ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 866/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 866/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 866/2016

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 7261

din 17 decembrie 2013, pronunțată în Dosarul x/3/2012, Tribunalul București,

secția a VI-a civilă, a admis, în parte, cererea, astfel cum a fost

precizată, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta SC

B. SA, iar pe fond a dispus obligarea pârâtei la plata către

reclamantă a sumei de 25.129,38 euro echivalent în lei la data

plății, reprezentând contravaloare despăgubiri pentru imobilul

asigurat, și la plata sumei de 20.624 lei, reprezentând contravaloarea

bunurilor mobile, precum și la plata dobânzilor legale aferente sumelor

solicitate, începând cu data introducerii acțiunii, respectiv 18 mai 2012,

și până la plata efectivă. Prin aceeași sentință,

instanța a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea

pârâtei la plata daunelor morale. În ce privesc cheltuielile de judecată, instanța

a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 12.001 lei, iar

reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 11.000 lei, onorariul

avocatului fiind redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., după care

a dispus compensarea acestor sume, obligând, în final, pârâta la plata

către reclamantă a sumei de 4.290,66 lei cheltuieli de judecată.

Anterior

pronunțării sentinței, prin încheierea de ședință

din 12 aprilie 2013, instanța a respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei, cu motivarea că

reclamanta are calitatea de parte în contractul de asigurare, iar cesionarea

poliței nu duce la pierderea calității procesuale active,

existența dreptului la despăgubiri în patrimoniul său fiind un

aspect de fond ce urmează a fi analizat cu ocazia pronunțării

sentinței.

În motivarea

sentinței, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta

este proprietara imobilului situat în București, sector 3, și este

beneficiara poliției de asigurare din 18 iunie 2010 încheiată cu

societatea pârâtă SC B. SA (fosta SC C. SA), pentru apartamentul

menționat mai sus, polița având perioada de valabilitate 18 iunie

2010 - 17 iunie 2011. Din cuprinsul poliției de asigurare depusă la

dosar (fila 180 vol. I) rezultă că valoarea asigurată a

imobilului este de 75.000 euro.

La data de 14

aprilie 2011 a izbucnit un incendiu în apartamentul ce face obiectul

poliției de asigurare, ocazie cu care a fost întocmit procesul verbal de

intervenție din 14 aprilie 2011 de către Inspectoratul Situațiilor

de Urgență.

Reclamanta a

deschis la societatea pârâtă Dosarul de daune nr. x/2/MB/100171/II în data

de 14 aprilie 2011, fiind întocmit totodată proces-verbal de constatare

daune de către inspectorul de daune al pârâtei (fila 201 vol. I).

Având în

vedere că reclamanta a fost nemulțumită de modul de stabilire al

despăgubirilor de către asigurator, notificându-l pe acesta și

la data de 22 martie 2012 (condiții în care pârâta a precizat că

își menține oferta de despăgubiri anterioară), aceasta a

formulat cerere de chemare în judecată.

Referitor la

primul capăt de cerere, respectiv obligarea pârâtei la plata daunelor

materiale, instanța a reținut că, deși pârâta susține

că și-ar fi îndeplinit obligațiile, oferind reclamantei o

sumă de bani cu titlu de despăgubire, cu toate acestea, suma

oferită apare ca fiind necorespunzătoare în raport de prevederile

contractuale, aspect ce rezultă din cuprinsul rapoartelor de

expertiză întocmite în cauză, în acest caz condiția

existenței faptei de neexecutare a contractului urmând a fi analizată

prin raportare și la prejudiciul cauzat, dată fiind legătura

dintre faptă și prejudiciu.

În ceea ce

privește valoarea despăgubirii cuvenite reclamantei pentru imobilul

proprietatea acesteia afectat de riscul asigurat, trebuie avute în vedere

concluziile primului raport de expertiză depus la dosar de către

expertul D., apreciind că acesta cuprinde anumite criterii de evaluare

obiectivă, explicate într-un mod corespunzător de către expert

și susceptibile a fi urmărite și de un observator independent.

Nu va fi avută în vedere valoarea stabilită de către expert prin

răspunsul la obiecțiuni.

