ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3834/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 16 septembrie 2008, reclamantul C.O. s-a adresa instanței, formulând cerere de chemare în judecată împotriva Statului Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestuia la plata unor daune morale, în cuantum de 3,5 milioane RON, cu titlu de reparare a prejudiciului produs pentru cei 37 de ani de persecuție politică la care a fost supus în perioada regimului comunist. A susținut faptul că a fost persecutat prin internări nelegale în spitale de psihiatrie, prin strămutări și prin diferite presiuni care l-au determinat să schimbe multe locuri de muncă - persecuții ce i-au produs multă suferință.

În drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 52 din Constituția României și art. 998 C. civ. Pârâtul Statul Român, pe parcursul instrumentării cauzei, a formulat întâmpinare, prin care a invocat lipsa calității sale procesuale pasive, arătând că, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, i-au fost acordate reclamantului drepturile bănești cuvenite pentru persecuțiile pe care le-a suferit, că acesta a fost condamnat penal, iar Statul Român nu răspunde patrimonial decât pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Prin Sentința civilă nr. 827 din 11 decembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 3370/91/2008, Tribunalul Vrancea, secția civilă a admis în parte acțiunea civilă în despăgubiri formulată de reclamantul C.O., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 30.000 RON, cu titlu de despăgubiri morale.

A respins, ca neîntemeiată, excepția privind lipsa calității procesuale pasive, invocată de către pârât. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că este întemeiată acțiunea civilă în despăgubiri, cu titlu de daune morale, formulată de reclamant, întrucât, cu înscrisurile depuse la dosar, acesta a făcut dovada faptului că a fost supus, în perioada regimului comunist, unor persecuții de ordin politic, iar, prin hotărârile judecătorești depuse la dosar, acestuia i-a fost reparat prejudiciul de ordin material, nu și cel moral. Astfel, s-a reținut că, prin Decizia nr. 839 din 13 februarie 2003 emisă de Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă, reclamantului i s-a acordat, în baza art. 3 lit. b) din O.U.G.

nr. 214/1999, calitatea de luptător în rezistența anticomunistă; că, prin Sentința civilă nr. 98 din 29 octombrie 2002 a Tribunalului Vrancea, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 141/R din 25 februarie 2003 a Curții de Apel Garați, i s-a recunoscut calitatea de strămutat pentru perioada 1952 - 1970; că, prin Sentința nr. 216 din 4 martie 1970 a Tribunalului militar București, s-a dispus internarea sa într-un institut medical de specialitate, precum și faptul că este suferind de schizofrenie paranoică fiind internat în spitalul de specialitate Brăila în perioada 1 mai - 20 mai 1971, totodată, făcându-se dovada faptului că a fost supus unei urmări informative și că a fost cercetat penal conform Ordonanței emisă de Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Regională Galați.

S-a concluzionat că reclamantul este îndreptățit să solicite despăgubiri de ordin moral, întrucât persecuțiile politice la care a fost supus i-au produs traume psihice, a căror intensitate nu poate fi apreciată din exterior. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, prima instanță a considerat că suma de 30.000 RON este îndestulătoare pentru a-i repara prejudiciul de ordin moral suferit, reținând și faptul că acesta nu a făcut dovada că a fost privat de libertate, că ar fi executat pedepse în închisorile comuniste sau că ar fi fost internat de mai multe ori în spitale psihiatrice, iar schimbarea locurilor de muncă nu a fost cauzată neapărat de aceste persecuții. Excepția invocată de pârât, privind lipsa calității sale procesuale pasive, s-a respins ca neîntemeiată, întrucât Statul Român trebuie să acorde persoanelor persecutate daune de ordin moral, în condițiile în care a fost recunoscut caracterul abuziv al măsurilor luate de acesta în perioada respectivă.

Împotriva hotărârii respective, la data de 20 ianuarie 2009 și, respectiv 19 ianuarie 2009, au declarat apel atât pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, cât și reclamantul C.O., ambele apeluri fiind respinse, ca nefondate, de către Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 130 A din 16 aprilie 2009. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că este nefondat apelul declarat de către reclamant întrucât cuantumul daunelor morale ce au fost acordate, în primă instanță, s-a bazat pe probatoriul administrat în cauză, iar, în lipsa unor criterii obiective, cuantumul a fost stabilit cu respectarea principiului proporționalității daunei.

