ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 125/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 125/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Procedura în fața
primei instanțe
Prin cererea înregistrată pe rolul
Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 5 noiembrie 2009, reclamantul
V.D. a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Națională pentru Cetățenie,
obligarea pârâtei să-i acorde cetățenia română.
În motivarea cererii,
astfel cum a fost modificată, reclamantul a arătat că este descendent al unor
cetățeni români, cărora din motive neimputabile lor și fără voia lor le-a fost
retrasă cetățenia română înainte de 22 decembrie 1989.
Prin întâmpinarea
formulată, autoritatea pârâtă a invocat excepția lipsei competenței materiale a
Judecătoriei Sector 1 București.
În raport de
dispozițiile legale incidente în cauză și de obiectul cererii de chemare în
judecată modificată, constatând că în speță sunt incidente dispozițiile art. 3
alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., prin Sentința civilă nr. 9928 din 13 mai 2010,
instanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de
Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.
Cererea a fost
înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 21 septembrie 2010
sub numărul de Dosar nr. 37826/299/2009.
Pârâta a depus
întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca prematur introdusă
sau, în subsidiar, ca inadmisibilă.
Hotărârea
instanței de fond
Prin Sentința civilă
nr. 1277 din 21 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de
contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată
de reclamantul V.D., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru
Cetățenie.
Pentru a pronunța
această soluție, instanța de fond a reținut că reclamantul a formulat o cerere
de redobândire a cetățeniei române întemeiată pe dispozițiile cuprinse în Legea
nr. 21/1991 modificată prin O.U.G. nr. 5/2010, cerere care a fost adresată
direct instanței de judecată, iar nu autorității publice căreia îi revine
competența funcțională de a soluționa cererea, respectiv Autorității Naționale
pentru Cetățenie.
În ceea ce privește
excepția inadmisibilității cererii invocată de pârâtă, Curtea a apreciat că
aceasta reprezintă o modalitate specifică de respingere o diverselor forme de
exercițiu a acțiunii civile, o sancțiune aplicabilă actelor de procedură
promovate cu încălcarea dispozițiilor speciale ale legii care permit promovarea
lor, iar nu o excepție procesuală propriu-zisă.
Astfel, instanța de
fond a apreciat că soluția inadmisibilității acțiunii vizează, de fapt,
exercițiul dreptului la acțiune, prin invocata greșită cale procesuală aleasă
de reclamant, respectiv calea acțiunii în contencios administrativ,
reglementată de prevederile din Legea nr. 554/2004, față de procedura specială,
prevăzută de prevederile Legii nr. 21/1991, modificată prin O.U.G. nr. 5/2010.
Curtea a reținut că,
în virtutea prevederilor cuprinse în art. 19 alin. (3) și (4) din Legea nr.
21/1991 modificată prin O.U.G. nr. 5/2010, cererea de redobândire a cetățeniei
române reclamă în mod imperativ și aprioric desfășurarea unei proceduri
administrative în fața Autorității Naționale pentru Cetățenie, procedură
administrativă la capătul căreia autoritatea publică emite actul administrativ
prin care soluționează cererea cu care a fost învestită.
Așadar, întrucât
reclamantul nu a învestit autoritatea administrativă, anterior sesizării
instanței, cu o cerere de redobândire a cetățeniei române, adresându-se direct
instanței de judecată, Curtea a reținut că nu există un refuz nejustificat al
autorității publice privind soluționarea cererii reclamantului, motiv pentru
care a respins cererea acestuia ca neîntemeiată.
Calea de atac
exercitată în cauză
Împotriva acestei
hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamantul V.D. a
declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304
1
C. proc.
civ.
În motivarea căii de
atac, recurentul susține că în mod injust și neconform cu realitatea instanța
de fond a reținut că cererea de acordare a cetățeniei a fost formulată direct
la instanța de contencios administrativ, fără a fi urmată în prealabil
procedura administrativă.
Astfel, precizează
recurentul, în vederea soluționării cauzei pe cale amiabilă, s-a adresat
Autorității Naționale pentru Cetățenie prin mandatarii avocați Ț.P.A. și D.V.,
conform cererilor de audiență nr. 5774/ANC din 14 aprilie 2010 și nr. 10901 din
21 iulie 2010, însă registratorii din cadrul Autorității Naționale pentru
Cetățenie au refuzat înregistrarea cererii privind acordarea cetățeniei în
condițiile art. 11 (fost 10
1
) din Legea cetățeniei române nr.
