ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3834/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3834/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La data de 16 septembrie 2008, reclamantul

C.O. s-a adresa instanței, formulând cerere de chemare în judecată împotriva

Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și solicitând ca, prin

hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestuia la plata unor

daune morale, în cuantum de 3,5 milioane RON, cu titlu de reparare a

prejudiciului produs pentru cei 37 de ani de persecuție politică la care a fost

supus în perioada regimului comunist.

A susținut faptul că

a fost persecutat prin internări nelegale în spitale de psihiatrie, prin

strămutări și prin diferite presiuni care l-au determinat să schimbe multe

locuri de muncă - persecuții ce i-au produs multă suferință.

În drept, și-a

întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 52 din Constituția României și art. 998

C. civ.

Pârâtul Statul Român,

pe parcursul instrumentării cauzei, a formulat întâmpinare, prin care a invocat

lipsa calității sale procesuale pasive, arătând că, prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, i-au fost acordate reclamantului drepturile bănești

cuvenite pentru persecuțiile pe care le-a suferit, că acesta a fost condamnat

penal, iar Statul Român nu răspunde patrimonial decât pentru prejudiciile

cauzate prin erori judiciare.

Prin Sentința civilă

nr. 827 din 11 decembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 3370/91/2008,

Tribunalul Vrancea, secția civilă a admis în parte acțiunea civilă în

despăgubiri formulată de reclamantul C.O., în contradictoriu cu Statul Român,

prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și a dispus obligarea acestuia la

plata sumei de 30.000 RON, cu titlu de despăgubiri morale.

A respins, ca

neîntemeiată, excepția privind lipsa calității procesuale pasive, invocată de

către pârât.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut că este întemeiată acțiunea civilă în despăgubiri,

cu titlu de daune morale, formulată de reclamant, întrucât, cu înscrisurile

depuse la dosar, acesta a făcut dovada faptului că a fost supus, în perioada

regimului comunist, unor persecuții de ordin politic, iar, prin hotărârile

judecătorești depuse la dosar, acestuia i-a fost reparat prejudiciul de ordin

material, nu și cel moral.

Astfel, s-a reținut

că, prin Decizia nr. 839 din 13 februarie 2003 emisă de Comisia pentru

Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă, reclamantului i

s-a acordat, în baza art. 3 lit. b) din O.U.G. nr. 214/1999, calitatea de

luptător în rezistența anticomunistă; că, prin Sentința civilă nr. 98 din 29

octombrie 2002 a Tribunalului Vrancea, rămasă definitivă și irevocabilă prin

Decizia nr. 141/R din 25 februarie 2003 a Curții de Apel Garați, i s-a

recunoscut calitatea de strămutat pentru perioada 1952 - 1970; că, prin

Sentința nr. 216 din 4 martie 1970 a Tribunalului militar București, s-a dispus

internarea sa într-un institut medical de specialitate, precum și faptul că

este suferind de schizofrenie paranoică fiind internat în spitalul de

specialitate Brăila în perioada 1 mai - 20 mai 1971, totodată, făcându-se

dovada faptului că a fost supus unei urmări informative și că a fost cercetat

penal conform Ordonanței emisă de Ministerul Afacerilor Interne - Direcția

Regională Galați.

S-a concluzionat că

reclamantul este îndreptățit să solicite despăgubiri de ordin moral, întrucât

persecuțiile politice la care a fost supus i-au produs traume psihice, a căror

intensitate nu poate fi apreciată din exterior.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor, prima instanță a considerat că suma de 30.000 RON

este îndestulătoare pentru a-i repara prejudiciul de ordin moral suferit,

reținând și faptul că acesta nu a făcut dovada că a fost privat de libertate,

că ar fi executat pedepse în închisorile comuniste sau că ar fi fost internat

de mai multe ori în spitale psihiatrice, iar schimbarea locurilor de muncă nu a

fost cauzată neapărat de aceste persecuții.