S-au avut în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, de către reclamant. Apelul declarat de către pârât s-a respins, de asemenea, ca neîntemeiat, întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind chemat să răspundă pentru prejudiciul creat de autoritățile sale, iar, pe de altă parte, prima instanță a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 - 507 C. proc. pen. Împotriva deciziei respective, la data de 16 iunie 2009 și respectiv, 22 iunie 2009, au declarat recurs atât reclamantul C.O., cât și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea.

Prin motivele de recurs depuse odată cu cererea, reclamantul a criticat decizia instanței de apel în ceea ce privește cuantumul daunelor morale ce au fost acordate, susținându-se faptul că suma de 30.000 RON este mult prea mică în raport de persecuțiile provocate. Pârâtul, invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat decizia instanței de apel, invocând, în primul rând, excepția netimbrării acțiunii și reiterând excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, excepție invocată încă din prima instanță.

A susținut, totodată, inadmisibilitatea acțiunii întemeiată de reclamant pe prevederile art. 998 - 999 C. civ., întrucât, potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituția României, statul răspunde patrimonial numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar pentru cazurile speciale ale deținuților politici din perioada comunistă, s-a stabilit un cadru legal special reglementat prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Pe fondul cauzei, a arătat faptul că, în mod greșit, a fost admisă acțiunea promovată de reclamant întrucât nu sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 998 - 999 C. civ., că acesta a beneficiat de alte drepturi bănești substanțiale, constând în recalcularea pensiei și acordarea indemnizației pentru strămutați, astfel încât solicitarea de daune morale nu se justifică, nefiind susținută de probe concludente.

Recursul declarat de reclamantul C.O. se va constata ca fiind nul, iar recursul declarat de pârât este neîntemeiat și se va respinge, avându-se în vedere considerentele ce se vor succede. În ceea ce privește constatarea nulității recursului declarat de reclamant, se vor avea în vedere următoarele: Dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. "c" C. proc. civ. stipulează faptul că - cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. arată că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea căii de atac dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea într-unul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Din interpretarea per a contrario rezultă faptul că, atunci când dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea într-unul dintre cazurile de modificare sau de casare prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este cea a nulității recursului. În speță, se reține faptul că reclamantul nu și-a încadrat cererea de recurs în niciunul dintre motivele de casare sau de modificare prevăzute în art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar dezvoltarea acestora nu face posibilă încadrarea în niciunul dintre motivele de legalitate prevăzute în dispoziția respectivă.

Reclamantul este nemulțumit de cuantumul daunelor morale ce au fost acordate de către cele două instanțe, critică care nu îmbracă un aspect de nelegalitate, ci numai de netemeinicie, în actualul cadru procesual în care este reglementat recursul, ca o cale de atac extraordinară, nefiind posibil să fie supuse cenzurii instanței de recurs aspecte de netemeinicie, ci numai de nelegalitate, câtă vreme dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. au fost abrogate expres prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Cuantumul daunelor morale ce i-au fost acordate reclamantului s-a bazat pe probatoriul administrat în cauză, în raport de consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, de importanța valorilor morale lezate, de măsura în care au fost vătămate aceste valori și de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant, aspecte care nu mai pot fi analizate de către instanța de recurs.

În consecință, avându-se în vedere că recursul nu poate fi analizat în raport cu cadrul restrictiv prevăzut de art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de reclamantul-recurent nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte, în baza art. 302 1 alin. (1) lit. "c" coroborat cu art. 303 alin. (1) și 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul C.O. Analizând recursul declarat de către pârât prin prisma motivelor invocate și din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Excepția netimbrării cererii de chemare în judecată pe motiv că aceasta nu s-ar încadra în cazurile prevăzute de art. 15 lit. o) și t) din Legea nr. 146/1997 nu poate fi analizată în prezentul recurs.