În

consecință, valoarea despăgubirii ce a fost acordată

reclamantei este de 25.129,38 euro, echivalent în lei la data plății.

Se constată că suma astfel acordată respectă și prevederile

art. 6.6. din condițiile generale de asigurare, valoarea despăgubirii

reprezentând cea mai mică valoare dintre suma asigurată/limita de

despăgubire menționată în contract și cuantumul total al

daunei.

Instanța

a înlăturat susținerile pârâtei în sensul de-a fi scăzute din

cuantumul acestei despăgubiri valoarea elementelor asupra cărora a

apreciat că nu pot fi luate în calcul întrucât acestea nu au existat

vreodată în apartament și nici nu s-a dovedit a fi afectate de

incendiu.

În ceea ce

privește contravaloarea bunurilor mobile, instanța a reținut

că, într-adevăr, potrivit art. 6.3.2 din condițiile generale de

asigurare, cuantumul daunei calculat pentru un bun din categoria celor

menționate la art. 1.2.1.b (respectiv bunuri aflate la locuința

asigurată) a căruia valoare depășește suma de 1.200

lei și nedeclarat în cadrul inventarului din cererea chestionar nu va

depăși acest plafon valoric. Având în vedere că reclamanta nu a

menționat valoarea niciunui bun pe cererea chestionar, valoarea

fiecărui bun care depășește suma de 1.200 lei va fi

redusă la această sumă.

Totodată,

a fost acordată valoarea bunurilor menționate în anexă ce

coincid cu cele menționate în anexa la procesul verbal de constatare de

daune din data de 18 aprilie 2011, și nu și a celor menționate

doar de către reclamantă și care nu se regăsesc în aceasta,

cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a dovedit existența acestor bunuri

prin documente justificative, dar și existența lor în imobil la data

la care a intervenit riscul asigurat.

Instanța

a apreciat ca fiind întemeiat și capătul de cerere vizând obligarea

pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate, având în vedere

că potrivit art. 1084 C. civ. daunele interese cuprind atât pierderea

suferita, damnum emergens, dar și beneficiul de care creditorul a fost

lipsit, lucrum cessans.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanta A. și pârâta SC B. SA,

criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia

nr. 529 din 03 iulie 2014, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă și l-a admis pe

cel formulat de pârâtă, a schimbat, în parte, sentința apelată,

în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale

active în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect plata

despăgubirilor din polița de asigurare și dobânzi legale

aferente și, în consecință, a respins aceste capete de cerere ca

formulate de o persoană fără calitate procesuală. Sentința

atacată a fost menținută doar în ce privește respingerea

capătului de cerere având ca obiect plata despăgubirilor pentru

prejudiciul moral ca neîntemeiat și obligarea reclamantei la plata

către pârâtă a sumei de 11.000 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

Prin Decizia civilă

nr. 939 din 25 martie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a II-a civilă, a admis ambele recursuri, a casat decizia

recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

În motivarea

acestei decizii, instanța de control judiciar a reținut, în

esență că instanța de apel a interpretat greșit natura

juridică a clauzei “Se cesionează în favoarea SC E. SA” inserate în

polița de asigurare.

În raportul

de drept material dintre bancă și reclamantă s-a stabilit

că banca este îndreptățită să încaseze sumele

provenite din asigurare doar în cazul în care nu se pot menține

garanțiile, deci doar în măsura neexecutării obligațiilor

contractuale și doar în limita creanței de creditare, aspecte ce

reies din susținerile reclamantei ce se coroborează cu adresa din 16

ianuarie 2013 emisă de SC E. SA. Prin aceasta, banca și-a exprimat

acordul privind efectuarea demersurilor în vederea obținerii

despăgubirii. Așadar, clauza în discuție nu determină

pierderea calității procesuale a reclamantei.

În

consecință, instanța de recurs a reținut că

instanța de apel a constatat, în mod nelegal, lipsa calității

procesuale a reclamantei.

Toată

motivarea instanței de apel vizează efectul cesiunii poliței de

asigurare referitoare la dreptul la despăgubiri ce s-ar fi născut

direct în patrimoniul băncii.

