv, și de o parte și de cealaltă, nu au condus la nimic bun, aceasta fiind logica pentru care întotdeauna un formalism excesiv nu este de preferat pentru înfăptuirea unui act de justiție, după cum nimic din ce este dus în extrem nu conduce la nimic bun.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, apelanta a criticat modul în care instanța fondului a acordat pârâtei - care a pierdut procesul - un onorariu avocațial dublu față de cel acordat avocatului său, iar în raport de complexitatea și apărările formulate, se impune reducerea acestuia la numai 10.000 lei.

Prin Decizia civilă nr. 529 din 3 iulie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 7261 din 17 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, ca nefondat.

Prin aceeași decizie, a fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC B. SA împotriva sentinței civile nr. 7261 din 17 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că .

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale active în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect plata despăgubirilor din polița de asigurare și dobânzile legale aferente și, în consecință, au fost respinse aceste capete de cerere ca formulate de o persoană fără calitate procesuală.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței în ceea ce privește:

Respingerea capătului de cerere având ca obiect plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral ca neîntemeiat.

De asemenea, instanța de apel a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 11.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtă.

1.1. În ce privește acest capăt de cerere, apelanta-reclamantă a susținut, în esență, prin apelul formulat, că prima instanță ar fi reținut greșit temeiul juridic pe care l-a invocat și că, oricum, nu era ținută de acesta în soluționarea în fond a cererii.

Instanța de apel a constatat că reclamanta, prin avocat, a clarificat temeiul juridic al acestui capăt de cerere, în ședința publică din 26 noiembrie 2013, în sensul că se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, cu precizarea că doar primele două capete de cerere sunt sprijinite pe cea contractuală. Referirea la răspunderea civilă delictuală este făcută de aceasta atât în cererea de chemare în judecată, cât și în concluziile scrise depuse la dosar.

În aceste condiții, nu există temei legal, pentru ca instanța de judecată să procedeze la schimbarea acestui temei peste voința exprimată de parte prin avocat. A proceda în sens contrar ar însemna încălcarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil.

Sub acest aspect, instanța de apel a considerat ca fiind neîntemeiat acest capăt de cerere,

1.2. Referitor la soluția dată excepției lipsei calității procesuale active prin încheierea de ședință din 12 aprilie 2013, aceasta este vizată de apelul formulat de apelanta-pârâtă.

în primul rând, Curtea a avut în vedere că excepția a fost întemeiată pe mențiunea "Se cesionează în favoarea SC G. SA" cuprinsă în polița de asigurare încheiată.

Cererea de chemare în judecată cuprinde trei capete de cerere, din care doar primele două sunt întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, respectiv pe contractul de asigurare încheiat. Prin urmare, în ce privește cel de-al treilea capăt de cerere referitor la repararea prejudiciului moral, care este întemeiat pe răspunderea civilă delictuală de natură personală a pârâtei, reclamanta justifică calitate procesuală activă, aceasta nefiind afectată de clauza înserată în polița de asigurare.

Natura juridică a clauzei înserate în poliță este, astfel cum a susținut pârâta, aceea de stipulație pentru altul, iar nu de cesiune de creanță, astfel cum apare din folosirea termenului „se cesionează". Important pentru stabilirea naturii juridice a clauzei încheiate, respectiv a efectelor juridice ale acesteia, este faptul că părțile din contractul de asigurare sunt cele din prezentul dosar, or, beneficiarul poliței (al „cesiunii" acesteia) este o terță persoană, SC G. SA. Aceste elemente corespund în totul contractului în folosul unei terțe persoane, care nu are însă o reglementare proprie în C. civ. din 1864, dar a cărei valabilitate este recunoscută.

Prin stipulația prevăzută, singurul beneficiar al despăgubirii datorate de pârâtă, în calitate de asigurător, în temeiul contractului de asigurare, este SC G. SA, iar nu reclamanta în calitate de asigurat. în raport de art. 6.8 din condițiile generale ale acestui tip de asigurare, în cauză, despăgubirea trebuie achitată beneficiarului.