21/1991.
În acest context,
recurentul invocă refuzul neîntemeiat al autorității pârâte de a înregistra
cererea de acordare a cetățeniei, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului la
o bună administrare recunoscut prin art. 41 din Carta Drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene.
Pe de altă parte,
recurentul precizează că nu a contestat faptul că pe rolul Autorității
Naționale pentru Cetățenie nu se află înregistrată cererea de acordare a
cetățeniei.
Considerentele
Înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza prin
prisma criticilor formulate de recurent și a dispozițiilor art. 304
1
C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente,
Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse
în continuare.
Astfel cum rezultă în
expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, la data de 5 noiembrie 2009,
recurentul-reclamant a chemat în judecată Ministerul Justiției, iar la data de
4 martie 2010, și-a modificat cererea de chemare în judecată în sensul
introducerii în cauză a Autorității Naționale pentru Cetățenie, solicitând
Judecătoriei sectorului 1 București recunoașterea cetățeniei române, în temeiul
dispozițiilor Legii nr. 21/1991, republicată.
Instanța de fond a
apreciat cu justețe, în opinia Înaltei Curți, că se impune respingerea acțiunii
ca neîntemeiată, întrucât reclamantul nu a învestit autoritatea administrativă,
anterior sesizării instanței, cu o cerere de redobândire a cetățeniei române,
adresându-se direct instanței de judecată cu soluționarea acesteia.
Astfel, potrivit art.
5 din Constituția României, „cetățenia română se dobândește, se păstrează sau
se pierde condițiile prevăzute de legea organică". Așadar, prin Legea
cetățeniei române nr. 21/1991, republicată, sunt reglementate condițiile pentru
acordarea, redobândirea, retragerea și renunțarea la cetățenia română, precum
și procedura soluționării acestor cereri, iar potrivit dispozițiilor art. 4 din
O.U.G. nr. 5/2010 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Autorității
Naționale pentru Cetățenie, această instituție asigură și aplică procedura
legală de acordare, redobândire, renunțare și retragere a cetățeniei române.
Potrivit Capitolului
III intitulat „Procedura acordării cetățeniei române", respectiv art. 12 -
21 din Legea cetățeniei române, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, „cererile de acordare ori de redobândire a cetățeniei române se
adresează Comisiei pentru Cetățenie".
Așadar, regimul
juridic al cetățeniei române este reglementat prin lege organică - Legea nr.
21/1991, de la dispozițiile imperative ale căreia nu se poate deroga, partea
interesată fiind obligată să urmeze procedura stabilită prin acest act
normativ, nefiind permisă recurgerea la o altă procedură, cu consecința
eludării dispozițiilor legii cetățeniei.
Înalta Curte remarcă
faptul că însăși recurentul precizează, în cuprinsul cererii de recurs, faptul
că, pe rolul Autorității Naționale pentru Cetățenie, nu se află înregistrată
cererea de acordare a cetățeniei.
În plus, contrar
susținerilor recurentului-reclamant în sensul că a solicitat, în principal,
constatarea vătămării produse prin neînregistrarea cererii, instanța de control
judiciar observă faptul că obiectul cererii de chemare în judecată, așa cum a
fost modificată, îl reprezintă obligarea Autorității Naționale pentru Cetățenie
la acordarea cetățeniei române și nu obligarea intimatei-pârâte la
înregistrarea cererii prin mandatar/avocat.
Astfel cum a
constatat și instanța de fond, cererea de redobândire a cetățeniei române
reclamă în mod imperativ și aprioric desfășurarea unei proceduri administrative
în fața Autorității Naționale pentru Cetățenie, procedură administrativă la
capătul căreia autoritatea publică emite actul administrativ prin care
soluționează cererea cu care a fost învestită.
În lipsa dovezilor
privind efectuarea acestei proceduri administrative nu se poate reține
existența unui refuz nejustificat din partea autorității pârâte, în sensul
reglementat de art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Pentru considerentele
expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul
din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art.
304
1
C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza
a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu
modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de
reclamantul V.D., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de V.D. împotriva sentinței civile nr. 1277 din 21 februarie 2011 a
Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și
fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 13 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - LM