În

rejudecare, instanța de apel urmează ca, după stabilirea

situației de fapt, să stabilească în ce mod a fost

făcută cesiunea raportat la asigurat și asigurator, întinderea

cesiunii, efectul cesiunii poliței de asigurare raportat la contractul de

asigurare și sumele incluse, pentru a se constata dacă reclamanta are

dreptul la despăgubiri în temeiul contractului de asigurare, drepturile

și obligațiile părților în condițiile cesionării

poliței.

Curtea de

Apel București, prin Decizia civilă nr. 2084 din 14 decembrie 2015, a

respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva sentinței civile nr. 7261

din 17 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a civilă.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de apel, în rejudecare, după casare, a

reținut că raportat la împrejurarea că pârâta a înțeles

să nu mai susțină motivul de apel ce vizează calitatea

procesuală activă a reclamantei, Curtea a statuat că reclamanta

are calitate procesuală activă în cauză.

Astfel cum

s-a reținut în considerentele deciziei de casare, prin contractul de

credit încheiat între reclamantă și SC E. SA s-a prevăzut

că aceasta din urmă este îndreptățită să încaseze

sumele provenite din asigurare doar în cazul în care nu se pot menține

garanțiile, respectiv că cesiunea poliței operează doar în

situația neexecutării obligațiilor de către reclamantă

și doar în limita creanței pe care banca o are împotriva sa.

Întrucât

imobilul, obiect al garanției, a fost readus în starea inițială,

aspect recunoscut de ambele părți, astfel că nu se poate

reține că a operat cesiunea. Acest lucru trebuie coroborat și cu

adresele emise de bancă, aflate la filele 30 din vol. 1 din dosarul

tribunalului și 56 din dosarul curții de apel. Prin acestea, banca

recunoaște, în final, dreptul reclamantei de a încasa ea însăși

despăgubirea de la pârâtă.

Raportat la

considerentele de mai sus, la susținerile părților în urma

casării primei decizii, Curtea a statuat că reclamanta este

îndreptățită să primească despăgubirea de la

pârâtă, în baza contractului de asigurare încheiat.

Astfel cum

s-a reținut și în cazul despăgubirii pentru bunul imobil,

repararea prejudiciului suferit de reclamantă prin distrugerea bunurilor

sale poate fi reparat prin acordarea întregii contravalori a acestora, inclusiv

a T.V.A. Întrucât nu s-a făcut dovada că reclamanta ar beneficia, sub

orice formă, de o scutire de la plata acestei taxe, Curtea va

înlătura și această critică.

Sub aspectul

capătului de cerere având ca obiect dobânda legală, pârâta a criticat

această soluție, susținând că nu se află în

întârziere, deorece i-a oferit reclamantei suma de 15.303 euro cu titlu de despăgubiri,

iar aceasta a refuzat. În plus, s-a arătat că despăgubirea

solicitată prin cererea de chemare în judecată nu are un caracter

cert.

Critica este

neîntemeiată, căci pârâta i-a oferit reclamantei o despăgubire

ce reprezintă doar jumătate din cea la care era

îndreptățită, astfel că refuzul său era întemeiat.

Prin acționarea în judecată, pârâta a fost pusă în întârziere în

ce privește despăgubirea solicitată, conform art. 1088 C. civ.

momentul pronunțării hotărârii nu înseamnă că dobânda

penalizatoare nu este datorată începând cu data formulării cererii,

căci aceasta are doar un efect declarativ în ce privește stabilirea

despăgubirii, obligația pârâtei preexistând la data chemării în

judecată.

Referitor la

soluția de respingere ca neîntemeiat a celui de-al treilea capăt de

cerere, care este vizată de apelul formulat de către reclamantă,

Curtea a avut în vedere, așa cum a reținut și prima

instanță, că acesta a fost întemeiat pe răspunderea

civilă delictuală, fiind invocată, ca faptă ilicită a

pârâtei, chiar neexecutarea corespunzătoare a obligațiilor contractuale

ale acesteia, respectiv refuzul de a plăti despăgubirea.

Or, în

prezența unui raport contractual ce reglementează răspunderea

civilă ce rezultă din acest tip de fapte, răspunderea

delictuală, de drept comun, este exclusă, părțile

înțelegând să reglementeze raporturile juridice dintre ele. În acest

sens, relativ la dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral, art. 3.18

din condițiile generale stipulează că asiguratorul nu

datorează despăgubiri pentru acest tip de prejudiciu.

