ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4648/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta G.S., cetățean moldovean de naționalitate română, a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate refuzul nejustificat al pârâtei de a-i soluționa cererea de redobândire a cetățeniei române; să fie obligată pârâta să procedeze la analizarea, avizarea cererii sale de redobândire a cetățeniei române în termen de maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii instanței; să fie obligată pârâta să-i emită și comunice, ulterior analizării cererii, ordinul de redobândire a cetățeniei române prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la sediul ales în termen de maxim 30 zile de la data analizării, avizării cererii de redobândire a cetățeniei române (indiferent dacă avizul este pozitiv sau negativ), respectiv să o programeze pentru depunerea jurământului de credință față de țară; să fie obligată pârâta să plătească suma de 100 RON pe fiecare zi de întârziere cu titlu de daune interese de la data introducerii acțiunii și până la data comunicării ordinului de redobândire a cetățeniei române și să fie obligată pârâta la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de daune morale.

În motivarea cererii s-a arătat că a depus cererea de redobândire a cetățeniei române în data de 18 februarie 2010 la Autoritatea Națională pentru Cetățenie, Dosar nr. 4978/RD/2010. Pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie a formulat întâmpinare prin care a solicitat să se dispună respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Cu privire la primele două petite, pârâta a arătat faptul că cererea reclamantei de redobândire a cetățeniei a fost avizată pozitiv de Comisia pentru Cetățenie, astfel încât nu se poate reține în sarcina Autorității Naționale pentru Cetățenie un refuz nejustificat de soluționare a cererii nici în fapt și, mai ales, nici în drept, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea Contenciosului administrativ nr. 554/2004: „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane.” Pârâta a mai arătat că cererea de acordare a unor daune interese reclamantei este inadmisibilă, întrucât daunele interese nu sunt aplicabile în materia contenciosului administrativ, acestea putând fi acordate numai în litigiile având ca obiect neexecutarea unor obligații contractuale.

Mai mult, nici temeiul de drept invocat respectiv art. 18 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 544/2004, nu este aplicabil speței, deoarece se referă la posibilitatea instanței de a aplica autorității publice penalități pentru fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea obligației stabilite prin hotărâre, sume ce ar fi datorate statului cu titlu de sancțiune și care în nici un caz nu pot fi confundate cu daune interese acordate unei părți vătămate, care au un caracter reparator. Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unor daune morale în cuantum de 1.000 RON, pârâta a solicitat, în principal, să se pună în vedere reclamantei să timbreze corespunzător, iar în caz de neconformare să se facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997 și să se dispună anularea acestui capăt de cerere, ca netimbrat.

De asemenea, s-a mai arătat că nici pretenția reclamantei de obligare a pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată nu este întemeiată. În cauza de față nu se poate susține că există un refuz nejustificat al Autorității Naționale pentru Cetățenie de soluționare a cererii, pentru a fi în culpă procesuală, situație față de care se solicită să se constate că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru admiterea acestui capăt de cerere și, în consecință, să se dispună respingerea acestuia.

Prin sentința civilă nr. 5186 din 17 decembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția netimbrării capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune interese invocată, din oficiu și a anulat acest capăt de cerere ca netimbrat, a respins că rămase fără obiect capetele de cerere privind constatarea refuzului nejustificat al pârâtei de soluționare a cererii reclamantei și de obligare a acesteia la analizarea, avizarea cererii de redobândire a cetățeniei române, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta G.S., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie, a obligat pârâta să emită și să comunice la sediul ales reclamantei ordinul de redobândire a cetățeniei române și să o programeze pentru depunerea jurământului, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale și a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 4,3 RON reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar și la echivalentul în RON la momentul emiterii facturii fiscale din 18 decembrie 2009 a sumei de 500 de euro reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că în raport cu dispozițiile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997 și art. 20 din Legea nr. 146/1997 va admite excepția netimbrării invocate din oficiu și va dispune anularea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune interese, ca netimbrat.

În ceea ce privește capetele de cerere privind constatarea refuzului nejustificat al pârâtei de soluționare a cererii reclamantei și de obligare a acesteia la analizare, avizarea cererii de redobândire a cetățeniei, instanța de fond le-a respins ca rămase fără obiect având în vedere că cererea reclamantei a fost avizată pozitiv de Comisia pentru Cetățenie în ședința din data de 11 octombrie 2010. Instanța de fond a admis capătul de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea și comunicarea ordinului de redobândire a cetățeniei române precum și a capătului de cerere privind obligarea sa la programarea pentru depunerea jurământului reținând că, într-adevăr Legea nr. 21/1991 republicată nu prevede un termen de emitere a ordinului, însă acesta trebuie emis într-un termen rezonabil și neprejudiciabil pentru interesul legitim al reclamantei.