Excepția invocată de

pârât, privind lipsa calității sale procesuale pasive, s-a respins ca

neîntemeiată, întrucât Statul Român trebuie să acorde persoanelor persecutate

daune de ordin moral, în condițiile în care a fost recunoscut caracterul abuziv

al măsurilor luate de acesta în perioada respectivă.

Împotriva hotărârii

respective, la data de 20 ianuarie 2009 și, respectiv 19 ianuarie 2009, au

declarat apel atât pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, cât și reclamantul C.O.,

ambele apeluri fiind respinse, ca nefondate, de către Curtea de Apel Galați,

secția civilă, prin Decizia civilă nr. 130 A din 16 aprilie 2009.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut că este nefondat apelul declarat de către reclamant

întrucât cuantumul daunelor morale ce au fost acordate, în primă instanță, s-a

bazat pe probatoriul administrat în cauză, iar, în lipsa unor criterii

obiective, cuantumul a fost stabilit cu respectarea principiului

proporționalității daunei.

S-au avut în vedere consecințele

negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate,

măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost

percepute consecințele vătămării, de către reclamant.

Apelul declarat de

către pârât s-a respins, de asemenea, ca neîntemeiat, întrucât, în conformitate

cu dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., Statul Român are calitate

procesuală pasivă în cauză, fiind chemat să răspundă pentru prejudiciul creat

de autoritățile sale, iar, pe de altă parte, prima instanță a reținut că nu

sunt aplicabile dispozițiile art. 504 - 507 C. proc. pen.

Împotriva deciziei

respective, la data de 16 iunie 2009 și respectiv, 22 iunie 2009, au declarat

recurs atât reclamantul C.O., cât și pârâtul Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Vrancea.

Prin motivele de

recurs depuse odată cu cererea, reclamantul a criticat decizia instanței de

apel în ceea ce privește cuantumul daunelor morale ce au fost acordate,

susținându-se faptul că suma de 30.000 RON este mult prea mică în raport de

persecuțiile provocate.

Pârâtul, invocând, în

drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat decizia instanței

de apel, invocând, în primul rând, excepția netimbrării acțiunii și reiterând

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, excepție invocată

încă din prima instanță.

A susținut, totodată,

inadmisibilitatea acțiunii întemeiată de reclamant pe prevederile art. 998 -

999 C. civ., întrucât, potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituția

României, statul răspunde patrimonial numai pentru prejudiciile cauzate prin

erorile judiciare, iar pentru cazurile speciale ale deținuților politici din

perioada comunistă, s-a stabilit un cadru legal special reglementat prin

Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Pe fondul cauzei, a

arătat faptul că, în mod greșit, a fost admisă acțiunea promovată de reclamant

întrucât nu sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale,

reglementate de art. 998 - 999 C. civ., că acesta a beneficiat de alte drepturi

bănești substanțiale, constând în recalcularea pensiei și acordarea

indemnizației pentru strămutați, astfel încât solicitarea de daune morale nu se

justifică, nefiind susținută de probe concludente.

Recursul declarat de

reclamantul C.O. se va constata ca fiind nul, iar recursul declarat de pârât

este neîntemeiat și se va respinge, avându-se în vedere considerentele ce se

vor succede.

În ceea ce privește

constatarea nulității recursului declarat de reclamant, se vor avea în vedere

următoarele:

Dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. "c" C. proc. civ. stipulează faptul că - cererea de

recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care

se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar prevederile art. 306 alin. (3)

C. proc. civ. arată că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage

nulitatea căii de atac dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea

într-unul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Din interpretarea per

a contrario rezultă faptul că, atunci când dezvoltarea motivelor de recurs nu

face posibilă încadrarea într-unul dintre cazurile de modificare sau de casare

prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sancțiunea

care intervine este cea a nulității recursului.

În speță, se reține

faptul că reclamantul nu și-a încadrat cererea de recurs în niciunul dintre

motivele de casare sau de modificare prevăzute în art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., iar dezvoltarea acestora nu face posibilă încadrarea în niciunul dintre

motivele de legalitate prevăzute în dispoziția respectivă.

