ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3508/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 8388 din 13 iunie

2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC M.I. SRL, ca

neîntemeiată, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Consiliul General al Municipiului București, respingându-se acțiunea

față de aceasta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate

procesuală; a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC

M.I. SRL în contradictoriu cu pârâții SC P.V.P. SRL și Municipiul București,

prin Primar General.

În legătură cu

excepția lipsei calității procesuale active tribunalul a reținut în privința

reclamantului că trebuie să se constate că este titularul dreptului în raportul

juridic dedus judecății, având în vedere că din înscrisurile depuse la dosar

reiese că reclamanta are calitatea de proprietar al imobilului din București,

Str. A. sector 1. Din actele dosarului rezultă că activul Hotel M. a constituit

aport în natură al asociatului SC L. SA la constituirea SC M.I. SA, fiind

transferat în proprietatea acesteia. De asemenea, prin Contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. AA din 10 octombrie 2000 la BNP R.H.

reclamanta a cumpărat de la SC L. SA terenul situat în Str. A., sector 1.

În legătură cu

excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al

Municipiului București, tribunalul a reținut că în cauza de față contractul de

vânzare-cumpărare a fost încheiat între Primăria Municipiului București,

reprezentată de Primarul General, și SC P.V.P. SRL, reprezentată de B.A.,

astfel că tribunalul a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta

Consiliul General al Municipiului București, ca fiind introdusă împotriva unei

persoane fără calitate procesuală.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare

încheiat între Primăria Municipiului București și SC P.V.P. SRL spațiul

comercial situat în București, C.V., era deținut în baza unui contract de închiriere

de către pârâta SC P.V.P. SRL. Din actele dosarului rezultă că în anul 1911 pe

amplasamentul cuprins între C.V. și Str. A. existau mai multe imobile aflate în

proprietatea societății I., care au fost ulterior preluate de către Statul

Român. Prima listă a monumentelor și siturilor istorice publicată în Monitorul

Oficial a fost cea din 2004. La data încheierii contractului, legal nu era

instituită o protecție a monumentului istoric (Legea nr. 422/2001). Imobilul

s-a aflat însă pe lista CNMASI din 1992 la adresa C.V., corpul A. Astfel cum

rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză spațiul aflat în

proprietatea pârâtei se află la parterul corpurilor D și E. Tot din expertiza

efectuată în cauză rezultă existența a două proprietăți distincte a reclamantei

și a pârâtei identificate cu adrese poștale, cadastre și cărți funciare

distincte. De asemenea, există corpuri distincte de clădire la imobilul din

Str. A. și la imobilul din C.V. La data de 19 iunie 1999, data încheierii

actului, doar corpul A situat în aliniamentul C.V. era clasificat ca monument

istoric cu valoare arhitecturală. Prima listă a monumentelor istorice publicată

în Monitorul Oficial a fost în anul 2004, astfel că la data încheierii actului

nu era legal o instituție de protecție a monumentului istoric, astfel că

tribunalul a reținut că această clasificare ca monument istoric s-a făcut abia

în anul 2004. Din concluziile raportului de expertiză construcții rezultă că

imobilul proprietatea pârâtei situat în corpurile D și E din C.V., sector 1, nu

a avut la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare valoarea de

monument istoric.

Împotriva acestei

sentințe formulează apel reclamanta SC M.I. SRL, solicitând admiterea apelului,

în principal, anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare

instanței de fond, întrucât prima instanță a soluționat procesul fără a intra

în judecata fondului; în subsidiar, schimbarea în tot a hotărârii atacate,

respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Consiliul General

al Municipiului București și pe fond admiterea cererii de chemare în judecată,

cu cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă

nr. 432 din 9 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a

respins ca nefondat apelul.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut că instanța de fond și-a motivat hotărârea atât în

fapt, cât și în drept, analizând fiecare dintre motivele de nulitate absolută

invocate de către reclamantă, considerentele hotărârii fiind exprimate concis

și la obiect.

Referitor la cel

de-al doilea motiv de apel invocat privind admiterea excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei C.G.M.B, s-a reținut că susținerile apelantei nu au

niciun suport legal. Apelanta a solicitat constatarea nulității absolute a unui

contract de vânzare la încheierea căruia Consiliul General al Municipiului

București nu a fost parte, motiv pentru care, în raport de acest obiect al

acțiunii, nu poate avea calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei,

referitor la cele două motive de nulitate absolută invocate de către

apelanta-reclamantă, s-a constatat că niciunul dintre aceste motive nu are

temei legal. Din cuprinsul rapoartelor de expertiză efectuate în cauză,

inclusiv rapoartele experților parte, precum și din înscrisurile aflate la dosar,

rezultă că imobilul ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare a

fost începând cu 1906 și până în anul 1950 în proprietatea privată a unor

persoane fizice ori juridice, perioadă în care imobilul a suferit diverse

modificări, reconstruiri, comasări. În anul 1950 imobilul a fost trecut în

proprietatea statului în urma naționalizării, fiind divizat și dat în folosința

mai multor deținători, evident unități economice de stat. Până la momentul

încheierii contractului, de altfel nici până în prezent, imobilul ce a format

obiectul contractului nu a fost revendicat de către nicio persoană, motiv

pentru care a fost vândut în condițiile prevederilor de H.G. nr. 389/1996,

astfel cum a fost modificat de H.G. nr. 505/1998, fiind considerat proprietate a

statului. Intimata cumpărătoare s-a aflat în posesia imobilului încă din anul

1990, în calitate de chiriaș, în baza Contractului de închiriere nr. BB din 25

septembrie 1990 încheiat cu ICRAL Herăstrău, societatea care administra la acea

vreme imobilul.

