ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3508/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 8388 din 13 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC M.I. SRL, ca neîntemeiată, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului București, respingându-se acțiunea față de aceasta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală; a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC M.I. SRL în contradictoriu cu pârâții SC P.V.P. SRL și Municipiul București, prin Primar General.

În legătură cu excepția lipsei calității procesuale active tribunalul a reținut în privința reclamantului că trebuie să se constate că este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății, având în vedere că din înscrisurile depuse la dosar reiese că reclamanta are calitatea de proprietar al imobilului din București, Str. A. sector 1. Din actele dosarului rezultă că activul Hotel M. a constituit aport în natură al asociatului SC L. SA la constituirea SC M.I. SA, fiind transferat în proprietatea acesteia. De asemenea, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. AA din 10 octombrie 2000 la BNP R.H.

reclamanta a cumpărat de la SC L. SA terenul situat în Str. A., sector 1. În legătură cu excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului București, tribunalul a reținut că în cauza de față contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat între Primăria Municipiului București, reprezentată de Primarul General, și SC P.V.P. SRL, reprezentată de B.A., astfel că tribunalul a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Consiliul General al Municipiului București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Primăria Municipiului București și SC P.V.P.

SRL spațiul comercial situat în București, C.V., era deținut în baza unui contract de închiriere de către pârâta SC P.V.P. SRL. Din actele dosarului rezultă că în anul 1911 pe amplasamentul cuprins între C.V. și Str. A. existau mai multe imobile aflate în proprietatea societății I., care au fost ulterior preluate de către Statul Român. Prima listă a monumentelor și siturilor istorice publicată în Monitorul Oficial a fost cea din 2004. La data încheierii contractului, legal nu era instituită o protecție a monumentului istoric (Legea nr. 422/2001). Imobilul s-a aflat însă pe lista CNMASI din 1992 la adresa C.V., corpul A. Astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză spațiul aflat în proprietatea pârâtei se află la parterul corpurilor D și E. Tot din expertiza efectuată în cauză rezultă existența a două proprietăți distincte a reclamantei și a pârâtei identificate cu adrese poștale, cadastre și cărți funciare distincte.

De asemenea, există corpuri distincte de clădire la imobilul din Str. A. și la imobilul din C.V. La data de 19 iunie 1999, data încheierii actului, doar corpul A situat în aliniamentul C.V. era clasificat ca monument istoric cu valoare arhitecturală. Prima listă a monumentelor istorice publicată în Monitorul Oficial a fost în anul 2004, astfel că la data încheierii actului nu era legal o instituție de protecție a monumentului istoric, astfel că tribunalul a reținut că această clasificare ca monument istoric s-a făcut abia în anul 2004. Din concluziile raportului de expertiză construcții rezultă că imobilul proprietatea pârâtei situat în corpurile D și E din C.V., sector 1, nu a avut la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare valoarea de monument istoric.

Împotriva acestei sentințe formulează apel reclamanta SC M.I. SRL, solicitând admiterea apelului, în principal, anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, întrucât prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului; în subsidiar, schimbarea în tot a hotărârii atacate, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Consiliul General al Municipiului București și pe fond admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată. Prin Decizia civilă nr. 432 din 9 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că instanța de fond și-a motivat hotărârea atât în fapt, cât și în drept, analizând fiecare dintre motivele de nulitate absolută invocate de către reclamantă, considerentele hotărârii fiind exprimate concis și la obiect.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel invocat privind admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.G.M.B, s-a reținut că susținerile apelantei nu au niciun suport legal. Apelanta a solicitat constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare la încheierea căruia Consiliul General al Municipiului București nu a fost parte, motiv pentru care, în raport de acest obiect al acțiunii, nu poate avea calitate procesuală pasivă. Pe fondul cauzei, referitor la cele două motive de nulitate absolută invocate de către apelanta-reclamantă, s-a constatat că niciunul dintre aceste motive nu are temei legal.

Din cuprinsul rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, inclusiv rapoartele experților parte, precum și din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că imobilul ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare a fost începând cu 1906 și până în anul 1950 în proprietatea privată a unor persoane fizice ori juridice, perioadă în care imobilul a suferit diverse modificări, reconstruiri, comasări. În anul 1950 imobilul a fost trecut în proprietatea statului în urma naționalizării, fiind divizat și dat în folosința mai multor deținători, evident unități economice de stat. Până la momentul încheierii contractului, de altfel nici până în prezent, imobilul ce a format obiectul contractului nu a fost revendicat de către nicio persoană, motiv pentru care a fost vândut în condițiile prevederilor de H.G.