Referitor la

cheltuielile de judecată efectuate de pârâtă în fața primei

instanței, acestea sunt compuse din onorariu de avocat în valoare de

46.671,18 lei și onorariu de expert în sumă de 1000 lei.

Prima

instanță a redus, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

onorariul de avocat pretins la suma de 10.000 lei. Această soluție

este criticată prin ambele apeluri formulate.

Prin

reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina

părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine în

contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în

sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar

apreciază în ce măsură onorariul părții care a

câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în

culpă procesuală.

Această

intervenție nu afectează dreptul la un proces echitabil recunoscut de

art. 6, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci este menită

să asigure respectarea acestuia, de a sancționa exercitarea

abuzivă a dreptului stabilit de art. 274 C. proc. civ., prin convenirea între

avocat și client a unor onorarii în mod vădit disproporționate

cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl

presupune pregătirea apărării

.

Tribunalul a

analizat munca avocatului pârâtei, în raport de actele și lucrările

dosarului, prin comparare cu cea prestată de avocatul părții

adverse în aceeași pricină. Este adevărat că profesia de

avocat nu presupune un preț egal pentru muncă egală, dar în

acele situații ca cea în speță, instanțele nu intervin în

raporturile dintre avocat și client, evaluarea muncii avocaților se

face doar pentru stabilirea obligației ce este pusă în sarcina

părții adverse, de a rambursa cheltuielile de judecată constând

în onorariul avocațial achitat.

A accepta

punctul de vedere al pârâtei, în sensul că reducerea onorariului nu

trebuie să se producă ar duce, indirect, prin cuantumul cheltuielilor

pe care ajunge să le plătească la finalul procesului, la

încălcarea dreptului reclamantei de acces la o instanță.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SA, criticând soluția

pentru nelegalitate, invocând în drept dispozițile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. din 1865.

Pârâta a

criticat decizia instanței de apel, în ceea ce privește acordarea

despăgubirii pentru bunul imobil și bunurile mobile afectate în

incendiu, arătând că pentru bunul imobil trebuia stabilită suma

echivalentă cu 12.645 euro, iar pentru bunurile mobile, suma de 11.650 de

lei.

O altă

critică privește dobânda legală acordată de

instanță, în principal datorită faptului că pârâta a oferit

reclamantei suma ce reprezinta despăgubirea, iar reclamanta a refuzat,

astfel încât, nu poate fi imputată această sumă pârâtei.

În fine, s-a

solicitat obligarea reclamantei la plata integrală a onorariului de

avocat, în valoare de 46.761,18 lei, întrucât, în mod nejustificat,

instanța a redus onorariul la 10.000 lei.

În

esență, pârâta a susținut că valoarea apartamentului a fost

stabilită prin expertiză, luându-se în considerare, elemente de

înlocuire a elementelor avariate, cu prețuri mai mari decât cele folosite

pentru construcția apartamentului, înainte de avarierea acestuia pentru

incendiu. S-a arătat că această critică vizează

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6.3.1 din contractul de

asigurare a locuinței care prevede înlocuirea bunurilor avariate cu unele

echivalente celor distruse în incendiu.

Astfel,

elementele constructive ce au fost incluse în evaluarea despăgubirii, de

către expertul tehnic, cu încălcarea contractului sunt: geamurile

simple și armate, branșament gaze, coloane și legături de

încălzire, corpuri de încălzire, calorifere, precum și o serie

de aspecte care privesc organizarea și proiectarea. Aceste evaluări

constituie o eroare a expertului, de care instanța de apel nu a ținut

cont la pronunțarea deciziei.

De asemenea,

prețurile avute în vedere de expert, ca valori de înlocuire ale bunurilor

avariate, sunt eronate, deoarece conțin T.V.A., iar acesta se achită

de către SC B. SA, dacă furnizorul este plătitor de T.V.A., în baza

unei facturi, or acest lucru nu s-a dovedit în fața instanțelor

anterioare. Astfel, în măsura în care materialele de construcții au

fost cumpărate fără factură, SC B. SA nu datorează T.V.A.,

pentru că acesta nu s-a plătit de către societatea furnizoare.

