ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 127/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 127/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București la data de 27 august 2010, reclamantul B.S. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie:

a. Să se constate refuzul

nejustificat al pârâtei de a-i soluționa cererea de redobândire a cetățeniei

române;

b. Să fie obligată

pârâta să procedeze la analizarea/avizarea cererii sale de redobândire a

cetățeniei române în termen de maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a

hotărârii instanței;

c. Să fie obligată

pârâta să emită și să-i comunice, ulterior analizării cererii, Ordinul de

redobândire a cetățeniei române, prin scrisoare recomandată cu confirmare de

primire la sediul ales în termen de maxim 30 zile de la data

analizării/avizării cererii de redobândire a cetățeniei române (indiferent dacă

avizul este pozitiv sau negativ), respectiv să îl programeze pentru depunerea

jurământului de credință față de țară;

d. Să fie obligată

pârâta să plătească suma de 100 RON pe fiecare zi de întârziere cu titlu de

daune interese de la data introducerii acțiunii și până la data comunicării

Ordinului de redobândire a cetățeniei române.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că a depus cererea de redobândire a cetățeniei

române în data de 26 mai 2010 la Autoritatea Națională pentru Cetățenie,

primind număr de dosar 20881/2010. Pe data de 30 iunie 2010 a depus cerere de

urgentare a dosarului, solicitând informații concrete cu privire la modul în

care se lucrează la cererea sa de redobândire a cetățeniei române, precum și

comunicarea Ordinului de redobândire a cetățeniei române.

Reclamantul a

susținut că, de la momentul înregistrării cererii de redobândire și până în

prezent, s-a interesat periodic cu privire la stadiul soluționării dosarului la

biroul Informații din cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie, primind de

fiecare dată același răspuns invariabil, respectiv că dosarul se află în lucru.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca

fiind prematur introdusă, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în

judecată ca neîntemeiată.

instanței de fond

Prin Sentința civilă

nr. 1661 din 4 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal a respins excepția prematurității ca

neîntemeiată, a admis în parte cererea formulată de reclamantul B.S., în

contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie, a obligat pe

pârâtă să analizeze cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române în

termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii și

să comunice reclamantului soluția, iar în cazul soluționării favorabile a

cererii, să-l programeze în vederea depunerii jurământului, a respins capătul

de cerere privind daunele interese ca neîntemeiat și a obligat pe pârâtă la

plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că reclamantul a depus cererea de

redobândire a cetățeniei române în data de 26 mai 2010 la Autoritatea Națională

pentru Cetățenie, primind număr de Dosar 20881/2010, iar pe data de 30 iunie

2010, a depus cerere de urgentare a dosarului solicitând informații concrete cu

privire la modul în care se lucrează la cererea sa, precum și comunicarea

Ordinului de redobândire a cetățeniei române.

Având în vedere

faptul că au trecut mai mult de 5 luni de zile de la data înregistrării cererii

reclamantului de redobândire a cetățeniei române, în baza art. 14

1

din Legea cetățeniei române nr. 21/1991 modificată, Curtea a apreciat că se

impune respingerea excepției prematurității ca neîntemeiată.

Pe de altă parte, a

reținut judecătorul fondului, pârâta avea obligația de a verifica îndeplinirea

condițiilor necesare acordării sau redobândirii cetățeniei române într-un

termen care să nu depășească 5 luni de la data înregistrării cererii și, cum

acest termen a fost depășit, în baza art. 14

1

din Legea cetățeniei

române nr. 21/1991 modificată, Curtea a admis în parte cererea.

Însă, având în vedere

că întârzierea pârâtei în soluționarea cererii reclamantului se datorează

necesității obținerii informațiilor de la alte autorități pentru a putea

soluționa cererea reclamantului, precum și față de volumul de activitate al

pârâtei, ceea ce dovedește că pârâta nu a fost de rea-credință, în baza art. 18

alin. (5) din Legea nr. 554/2004, Curtea a respins capătul de cerere privind

daunele interese ca neîntemeiat.

În baza art. 274 și

276 C. proc. civ., Curtea a obligat pe pârâtă la plata sumei de 2.000 RON

cheltuieli de judecată către reclamant, având în vedere culpa procesuală a

pârâtei, cât și faptul că cererea reclamantului a fost admisă în parte.

exercitată în cauză

Împotriva acestei

hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, atât reclamantul

B.S., cât și pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie au declarat recurs.

3.1. Recursul

declarat de reclamantul B.S.