Împrejurarea că această stipulație are în vedere contractul de credit încheiat între reclamantă și această bancă nu are relevanță în prezenta cauză. Astfel, nu poate fi primită susținerea reclamantei în sensul că dreptul la despăgubire transmis acestei bănci este limitat la valoarea contractului de credit. Nu face obiectul prezentului proces discutarea raporturilor juridice dintre reclamantă și SC G. SA, respectiv stabilirea obligațiilor, respectiv drepturilor reciproce dintre acestea.

Important în prezenta cauză este că reclamanta a solicitat ca despăgubirea ce decurge din polița încheiată să îi fie achitată, în condițiile în care a înțeles să transmită acest drept, necondiționat, băncii.

Prin urmare, dreptul la despăgubire, în măsura îndeplinirii condițiilor prevăzute de contractul de asigurare, s-a născut direct și necondiționat în patrimoniul băncii, iar nu în cel al reclamantei.

Chestiunea analizată privește așadar doar titularul dreptului la despăgubire, iar nu existența dreptului, deci nu fondul litigiului, astfel cum a motivat prima instanță. De altfel, aceasta a omis, ulterior, cu ocazia analizei fondului, tratarea în mod distinct a efectelor pe care le produce această clauză. Calitatea procesuală activă în prezenta cauză aparține titularului dreptului pretins prin acțiune, respectiv beneficiarului stipulației din polița încheiată.

Faptul că reclamanta are calitatea de parte în contractul încheiat nu este suficientă pentru păstrarea calității procesuale active, căci dreptul pretins de aceasta aparține unei alte persoane.

Împrejurarea că pârâta a fost de acord să plătească reclamantei o despăgubire într-un cuantum ce nu a fost acceptată de aceasta din urmă este lipsită de efecte juridice, căci dreptul la despăgubire s-a născut direct și nemijlocit în patrimoniul băncii, indiferent de acceptarea de către acesta, astfel că manifestările de voință ulterioare ale promitentului sau stipulantului nu pot schimba această situație. Mai mult, din adresa transmisă de bancă, rezultă că aceasta a acceptat stipulația în folosul său.

În raport de considerentele expuse, Curtea concluzionează că prima instanță a respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale active sub aspectul primelor două capete de cerere, astfel că apelul pârâtei va fi admis sub acest aspect, sentința urmând a fi schimbată în sensul admiterii excepției și al respingerii, în consecință, a celor două capete de cerere ca fiind formulate de o persoană fără calitate.

Având în vedere modul de soluționare dat acestor capete de cerere, Curtea nu va mai analiza fondul acestora, respectiv motivele de apel formulate cu privire la acestea.

1.3. Referitor la soluția de respingere ca neîntemeiat a celui de-al treilea capăt de cerere, care este vizată de apelul formulat de către reclamantă, Curtea are în vedere, astfel cum a reținut și prima instanță, că acesta a fost întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, fiind invocată, ca faptă ilicită a pârâtei, chiar neexecutarea corespunzătoare a obligațiilor contractuale ale acesteia, respectiv refuzul de a plăti despăgubirea.

Or, în prezența unui raport contractual ce reglementează răspunderea civilă ce rezultă din acest tip de fapte, răspunderea delictuală, de drept comun, este exclusă, părțile înțelegând să reglementeze raporturile juridice dintre ele. în acest sens, relativ la dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral, art. 3.18 din condițiile generale stipulează că asigurătorul nu datorează despăgubiri pentru acest tip de prejudiciu.

În consecință, soluția primei instanțe în ce privește acest capăt de cerere este legală și temeinică.

În raport de soluțiile reținute pe fondul cauzei de instanța de apel, în culpă procesuală se află exclusiv reclamanta, astfel că nu va fi menținută soluția de acordare a cheltuielilor de judecată către aceasta, nici cea de compensare a cheltuielilor efectuate.