Reclamantul este

nemulțumit de cuantumul daunelor morale ce au fost acordate de către cele două

instanțe, critică care nu îmbracă un aspect de nelegalitate, ci numai de

netemeinicie, în actualul cadru procesual în care este reglementat recursul, ca

o cale de atac extraordinară, nefiind posibil să fie supuse cenzurii instanței

de recurs aspecte de netemeinicie, ci numai de nelegalitate, câtă vreme

dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. au fost abrogate expres prin art. 1

pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Cuantumul daunelor

morale ce i-au fost acordate reclamantului s-a bazat pe probatoriul administrat

în cauză, în raport de consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic,

de importanța valorilor morale lezate, de măsura în care au fost vătămate

aceste valori și de intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării de către reclamant, aspecte care nu mai pot fi analizate de către

instanța de recurs.

În consecință,

avându-se în vedere că recursul nu poate fi analizat în raport cu cadrul

restrictiv prevăzut de art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de

reclamantul-recurent nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte, în

baza art. 302

1

alin. (1) lit. "c" coroborat cu art. 303

alin. (1) și 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului

declarat de reclamantul C.O.

Analizând recursul

declarat de către pârât prin prisma motivelor invocate și din perspectiva art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

netimbrării cererii de chemare în judecată pe motiv că aceasta nu s-ar încadra

în cazurile prevăzute de art. 15 lit. o) și t) din Legea nr. 146/1997 nu poate

fi analizată în prezentul recurs.

Astfel, în măsura în

care pârâtul consideră că se impune achitarea taxei judiciare de timbru pentru

acțiunea formulată de reclamant, avea obligația să formuleze cerere de

reexaminare în condițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, modificată.

Numai în limitele

formulării unei asemenea cereri, instanța ar fi putut verifica în ce măsură

acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru sau comportă plata

unei sume de bani cu acest titlu.

Prin urmare, această

critică nu poate forma motiv de recurs în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și nu va fi analizată în prezentul cadru procesual.

modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, aceasta este

corectă în ambele faze procesuale anterioare, chiar dacă nu se poate reține

incidența, ca argument, a dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ.

Astfel, temeiul de

drept invocat de reclamant, în susținerea cererii sale în despăgubiri, a fost

reprezentat de prevederile art. 998 C. civ. și de dispozițiile art. 52 din

Constituția României, potrivit cărora - orice faptă a omului,care cauzează

altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l

repara, precum și faptul că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciul

cauzat prin erorile judiciare.

Față de petitul

acțiunii și de cadrul procesual stabilit de reclamant, în care acesta a înțeles

să cheme în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe care

îl consideră răspunzător pentru prejudiciul provocat ca urmare a persecuțiilor

politice la care a fost supus, în perioada regimului comunist, în temeiul

răspunderii civile delictuale, acesta are calitate procesuală de a sta în

litigiu, în calitate de pârât, cum au reținut, în mod corect, instanțele

anterioare.

Este adevărat că

statul reprezintă o entitate teoretică, care acționează prin reprezentanții

săi, în îndeplinirea diverselor atribuții, drepturi sau obligații, specifice

raporturilor juridice de drept civil sau de drept public.

Pe de altă parte,

statul constituie, totodată, o persoană juridică, a cărei răspundere nu este

antrenată doar în cazul erorilor judiciare săvârșite cu ocazia soluționării diferitelor

procese, cum, în mod greșit, a susținut recurentul.

Atât timp cât

reclamantul a considerat că statul răspunde patrimonial, în condițiile art. 998

C. civ., pentru prejudiciul creat acestuia prin persecuțiile la care a fost

supus, statul, în nume propriu trebuie să stea în proces, în calitate de pârât.

În ce măsură

pretențiile reclamantului, pentru acordarea despăgubirilor solicitate, sunt sau

nu întemeiate, reprezintă o chestiune de fond, subsecventă calității procesuale

pasive.