Urmare a admiterii acestui capăt de cerere instanța de fond a obligat pârâta și la programarea reclamantei în vederea depunerii jurământului raportat la dispozițiile art. 209 alin. (6) din Legea nr. 21/1991. Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, l-a respins ca neîntemeiat, reținând că reclamanta având obligația să facă dovada existenței prejudiciului moral încercat prin fapta de nesoluționare a cererii sale de către pârâtă. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Curtea de apel a obligat pârâta către reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4,3 RON reprezentând taxă timbru și timbre judiciare și la echivalentul în RON la momentul emiterii facturii fiscale din 18 decembrie 2009 a sumei de 500 euro reprezentând onorariu avocat.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că buna credință a recurentei-pârâte și respectarea termenului rezonabil prevăzut în Convenția Europeană privind Cetățenia se pot deduce și din faptul că în ziua depunerii întâmpinării (16 decembrie 2010) a fost emis și Ordinul Președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie nr. 306/P/2010 prin care a fost aprobată cererea reclamantei de redobândire a cetățeniei române. Deoarece reclamanta a solicitat redobândirea cetățeniei române cu menținerea domiciliului în străinătate, va depune jurământul de credință față de România în fața șefului misiunii diplomatice a României din Republica Moldova, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (6) din Legea cetățeniei române nr. 21/1991, republicată, fapt ce a fost învederat instanței de fond prin intermediul întâmpinării.

Prin urmare, efectuarea demersurilor în vederea programării pentru depunerea jurământului, cade în sarcina misiunii diplomatice din țara de domiciliu, la cererea formulată de petent în acest sens, în termen de 3 luni de la data comunicării ordinului, și nu a Autorității Naționale pentru Cetățenie. Recurenta precizează că a parcurs toate etapele prevăzute de lege în cadrul procedurii de soluționare a cererii de redobândire a cetățeniei române formulate de către intimata-reclamantă, inclusiv în sensul emiterii și comunicării ordinului privind aprobarea redobândirii cetățeniei române.

Recurenta mai susține că instanța de fond, în mod netemeinic și nelegal, în ciuda dispozițiilor legale menționate anterior, a dispus obligarea autorității la „programarea reclamantei în vederea depunerii jurământului raportat la dispozițiile art. 209 alin. (6) din Legea nr. 21/1991” în condițiile în care această sarcină, potrivit Legii nr. 21/1991, nu revine recurentei-pârâte, ci misiunii diplomatice din țara de domiciliu a intimatei-reclamante G.S. Se mai susține că temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța era îndreptățită să aprecieze în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, față de complexitatea cauzei sau de munca îndeplinită de avocat, în speță, redactarea unui singur act procesual, cererea de chemare în judecată.

Onorariul de 500 euro a fost negociat, inițial, pentru ca avocatul să depună în locul intimatei cererea de redobândire a cetățeniei române, fapt demonstrat prin solicitarea înregistrată la Autoritatea Națională pentru Cetățenie (din 27 ianuarie 2010). Totodată, trebuie ținut cont și de faptul că onorariul a fost perceput pentru reprezentarea în fața a două instanțe diferite, fond și recurs, cu mult timp înainte de intentarea acțiunii, și chiar înainte de înregistrarea cererii de redobândire a cetățeniei române (contractul de asistență juridică a fost încheiat la data de 18 decembrie 2009; cererea de redobândire a fost înregistrată la data de 18 februarie 2010, iar acțiunea a fost depusă la Curtea de Apel București la data de 6 august 2010), ceea ce ne conduce la presupunerea rezonabilă că avocatul a fost mandatat și plătit pentru toate serviciile juridice ce urmau a fi prestate pentru clientul său (inclusiv pentru toate actele administrative) până la obținerea cetățeniei române.

Recurenta mai arată că dovada onorariului de avocat a fost depusă după ce ambele părți au pus concluzii pe fondul cauzei astfel încât recurenta-pârâtă să fie în imposibilitate de a cunoaște valoarea onorariului și de a solicita instanței cenzurarea acestuia, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat în ceea ce privește cheltuielile de judecată. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut.

Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond. Însă, Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. care prevăd că „judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților (…), ori de câtre ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”. Este adevărat că onorariile avocaților sunt negociabile și se stabilesc prin contractul de asistență juridică, însă acest contract nu este opozabil terților în proces și ca atare, în raport de natura litigiului și după criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., instanța poate majora sau micșora, nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat. În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 401/2005, a recunoscut dreptul instanței de judecată de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial cuvenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse. Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat solicitat de către intimata-reclamantă, Înalta Curte va face aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și va reduce cheltuielile de judecată la suma de 250 euro, echivalentul în RON la momentul emiterii facturii fiscale din 18 decembrie 2009. Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere și soluția pronunțată de instanța de fond, care a admis numai în parte acțiunea reclamantei.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanța a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, motiv pentru care va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Prin urmare, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica sentința atacată în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat de la 500 euro, plătibil în RON, la 250 euro, echivalentul în RON la momentul emiterii facturii fiscale din 18 decembrie 2009 și va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Cetățenie, împotriva sentinței civile nr. 5186 din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică, în parte, sentința atacată în sensul că reduce cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat de la 500 euro, plătibil în RON, la 250 euro echivalentul în RON la momentul emiterii facturii fiscale din 18 decembrie 2009. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2011.