Solicitând admiterea

recursului, modificarea sentinței atacate și admiterea cererii de obligare a

pârâtei Autoritatea Națională pentru Cetățenie la plata integrală a

cheltuielilor de judecată, recurentul susține că, deși instanța a reținut în

mod corect culpa pârâtei în sensul depășirii termenului expres prevăzut de lege

pentru analizarea dosarului de "cel mult 5 luni de zile", a

argumentat greșit faptul că această întârziere s-ar datora necesității

obținerii informațiilor de la alte autorități, precum și volumului mare de

activitate, concluzionând că nu ar exista o rea-credință din partea autorității.

Este adevărat,

apreciază recurentul, că art. 274 alin. (3) C. proc. civ. îndreptățește

instanța să cenzureze onorariile avocațiale, dar acest lucru se întâmplă doar

în cazul unei disproporții vădite a acestora în raport cu valoarea pricinii și

cu munca depusă iar, în cauză, atitudinea unei autorități a statului care nu

și-a îndeplinit obligațiile în termen l-a determinat să cheltuiască o sumă

considerabilă de bani.

Pentru toate aceste

motive, recurentul solicită admiterea recursului și modificarea sentinței

atacate, în sensul obligării pârâtei la plata în integralitate a cheltuielilor

de judecată constând în contravaloarea onorariului de avocat, a taxei de timbru

și a timbrului judiciar.

3.3. Recursul

declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie

Invocând motivele

prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9, precum și de art. 304

1

C.

proc. civ., autoritatea pârâtă susține că dispozițiile art. 16 alin. (2) lit.

c) din Legea nr. 21/1991, conform cărora "Președintele Comisiei pentru

cetățenie, prin rezoluție, dispune fixarea termenului la care Comisia va

verifica îndeplinirea condițiilor necesare acordării sau redobândirii

cetățeniei române potrivit art. 11, termen care nu va depăși 5 luni de la data

înregistrării cererii", au fost interpretate și aplicate în mod greșit,

din moment ce termenul de 5 luni prevăzut de textul de lege invocat este

exclusiv pentru verificarea, de către Comisia pentru Cetățenie, a îndeplinirii

condițiilor necesare redobândirii cetățeniei române, nefiind aplicabil altor

proceduri, cum ar fi cea de avizare a cererii sau de emitere a ordinului de

către președintele A.N.C.

Astfel, susține

recurenta, deoarece termenul folosit în Legea nr. 21/1991 este „verifică"

și nu „soluționează", concluzia ce se desprinde este aceea că instanța de

fond a dat textului legal o interpretare greșită.

În plus, chiar dacă

s-ar aprecia că termenul de 5 luni prevăzut pentru verificarea îndeplinirii

condițiilor este un termen imperativ, și nu de recomandare, depășirea acestuia

nu ar putea fi imputată Autorității Naționale pentru Cetățenie, întrucât pentru

analizarea cererilor privind redobândirea cetățeniei române, Comisia pentru

cetățenie trebuie să aștepte relațiile pe care i le furnizează diverse

instituții ale statului, iar în unele situații, chiar petenții sunt cei care

determină întârzierea procedurilor prevăzute de legea cetățeniei, prin

depunerea unui dosar incomplet.

Mai mult decât atât,

învederează autoritatea recurentă, cererea reclamantului de redobândire a

cetățeniei române, înregistrată la Secretariatul tehnic al Comisiei sub nr.

20881/RD/2010 a fost analizată și avizată pozitiv de Comisia pentru cetățenie

în ședința din 16 martie 2011, iar ulterior, prin Ordinul președintelui

Autorității Naționale pentru Cetățenie nr. 144/P din 18 martie 2011, cererea

reclamantului a fost aprobată, urmând ca acesta să depună jurământul de

credință prevăzut de art. 20 din Legea cetățeniei române nr. 21/1991,

republicată.

Așadar, susține

recurenta, nu s-a produs o nesocotire a dispozițiilor legale ce reglementează procedura

acordării cetățeniei, în cauza dedusă judecății fiind respectat termenul

„rezonabil" în reglementarea dată de art. 41 din Carta Europeană a

Drepturilor Fundamentale și în interpretarea Recomandării/Rec/C.M./2007/7,

neexistând o eventuală lentoare imputabilă în derularea procedurilor specifice

cererilor de redobândire a cetățeniei române, cererea neputând fi analizată din

motive obiective, independente de voința Autorității Naționale pentru

Cetățenie.

Prin urmare, nu se

putea reține în sarcina A.N.C. un refuz nejustificat de soluționare a cererii

de redobândire a cetățeniei române în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum în mod eronat a

considerat instanța de fond.

Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând cauza prin

prisma criticilor formulate de recurenți și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente,

Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele

expuse în continuare.

4.1. În ceea ce

privește recursul declarat de reclamantul B.S.

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ., judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru,

taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea

martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va

dovedi că le-a făcut.

Judecătorii au însă

dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze

onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor

minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau

de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru

ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată, trebuie să se

afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin.

(1) C. proc. civ.