Instanța de apel a motivat în mod eronat că reclamanta nu este

plătitoare a taxei pe valoarea adăugată, deoarece acest lucru nu

a fost contestat, singurul aspect criticabil fiind includerea în prețul

calculat pentru despăgubire a taxei menționate.

Referitor la

bunurile mobile, valoarea prejudiciului acordat nu este întemeiat pe

prevederile contractuale, tot raportat la includerea în prețul acestora a T.V.A.-ului,

care trebuia dedus din despăgubire.

Cea de-a doua

critică vizează acordarea dobânzii, deși nu a existat o

întârziere la plată din partea debitoarei-pârâte, astfel încât au fost

încălcate dispozițiile O.U.G. nr. 13/2013, privind dobânda

legală. Astfel, deși pârâta a oferit, în temeiul contractului de

asigurare, suma de 37.406,09 lei, penru bunurile mobile distruse în incendiu,

reclamanta a refuzat, ceea ce înseamnă că întârzierea în achitarea

creanței nu este imputabilă pârâtei, mai ales că suma

stabilită, în temeiul expertizei este similară cu cea oferită

inițial.

Cea de-a

treia critică vizează cheltuielile de judecată, în sensul

că, în mod nejustificat, instanța de apel a redus onorariul de avocat

la suma de 10.000 lei, deoarece apărătorul a perceput o sumă

raportată la valoarea de 150.000 de euro, solicitată inițial de

reclamantă. Trebuia avut în vedere faptul că suma cerută s-a

dovedit neîntemeiată, reclamanta a refuzat oferta inițială a

societății-pârâte, dar au fost efectuate cheltuieli pentru

apărare.

Intimata-reclamantă

A. a formulat întâmpinare, invocând excepția nulității

recursului, întrucât motivele de recurs nu se pot subsuma dispozițiilor art.

304 C. proc. civ. Astfel, s-a arătat că susținerile

recurentei-pârâte privesc situația de fapt și evaluarea probelor,

neputând fi considerate critici de nelegalitate. În subsidiar, s-a solicitat

respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Excepția

nulității recursului,

va fi respinsă, întrucât există mai

multe susțineri ale recurentei ce pot fi subsumate dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să fie analizate ca atare. Astfel,

aspectele privind obligarea la plata dobânzii legale, în temeiul O.U.G. nr. 13/2013,

precum și a cheltuielilor de judecată, pot fi considerate critici de

nelegalitate, urmând să fie analizate de instanța de recurs.

Recursul este

nefondat

,

pentru următoarele considerente:

Examinând

susținerile pârâtei, Înalta Curte constată că acestea se

subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând

să fie analizate din această perspectivă.

Prima

critică, referitoare la valoarea despăgubirilor acordate de

instanța de apel, vizează administrarea și evaluarea probelor pe

parcursul judecării cauzei.

Este

neîndoielnic faptul că răspunderea pârâtei, în calitate de

asigurător, decurge din contractul de asigurare, încheiat între

reclamantă și pârâtă, iar despăgubirea este datorată,

întrucât a intervenit riscul asigurat, adică un incendiu care a avariat

locuința și pentru care trebuie evaluate pagubele produse.

Trebuie

efectuată distincția între temeiul juridic al formulării

acțiunii, care are la bază răspunderea contractuală a

asigurătorului (așa cum rezultă din clauzele contractuale)

și rezultatul probațiunii care determină cuantumul sumei

acordate ca despăgubire. Așadar, premisa analizei

jurisdicționale de la care se pornește este răspunderea

contractuală, în temeiul căreia se naște dreptul de

creanță al reclamantei, împotriva pârâtei, societate de asigurare,

evaluarea dreptului de creanță, fiind stabilită prin probe,

încuviințate de instanță.

Astfel,

bunurile care au fost avariate în incendiu, valoarea lor de înlocuire,

elementele care compun prețul (incluzând aici taxa pe valoarea

adăugată) sunt aspecte care privesc situația de fapt ce trebuie

stabilită de instanță.

