ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 125/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Procedura în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 5 noiembrie 2009, reclamantul V.D. a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Cetățenie, obligarea pârâtei să-i acorde cetățenia română. În motivarea cererii, astfel cum a fost modificată, reclamantul a arătat că este descendent al unor cetățeni români, cărora din motive neimputabile lor și fără voia lor le-a fost retrasă cetățenia română înainte de 22 decembrie 1989. Prin întâmpinarea formulată, autoritatea pârâtă a invocat excepția lipsei competenței materiale a Judecătoriei Sector 1 București.

În raport de dispozițiile legale incidente în cauză și de obiectul cererii de chemare în judecată modificată, constatând că în speță sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., prin Sentința civilă nr. 9928 din 13 mai 2010, instanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. Cererea a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 21 septembrie 2010 sub numărul de Dosar nr. 37826/299/2009. Pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca prematur introdusă sau, în subsidiar, ca inadmisibilă. 2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 1277 din 21 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul V.D., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamantul a formulat o cerere de redobândire a cetățeniei române întemeiată pe dispozițiile cuprinse în Legea nr. 21/1991 modificată prin O.U.G. nr. 5/2010, cerere care a fost adresată direct instanței de judecată, iar nu autorității publice căreia îi revine competența funcțională de a soluționa cererea, respectiv Autorității Naționale pentru Cetățenie. În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii invocată de pârâtă, Curtea a apreciat că aceasta reprezintă o modalitate specifică de respingere o diverselor forme de exercițiu a acțiunii civile, o sancțiune aplicabilă actelor de procedură promovate cu încălcarea dispozițiilor speciale ale legii care permit promovarea lor, iar nu o excepție procesuală propriu-zisă.

Astfel, instanța de fond a apreciat că soluția inadmisibilității acțiunii vizează, de fapt, exercițiul dreptului la acțiune, prin invocata greșită cale procesuală aleasă de reclamant, respectiv calea acțiunii în contencios administrativ, reglementată de prevederile din Legea nr. 554/2004, față de procedura specială, prevăzută de prevederile Legii nr. 21/1991, modificată prin O.U.G. nr. 5/2010. Curtea a reținut că, în virtutea prevederilor cuprinse în art. 19 alin. (3) și (4) din Legea nr. 21/1991 modificată prin O.U.G. nr. 5/2010, cererea de redobândire a cetățeniei române reclamă în mod imperativ și aprioric desfășurarea unei proceduri administrative în fața Autorității Naționale pentru Cetățenie, procedură administrativă la capătul căreia autoritatea publică emite actul administrativ prin care soluționează cererea cu care a fost învestită.

Așadar, întrucât reclamantul nu a învestit autoritatea administrativă, anterior sesizării instanței, cu o cerere de redobândire a cetățeniei române, adresându-se direct instanței de judecată, Curtea a reținut că nu există un refuz nejustificat al autorității publice privind soluționarea cererii reclamantului, motiv pentru care a respins cererea acestuia ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamantul V.D. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurentul susține că în mod injust și neconform cu realitatea instanța de fond a reținut că cererea de acordare a cetățeniei a fost formulată direct la instanța de contencios administrativ, fără a fi urmată în prealabil procedura administrativă.

Astfel, precizează recurentul, în vederea soluționării cauzei pe cale amiabilă, s-a adresat Autorității Naționale pentru Cetățenie prin mandatarii avocați Ț.P.A. și D.V., conform cererilor de audiență nr. 5774/ANC din 14 aprilie 2010 și nr. 10901 din 21 iulie 2010, însă registratorii din cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie au refuzat înregistrarea cererii privind acordarea cetățeniei în condițiile art. 11 (fost 10 1 ) din Legea cetățeniei române nr. 21/1991. În acest context, recurentul invocă refuzul neîntemeiat al autorității pârâte de a înregistra cererea de acordare a cetățeniei, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului la o bună administrare recunoscut prin art. 41 din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Pe de altă parte, recurentul precizează că nu a contestat faptul că pe rolul Autorității Naționale pentru Cetățenie nu se află înregistrată cererea de acordare a cetățeniei. 4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurent și a dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Astfel cum rezultă în expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, la data de 5 noiembrie 2009, recurentul-reclamant a chemat în judecată Ministerul Justiției, iar la data de 4 martie 2010, și-a modificat cererea de chemare în judecată în sensul introducerii în cauză a Autorității Naționale pentru Cetățenie, solicitând Judecătoriei sectorului 1 București recunoașterea cetățeniei române, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 21/1991, republicată.

Instanța de fond a apreciat cu justețe, în opinia Înaltei Curți, că se impune respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât reclamantul nu a învestit autoritatea administrativă, anterior sesizării instanței, cu o cerere de redobândire a cetățeniei române, adresându-se direct instanței de judecată cu soluționarea acesteia. Astfel, potrivit art. 5 din Constituția României, „cetățenia română se dobândește, se păstrează sau se pierde condițiile prevăzute de legea organică". Așadar, prin Legea cetățeniei române nr. 21/1991, republicată, sunt reglementate condițiile pentru acordarea, redobândirea, retragerea și renunțarea la cetățenia română, precum și procedura soluționării acestor cereri, iar potrivit dispozițiilor art. 4 din O.U.G.

nr. 5/2010 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Cetățenie, această instituție asigură și aplică procedura legală de acordare, redobândire, renunțare și retragere a cetățeniei române. Potrivit Capitolului III intitulat „Procedura acordării cetățeniei române", respectiv art. 12 - 21 din Legea cetățeniei române, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „cererile de acordare ori de redobândire a cetățeniei române se adresează Comisiei pentru Cetățenie". Așadar, regimul juridic al cetățeniei române este reglementat prin lege organică - Legea nr. 21/1991, de la dispozițiile imperative ale căreia nu se poate deroga, partea interesată fiind obligată să urmeze procedura stabilită prin acest act normativ, nefiind permisă recurgerea la o altă procedură, cu consecința eludării dispozițiilor legii cetățeniei.

Înalta Curte remarcă faptul că însăși recurentul precizează, în cuprinsul cererii de recurs, faptul că, pe rolul Autorității Naționale pentru Cetățenie, nu se află înregistrată cererea de acordare a cetățeniei. În plus, contrar susținerilor recurentului-reclamant în sensul că a solicitat, în principal, constatarea vătămării produse prin neînregistrarea cererii, instanța de control judiciar observă faptul că obiectul cererii de chemare în judecată, așa cum a fost modificată, îl reprezintă obligarea Autorității Naționale pentru Cetățenie la acordarea cetățeniei române și nu obligarea intimatei-pârâte la înregistrarea cererii prin mandatar/avocat.

Astfel cum a constatat și instanța de fond, cererea de redobândire a cetățeniei române reclamă în mod imperativ și aprioric desfășurarea unei proceduri administrative în fața Autorității Naționale pentru Cetățenie, procedură administrativă la capătul căreia autoritatea publică emite actul administrativ prin care soluționează cererea cu care a fost învestită. În lipsa dovezilor privind efectuarea acestei proceduri administrative nu se poate reține existența unui refuz nejustificat din partea autorității pârâte, în sensul reglementat de art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul V.D., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de V.D. împotriva sentinței civile nr. 1277 din 21 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2012. Procesat de GGC - LM