nr. 389/1996, astfel cum a fost modificat de H.G. nr. 505/1998, fiind considerat proprietate a statului. Intimata cumpărătoare s-a aflat în posesia imobilului încă din anul 1990, în calitate de chiriaș, în baza Contractului de închiriere nr. BB din 25 septembrie 1990 încheiat cu ICRAL Herăstrău, societatea care administra la acea vreme imobilul. Referitor la faptul că imobilul nu putea forma obiectul vânzării întrucât era încadrat ca monument istoric astfel încât potrivit O.G nr. 68/1994 era inalienabil, Curtea a reținut că la data încheierii contractului - 19 august 1999 - nu exista instituită o protecție a monumentelor istorice, protecție apărută odată cu Legea nr. 442/2001, prima listă a monumentelor istorice fiind publicată în Monitorul Oficial abia în anul 2004. Pe de altă parte, la data încheierii contractului, doar corpul A din imobilul situat la adresa din C.V.

era considerat, oficial, monument istoric, însă acest corp nu a făcut obiectul vânzării, celelalte două părți din imobil - corpurile D și E - nefiind incluse oficial, în această categorie. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC M.I. SRL, invocând motivul de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei instanței de fond pentru reluarea judecății. În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat principiul prevăzut de art. 296 C. proc. civ. Spațiul comercial ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare nu a fost construit din fondurile statului, condiție legală imperativă care trebuia îndeplinită conform art. 1 din H.G.R.

nr. 369/1996, modificată de H.G.R. nr. 505/1998, pentru înstrăinarea spațiilor comerciale aflate în administrarea Consiliului General al Municipiului București. Atât corpurile de clădire situate în C.V., cât și corpurile de clădire situate în strada A. au fost construite de persoane particulare, în anul 1911, întreg ansamblul imobiliar aflându-se în proprietatea persoanei juridice Societatea Anonimă Română "I.", care ulterior a înstrăinat corpurile de clădire situate în C.V. și în str. A. către persoane fizice. Această situație de fapt rezultă din actul de vânzare-cumpărare din data de 31 iulie 1919, depus la dosar de SC M.I. SRL. Prin raportul de expertiză tehnică specialitatea arhitectură, expertul judiciar a constatat că ambele corpuri de clădire situate în C.V.

și str. A. existau încă din anul 1911 fiind în proprietatea Societății Anonime Române "I.". Ulterior, întreg ansamblu format din corpurile de clădire situate în C.V. și str. A. a fost trecut în proprietatea statului în anul 1950. Pârâta nu a deținut spațiul comercial în baza unui contract din cele enumerate de lege care să-i fi dat dreptul de a dobândi spațiul comercial în temeiul dispozițiile H.G.R. nr. 369/1996, modificată de H.G.R. nr. 505/1998. Conform raportului de expertiză efectuat în cauză imobilul din C.V. era încadrat ca și monument istoric încă din anul 1992, fiind înscris pe lista CNMASI la pagina 266. Prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 29 alin. (1) și (2) din O.G.

nr. 68/1994, întrucât imobilul era încadrat monument istoric la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. - Consiliul General al Municipiului București justifică calitatea procesuală pasivă pentru a sta în proces. Spațiul comercial situat în C.V., sector 1, care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare înainte de a fi înstrăinat pârâtei, se află în administrarea Consiliului General al Municipiului București, fiind dat spre închiriere pârâtei. Înstrăinarea către pârâtă a spațiului comercial situat în C.V., sector 1, s-a efectuat în baza hotărârii Consiliului General al Municipiului București, care deținea și dreptul de administrare a spațiului comercial în cauză. Recursul este nefondat.

Din examinarea motivelor de recurs prin prisma dispozițiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamantă. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului București, în mod legal s-a reținut că în cauză contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat între Primăria Municipiului București, reprezentată de Primarul General, și SC P.V.P. SRL, astfel că cel obligat în raportul juridic supus judecății nu este Consiliul General al Municipiului București. Consiliul General al Municipiului București nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a cărui constatare de nulitate absolută se solicită, și ca atare nu poate avea calitate procesuală pasivă.

Faptul că, Consiliul General al Municipiului București a aprobat prealabil această vânzare și că administra spațiul comercial nu conferă acestuia calitate procesuală în cauză, fiind un terț față de contractul a cărui nulitate absolută s-a solicitat. Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu invocarea normelor de drept substanțial, incidente situației aplicate în litera și spiritul lor, consecința unei interpretări corecte a legii. Instanța de apel în mod temeinic a reținut, raportat la starea de fapt stabilită, că au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 1 din H.G.R. nr. 389/1996, modificată de H.G.R. nr. 505/1998, și au fost aplicate corect dispozițiile O.G.

nr. 68/1994 și art. 296 C. proc. civ. Instanța de apel a apreciat corect că motivele de nulitate absolută invocate de către reclamantă nu sunt fondate întrucât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută se cere spațiul comercial era deținut în baza unui contract de închiriere de către pârâtă, era în proprietatea statului și nu era clasificat ca monument istoric. Faptul că imobilul nu a fost construit din fondurile statului nu este de natură a atrage nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare. Celelalte critici vizează aspecte referitoare la temeinicia deciziei recurate, ceea ce excede analizei instanței de recurs. Situația de fapt stabilită de instanța de apel constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

Pentru considerentele expuse în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC M.I. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 432 din 9 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 octombrie 2013. Procesat de GGC - AZ