Astfel, cheltuielile

de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților,

onorariile de avocat etc., dar numai cele strict necesare pentru buna

desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste

cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul

trebuie să dovedească că le-a făcut.

Este adevărat că din

actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada

cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața

instanței de fond, în cuantum de 3.360 RON.

Însă, Înalta Curte

are în vedere dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că

„judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților…,

ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari,

față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.

Onorariile avocaților

sunt negociabile și se stabilesc prin contractul de asistență juridică, însă

acest contract nu este opozabil terților în proces și ca atare, în raport de

natura litigiului și după criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., instanța poate majora sau micșora, nu onorariul avocatului, ci suma pe

care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat.

În acest sens, Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 401/2005, a recunoscut dreptul instanței de

judecată de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată,

cuantumul onorariului avocațial cuvenit, prin prisma proporționalității sale cu

amplitudinea și complexitatea activității depuse.

Cu privire la

cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat solicitat

de către reclamant, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a

făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și a redus cheltuielile de

judecată la suma de 2.000 RON.

Pe de altă parte,

Înalta Curte are în vedere și soluția pronunțată de instanța de fond, care a

admis numai în parte acțiunea reclamantului.

4.2. În ceea ce

privește recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie

Verificând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că reclamantul B.S. a înregistrat

cererea de redobândire a cetățeniei române la data de 26 mai 2010, a formulat

cererea de chemare în judecată la data de 27 august 2010, a primit avizul

pozitiv din partea Comisiei pentru cetățenie la data de 16 martie 2011, iar

Președintele Autorității Naționale pentru Cetățenie a emis în favoarea

reclamantului, la data de 18 martie 2011, Ordinul de redobândire a cetățeniei

române nr. 144/P.

Față de situația de

fapt existentă, nesoluționarea cererilor de redobândire a cetățeniei până la

momentul introducerii cererii de chemare în judecată, având în vedere cauzele

obiective, nu poate fi calificată ca un refuz nejustificat, în sensul Legii

contenciosului administrativ.

Așa cum corect a

reținut și instanța de fond, reclamantul s-a adresat în mai multe rânduri,

solicitând redobândirea cetățeniei române, în temeiul Legii nr. 21/1991,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Problema care se

impune a fi rezolvată în cauza de față este legată de termenul în care

autoritățile române trebuie să soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei

române.

Potrivit art. 14

1

alin. (2) din Legea nr. 21/1991, autoritățile române trebuie să soluționeze

cererea în 5 luni.

Art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997

și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, stabilește că: „Fiecare stat

parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil

cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea

acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a

arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate

fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen

rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în

mod concret.

Curtea de la

Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în

considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său

rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii,

adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă

rigoare realizării unei durate rezonabile.

În cauza de față,

autoritatea pârâtă nu a respectat termenul de soluționare, respectiv 5 luni de

la înregistrarea cererii.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii, nu este fondat.

După cum se constată,

sentința recurată cuprinde mențiunile prevăzute la art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., fiind expuse în considerente atât motivele de fapt, cât și cele de drept

care au format convingerea instanței în ceea ce privește soluția pronunțată în

cauză, iar instanța de recurs este în măsură să-și exercite controlul judiciar

asupra acesteia.

Susținerile

recurentei-pârâte în sensul că nu se poate reține culpa sa procesuală, potrivit

art. 274 - 276 C. proc. civ., întrucât nu a contestat pretențiile

reclamantului, iar acțiunea a fost admisă în parte, nu pot fi primite, atâta

timp cât reclamantul a sesizat instanța ca urmare a conduitei pârâtei care nu a

soluționat până la data de 27 august 2010 (data introducerii acțiunii la Curtea

de apel) cererea de redobândire a cetățeniei formulată la data de 26 mai 2010.

Pe cale de

consecință, cheltuielile de judecată avansate de reclamant au fost determinate

de conduita culpabilă a autorității publice chemate în judecată, iar avizarea

cererii de redobândire a cetățeniei române la data de 16 martie 2011 și emiterea

Ordinului de redobândire a cetățeniei române nr. 144/P la data de 18 martie

2011 nu reprezintă cauze exoneratoare de răspundere.

Culpa autorității

pârâte a fost dovedită, întrucât aceasta trebuia să depună toate diligențele

pentru a verifica stadiul cererii de redobândire a cetățeniei române și

ulterior, să comunice un răspuns în conformitate cu dispozițiile legale.

Prin urmare, instanța

de control judiciar va menține dispoziția instanței de fond privind obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art.

304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursurile formulate în

cauză, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de B.S. și de Autoritatea Națională pentru Cetățenie împotriva

Sentinței civile nr. 1661 din 4 martie 2011 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2012.

Procesat de GGC - LM