Menționarea

în considerente a situației că reclamanta, persoană fizică,

nu este plătitoare de T.V.A. nu afectează soluția

pronunțată, deoarece așa cum s-a menționat anterior, T.V.A.-ul

este o componentă a prețului final, plătit de consumator.

Consumatorul care cumpără un produs nu are nicio obligație

juridică în legătură cu plata taxelor datorate de comerciant

organelor fiscale ale statului, iar litigiul dedus judecății nu este

unul fiscal ce vizează stabilirea sau deducerea taxei pe valoarea

adăugată. Pe de altă parte, T.V.A.-ul este o componentă a

prețului valorii de înlocuire a bunurilor avariate și nu constituie

un element separat de analiză, prețul materialelor fiind un aspect al

situației de fapt, supus regulilor probațiunii judiciare.

Modalitatea

de stabilire a pagubelor produse reclamantei, precum și cuantumul acestora, exprimat în bani, sunt rezultatul

administrării și evaluării probelor, atât în fața

instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, ceea

ce înseamnă că, în realitate, critica nu este de legalitate, ci una

care vizează temeinicia, aspect ce nu poate face obiectul analizei

instanței de recurs, ca urmare a abrogării art. 304 pct. 11 C. proc.

civ.

Cea de-a doua

critică privind acordarea dobânzii legale este neîntemeiată. Astfel,

deși s-a susținut că a fost oferită de către

pârâtă o anumită sumă de bani cu titlu de despăgubire,

cuantumul acesteia a fost contestat de reclamantă, astfel încât până

la stabilirea exactă a sumei datorate nu se poate susține că a

fost îndeplinită obligația de plată. Cuantumul creanței a

fost stabilit ca urmare a dezbaterii judiciare, astfel încât dobânda se

calculează la suma stablită de instanță, nu la cea oferită

de pârâtă.

Este

nefondată și critica privind acordarea cheltuielilor de judecată

către pârâtă, deoarece în mod corect instanța de apel a apreciat

că dreptul la un proces echitabil trebuie asigurat tuturor

părților din proces, astfel încât suma plătită pentru un

serviciu avocațial nu trebuie să împovăreze partea excesiv una

dintre părți, care a înțeles să formuleze o acțiune în

pretenții.

Chiar

dacă, în practica judiciară și în doctrină s-a apreciat

că obligarea la plata cheltuielilor de judecată a părții

care pierde procesul este întemeiată pe răspunderea civilă

delictuală, aceasta nu trebuie transformată într-o sancțiune

care să afecteze accesul la justiție. Se poate observa că

societatea-pârâtă a oferit o sumă de 37.406 lei ca despăgubire

pentru bunurile mobile distruse în incendiu și a solicitat 46.761 lei

cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. Așadar, s-ar

ajunge ca despăgubirea acordată să fie aproape anihilată de

cheltuielile de judecată, ceea ce ar impieta în mod esențial asupra demersului

judiciar al reclamantei.

De altfel,

obligația de plată a cheltuielilor de judecată are un temei

legal, prin dispozițiile art. 274 C. proc. civ., la fel ca și

posibilitatea instanței de a reduce cuantumul onorariului de avocat,

fără ca prin aceasta să afecteze convenția

părților, care își păstrează toate efectele

prevăzute de lege. Faptul că una dintre părți a plătit

un onorariu avocațial, într-un cuantum proporțional cu valoarea

pretențiilor, nu înseamnă că litigiul prezintă un grad

ridicat de dificultate și nu trebuie să se reflecte asupra

părții adverse care, în esență, a procedat conform legii,

acționând pârâtul în instanță.

Decizia

reclamantei de se adresa instanței de judecată pentru valorificarea

drepturilor sale civile, acțiunea admițându-se în parte, nu

reprezintă o faptă culpabilă, ci un demers legal, care permite

afirmarea ordinii de drept, prin tranșarea litigiului dintre

părți pe cale jurisdicțională.

Față

de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1), C. proc.

civ. urmează să respingă recursul, ca nefondat.

În temeiul art.

274 C. proc. civ. urmează să oblige recurenta-pârâtă la plata

sumei de 5.500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat

către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

excepția nulității recursului invocată de

intimata-reclamantă A.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 2084 din

14 decembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă

pe recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de

5.500 lei, către intimata-reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 12 aprilie 2016.