Temeiul juridic invocat,

și anume răspunderea civilă delictuală, nu înlătură posibilitatea ca statul, în

nume propriu, să răspundă pentru prejudiciile pretinse de diferiți subiecți de

drept.

Textul de lege

reținut de Curte, în fundamentarea răspunderii statului, și anume art. 1000

alin. (3) C. civ., nu are legătură, însă, cu speța de față, și nu va fi avut în

vedere de prezenta instanță deoarece textul de lege respectiv se referă la

răspunderea comitenților pentru fapta prepușilor, ipoteză care nu a fost

invocată de reclamant.

Pe de altă parte,

atât timp cât temeiul acțiunii îl reprezintă art. 998 C. civ. - răspunderea

pentru fapta proprie - și nu există o dispoziție specială, care să confere

calitate de reprezentant al statului unor alte instituții juridice decât

Ministerul Finanțelor Publice, se aplică dreptul comun în materie, acesta având

calitatea de a reprezenta statul în justiție, în temeiul art. 25 din Decretul

nr. 31/1954 și a actului normativ de înființare și organizare a acestui

minister.

Dispozițiile art. 37

din decretul sus-menționat, invocate în cererea de recurs, în sensul că statul

nu răspunde pentru obligațiile organelor și altor instituții de stat, în cazul

în care acestea sunt persoane juridice, nu sunt incidente în speță atât timp

cât reclamantul nu a invocat răspunderea acestora pentru daunele provocate, ci

răspunderea personală a statului, pentru fapta proprie, în condițiile art. 998

C. civ.

Pentru aceste

argumente, în mod corect, instanțele anterioare au reținut, calitatea

procesuală pasivă a Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în

litigiul de față.

privind inadmisibilitatea acțiunii de față în raport de dispozițiile art. 52

din Constituția României și de cazurile speciale prevăzute de Decretul-lege nr.

118/1990 și de O.U.G. nr. 214/1999 nu prezintă fundament.

După cum s-a arătat

deja, textul din Constituție, care reglementează, generic, răspunderea statului

pentru erorile judiciare, nu înlătură posibilitatea acționării acestuia în baza

unui alt temei juridic, și anume cel al răspunderii delictuale conform art. 998

- 999 C. civ., erorile judiciare nefiind singura premisă care să genereze

antrenarea răspunderii statului.

Decretul-lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 reglementează cazurile speciale reglementate în

aceste acte normative, care presupun îndeplinirea anumitor cerințe și care nu

se suprapun cu pretențiile formulate prin prezenta acțiune.

În plus, în raport de

temeiul juridic invocat, art. 998 C. civ., nu se poate considera că reclamantul

nu are deschisă o astfel de cale judiciară pentru satisfacerea pretențiilor

formulate, care să conducă la respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

Nu există niciun text

de lege care să-i interzică accesul la justiție în temeiul argumentului de

drept invocat, dimpotrivă acest acces oricărei persoane care intenționează

să-și apere drepturile, libertățile sau interesele legitime.

În același sens, art.

6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale prevede accesul la justiție al celor interesați.

Cât privește susținerile

recurentului în legătură cu acordarea daunelor morale într-un cuantum

nejustificat, în opinia sa, aceste critici nu pot fi analizate față de

structura actuală a recursului.

Recurentul contestă

daunele morale acordate în primă instanță și menținute de instanța ulterioară

în raport de probele administrate, care nu ar fundamenta temeinicia soluției

respective.

Or, potrivit art. I

pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, motivul de casare care prevedea analizarea,

de către instanța de recurs, a temeiniciei soluției pronunțate de instanța

anterioară față de situația reținută în fapt și de probele administrate, motiv

reglementat de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., nefiind întrunite condițiile motivului de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., parte din critici neputând fi analizate în structura

căii de atac de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul C.O. împotriva Deciziei nr. 130 A din 16 aprilie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 iunie 2010.

Procesat

de GGC - NN