1.4. Referitor la cheltuielile de judecată efectuate de pârâtă în fața primei instanței, acestea sunt compuse din onorariu de avocat în valoare de 46.671,18 lei și onorariu de expert în sumă de 1.000 lei.

Prima instanță a redus, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., onorariul de avocat pretins la suma de 10.000 lei. Această soluție este criticată prin ambele apeluri formulate.

Prin reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.

Această intervenție nu afectează dreptul la un proces echitabil recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului, ci este menită să asigure respectarea acestuia, de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului stabilit de art. 274 C. proc. civ., prin convenirea între avocat și client a unor onorarii în mod vădit disproporționate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.

S-a constatat că prima instanță a respectat criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu respectarea condițiilor impuse de acest text de lege.

Sub acest aspect, instanța de apel a analizat această chestiune, între munca avocatului pârâtei, în raport de actele și lucrările dosarului, prin comparare cu cea prestată de avocatul părții adverse în aceeași pricină. Este adevărat că profesia de avocat nu presupune un preț egal pentru muncă egală, dar în acele situații ca cea în speță, instanțele nu intervin în raporturile dintre avocat și client, evaluarea muncii avocaților se face doar pentru stabilirea obligației ce este pusă în sarcina părții adverse, de a rambursa cheltuielile de judecată constând în onorariul avocațial achitat.

Împrejurarea că o parte, în speță pârâta, a acceptat să plătească un onorariu cu mult mai mare decât cele pretinse în mod obișnuit în astfel de spețe nu îi poate fi imputată părții adverse. A accepta punctul de vedere al apelantei-pârâte, în sensul că reducerea onorariului nu trebuie să se producă ar duce, indirect, prin cuantumul cheltuielilor pe care ajunge să le plătească la finalul procesului, la încălcarea dreptului reclamantei de acces la o instanță.

În ce privește susținerile reclamantei, nici acestea nu pot fi primite, căci reducerea pe care prima instanță a făcut-o asigură un echilibru just între drepturile și obligațiile părților în proces, iar, astfel cum s-a arătat, caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată nu presupune ca onorariile avocaților să fie echivalate.

Pentru toate aceste considerente, instanța de apel a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă și a fost admis pe cel formulat de pârâtă.

Astfel instanța de apel a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale active în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect plata despăgubirilor din polița de asigurare și dobânzi legale aferente și, în consecință, au fost respinse aceste capete de cerere ca formulate de o persoană fără calitate procesuală.

S-a menținut sentința atacată doar în ce privește respingerea capătului de cerere având ca obiect plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral ca neîntemeiat și obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 11.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei pronunțată în apel, reclamanta și pârta au declarat recurs.

Printr-un prim motiv de recurs, reclamanta susține că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșitei dispozițiilor legale, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

1.1. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a subsemnatei:

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta - reclamantă critică modul în care a soluționat instanța anterioară dreptul la despăgubire și infirmarea soluției primei instanțe vizând respingerea excepției lipsei calității procesuake active, sens în care lecturează considerentele deciziei atacate, cităm:

"- dreptul de despăgubire, în măsura îndeplinirii condițiilor prevăzute de contractul de asigurare s-a născut direct și necondiționat în patrimoniul băncii, iar nu în cel al reclamantei.

Curtea concluzionează ca prima instanța a respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale active sub aspectul primelor capete de cerere, astfel ca apelul pârâtei va fi admis sub acest aspect, sentința urmând a fi schimbată în sensul admiterii excepției și al respingerii, în consecința a celor două capete de cerere ca fiind formulate de o persoană fără calitate."