Referitor la faptul

că imobilul nu putea forma obiectul vânzării întrucât era încadrat ca monument

istoric astfel încât potrivit O.G nr. 68/1994 era inalienabil, Curtea a reținut

că la data încheierii contractului - 19 august 1999 - nu exista instituită o protecție

a monumentelor istorice, protecție apărută odată cu Legea nr. 442/2001, prima

listă a monumentelor istorice fiind publicată în Monitorul Oficial abia în anul

2004.

Pe de altă parte, la

data încheierii contractului, doar corpul A din imobilul situat la adresa din

C.V. era considerat, oficial, monument istoric, însă acest corp nu a făcut

obiectul vânzării, celelalte două părți din imobil - corpurile D și E - nefiind

incluse oficial, în această categorie.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC M.I. SRL, invocând motivul de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în temeiul căruia a

solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei

instanței de fond pentru reluarea judecății.

În dezvoltarea în

fapt a recursului, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat

principiul prevăzut de art. 296 C. proc. civ. Spațiul comercial ce formează

obiectul contractului de vânzare-cumpărare nu a fost construit din fondurile

statului, condiție legală imperativă care trebuia îndeplinită conform art. 1

din H.G.R. nr. 369/1996, modificată de H.G.R. nr. 505/1998, pentru înstrăinarea

spațiilor comerciale aflate în administrarea Consiliului General al

Municipiului București. Atât corpurile de clădire situate în C.V., cât și

corpurile de clădire situate în strada A. au fost construite de persoane

particulare, în anul 1911, întreg ansamblul imobiliar aflându-se în

proprietatea persoanei juridice Societatea Anonimă Română "I.", care

ulterior a înstrăinat corpurile de clădire situate în C.V. și în str. A. către

persoane fizice. Această situație de fapt rezultă din actul de

vânzare-cumpărare din data de 31 iulie 1919, depus la dosar de SC M.I. SRL.

Prin raportul de expertiză tehnică specialitatea arhitectură, expertul judiciar

a constatat că ambele corpuri de clădire situate în C.V. și str. A. existau

încă din anul 1911 fiind în proprietatea Societății Anonime Române

"I.". Ulterior, întreg ansamblu format din corpurile de clădire

situate în C.V. și str. A. a fost trecut în proprietatea statului în anul 1950.

Pârâta nu a deținut spațiul comercial în baza unui contract din cele enumerate

de lege care să-i fi dat dreptul de a dobândi spațiul comercial în temeiul

dispozițiile H.G.R. nr. 369/1996, modificată de H.G.R. nr. 505/1998. Conform

raportului de expertiză efectuat în cauză imobilul din C.V. era încadrat ca și

monument istoric încă din anul 1992, fiind înscris pe lista CNMASI la pagina

dispozițiile imperative ale art. 29 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 68/1994,

întrucât imobilul era încadrat monument istoric la data încheierii contractului

de vânzare-cumpărare.

- Consiliul General

al Municipiului București justifică calitatea procesuală pasivă pentru a sta în

proces. Spațiul comercial situat în C.V., sector 1, care face obiectul

contractului de vânzare-cumpărare înainte de a fi înstrăinat pârâtei, se află

în administrarea Consiliului General al Municipiului București, fiind dat spre

închiriere pârâtei. Înstrăinarea către pârâtă a spațiului comercial situat în

C.V., sector 1, s-a efectuat în baza hotărârii Consiliului General al

Municipiului București, care deținea și dreptul de administrare a spațiului

comercial în cauză.

Recursul este

nefondat.

Din examinarea

motivelor de recurs prin prisma dispozițiilor legale incidente cauzei se

apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care

nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamantă.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului

București, în mod legal s-a reținut că în cauză contractul de vânzare-cumpărare

a fost încheiat între Primăria Municipiului București, reprezentată de Primarul

General, și SC P.V.P. SRL, astfel că cel obligat în raportul juridic supus

judecății nu este Consiliul General al Municipiului București.

Consiliul General al

Municipiului București nu a fost parte la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, a cărui constatare de nulitate absolută se solicită, și ca

atare nu poate avea calitate procesuală pasivă.

Faptul că, Consiliul

General al Municipiului București a aprobat prealabil această vânzare și că

administra spațiul comercial nu conferă acestuia calitate procesuală în cauză,

fiind un terț față de contractul a cărui nulitate absolută s-a solicitat.

Înalta Curte constată

că hotărârea atacată a fost dată cu invocarea normelor de drept substanțial,

incidente situației aplicate în litera și spiritul lor, consecința unei

interpretări corecte a legii.

Instanța de apel în

mod temeinic a reținut, raportat la starea de fapt stabilită, că au fost

îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 1 din H.G.R. nr.

389/1996, modificată de H.G.R. nr. 505/1998, și au fost aplicate corect

dispozițiile O.G. nr. 68/1994 și art. 296 C. proc. civ.

Instanța de apel a

apreciat corect că motivele de nulitate absolută invocate de către reclamantă

nu sunt fondate întrucât la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a

cărui nulitate absolută se cere spațiul comercial era deținut în baza unui

contract de închiriere de către pârâtă, era în proprietatea statului și nu era

clasificat ca monument istoric.

Faptul că imobilul nu

a fost construit din fondurile statului nu este de natură a atrage nulitatea

absolută a actului de vânzare-cumpărare.

Celelalte critici

vizează aspecte referitoare la temeinicia deciziei recurate, ceea ce excede

analizei instanței de recurs. Situația de fapt stabilită de instanța de apel

constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul

controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

Pentru considerentele

expuse în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul

reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta SC M.I. SRL București împotriva Deciziei civile

nr. 432 din 9 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 24 octombrie 2013.

Procesat

de GGC - AZ