În continuare, reclamanta susține criticile cu privire la greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale active, arătând în esență, că justifică legimitatea procesuală activă, întrucât există identitate între persoana reclamantului și persoana care are calitatea de titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății, în sensul că prin prezenta acțiune a solicitat pârâtei obligarea la plata unor despăgubiri în temeiul contractului de asigurare, în calitate de asugurat, iar împrejurarea că polița de asigurare a locuinței sale a fost cesionată în favoarea SC G. SA, nu poate fi de natură a determina pierderea calității procesuale active a reclamantei, astfel cum greșit a apreciat instanța de apel.

În opinia sa, cesiunea intervenită între reclamantă și SC G. SA are ca obiect numai emolumentul poliței de asigurare, iar nu transmiterea calității de asigurat de la reclamantă către această bancă, cum în mod eronat a apreciat instanța de apel, neoperând astfel transmiterea calității procesuale active către bancă; SC G. SA nu a avut niciodată calitate de beneficiar al poliței de asigurare.

Prin urmare, reclamanta susține că nu și-a pierdut calitatea de asigurat, fiind beneficiar al poliței de asigurare și având în vedere adresa din 10 ianuarie 2013 emisă de către SC G. SA, solicit admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei.

A. În ceea ce privește bunurile mobile deteriorate ca urmare a incidentului produs:

În mod eronat si tendentions, s-a arătat de către parata ca o parte din bunurile mobiliare a căror valoare a fost calculata de către expert nu ar face parte din cererea mea de despăgubire.

Or, toate bunurile care s-au evaluat în raportul de expertiză au fost cuprinse în cererea de despăgubire depusă la asigurător, pentru că nu a fost întocmit în cauză de către inspectorul de daună la momentul incendiului, nici ulterior la depunerea cererii sale de despăgubire dar care a fost însoțită de o listă completă a tuturor bunurilor.

Se face confuzie probabil cu faptul ca o parte din bunurile expertizate nu au fost cuprinse în Procesul verbal întocmit de reprezentantul pârâtei, domnul H., însă acest proces verbal a fost întocmit la sediul pârâtei la aproximativ 3 săptămâni de la data incendiului și constituie, în opinia reclamanteri, un act unilateral, împotriva căruia a făcut obiectiuni, document vizat de către pârâtă.

Reclamanta mai arată că procesul verbal invocat conține numeroase lipsuri, sens în care a depus contestație cu lista completă a bunurilor, contestație care se afla la dosarul cauzei, și care a fost înregistrată cu viză la sediul pârâtei.

Pe cale de consecința, considerațiile instanței nu sunt susținute de probatoriul administrat, sens în care recurenta solicit admiterea acestui motiv de recurs și obligarea intimatei-pârâte la plata valorii tuturor bunurilor mobiliare la valoarea precizată de către expertul mobiliar.

B. În ceea ce privește imobilul reclamantei.

Reclamanta precizează că nu a înțeles să solicite în cererea introductivă cumulul răspunderii civile delictuale cu răspunderea civilă contractuală, ci a optat pentru repararea prejudiciului suferit de reclamantă, ca urmare a neexecutarii culpabile a obligațiilor contractuale asumate de către pârâtă, respectiv despăgubirea la valoarea reala a prejudiciului suferit.

Or, din motivarea formulata de către instanța de fond ar reieși faptul ca reclamanta ar fi solicitat o dubla despăgubire, de natură patrimonială și nepatrimonilă, întemeiate ambele atât pe prevederile răspunderii contractuale, cât și pe cele are răspunderii civile delictuale, care astfel cumulate ar fi de natură să depășească cuantumul pagubei suferite de către reclamantă, urmărind practic o îmbogățire fără justă cauză.

Însă, prin cererea formulată, a solicitat repararea prejudiciului privit în integralitatea sa, rezultat ca urmare a conduitei lipsite de diligentă a pârâtei, care nu a înțeles să îi acopere dauna suferită, în ciuda faptului ca a achitat contravaloarea riscului asumat de către aceasta, prin plata polițelor de asigurare.

Prin urmare, reclamanta critică și faptul că în mod eronat instanța anterioară