Astfel, în măsura în care pârâtul consideră că se impune achitarea taxei judiciare de timbru pentru acțiunea formulată de reclamant, avea obligația să formuleze cerere de reexaminare în condițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, modificată. Numai în limitele formulării unei asemenea cereri, instanța ar fi putut verifica în ce măsură acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru sau comportă plata unei sume de bani cu acest titlu. Prin urmare, această critică nu poate forma motiv de recurs în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nu va fi analizată în prezentul cadru procesual. 2. Cât privește modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, aceasta este corectă în ambele faze procesuale anterioare, chiar dacă nu se poate reține incidența, ca argument, a dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ.

Astfel, temeiul de drept invocat de reclamant, în susținerea cererii sale în despăgubiri, a fost reprezentat de prevederile art. 998 C. civ. și de dispozițiile art. 52 din Constituția României, potrivit cărora - orice faptă a omului,care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, precum și faptul că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciul cauzat prin erorile judiciare. Față de petitul acțiunii și de cadrul procesual stabilit de reclamant, în care acesta a înțeles să cheme în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe care îl consideră răspunzător pentru prejudiciul provocat ca urmare a persecuțiilor politice la care a fost supus, în perioada regimului comunist, în temeiul răspunderii civile delictuale, acesta are calitate procesuală de a sta în litigiu, în calitate de pârât, cum au reținut, în mod corect, instanțele anterioare.

Este adevărat că statul reprezintă o entitate teoretică, care acționează prin reprezentanții săi, în îndeplinirea diverselor atribuții, drepturi sau obligații, specifice raporturilor juridice de drept civil sau de drept public. Pe de altă parte, statul constituie, totodată, o persoană juridică, a cărei răspundere nu este antrenată doar în cazul erorilor judiciare săvârșite cu ocazia soluționării diferitelor procese, cum, în mod greșit, a susținut recurentul. Atât timp cât reclamantul a considerat că statul răspunde patrimonial, în condițiile art. 998 C. civ., pentru prejudiciul creat acestuia prin persecuțiile la care a fost supus, statul, în nume propriu trebuie să stea în proces, în calitate de pârât.

În ce măsură pretențiile reclamantului, pentru acordarea despăgubirilor solicitate, sunt sau nu întemeiate, reprezintă o chestiune de fond, subsecventă calității procesuale pasive. Temeiul juridic invocat, și anume răspunderea civilă delictuală, nu înlătură posibilitatea ca statul, în nume propriu, să răspundă pentru prejudiciile pretinse de diferiți subiecți de drept. Textul de lege reținut de Curte, în fundamentarea răspunderii statului, și anume art. 1000 alin. (3) C. civ., nu are legătură, însă, cu speța de față, și nu va fi avut în vedere de prezenta instanță deoarece textul de lege respectiv se referă la răspunderea comitenților pentru fapta prepușilor, ipoteză care nu a fost invocată de reclamant.

Pe de altă parte, atât timp cât temeiul acțiunii îl reprezintă art. 998 C. civ. - răspunderea pentru fapta proprie - și nu există o dispoziție specială, care să confere calitate de reprezentant al statului unor alte instituții juridice decât Ministerul Finanțelor Publice, se aplică dreptul comun în materie, acesta având calitatea de a reprezenta statul în justiție, în temeiul art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și a actului normativ de înființare și organizare a acestui minister. Dispozițiile art. 37 din decretul sus-menționat, invocate în cererea de recurs, în sensul că statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și altor instituții de stat, în cazul în care acestea sunt persoane juridice, nu sunt incidente în speță atât timp cât reclamantul nu a invocat răspunderea acestora pentru daunele provocate, ci răspunderea personală a statului, pentru fapta proprie, în condițiile art. 998 C. civ.

Pentru aceste argumente, în mod corect, instanțele anterioare au reținut, calitatea procesuală pasivă a Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în litigiul de față. 3. Susținerile privind inadmisibilitatea acțiunii de față în raport de dispozițiile art. 52 din Constituția României și de cazurile speciale prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și de O.U.G. nr. 214/1999 nu prezintă fundament. După cum s-a arătat deja, textul din Constituție, care reglementează, generic, răspunderea statului pentru erorile judiciare, nu înlătură posibilitatea acționării acestuia în baza unui alt temei juridic, și anume cel al răspunderii delictuale conform art. 998 - 999 C. civ., erorile judiciare nefiind singura premisă care să genereze antrenarea răspunderii statului.

Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 reglementează cazurile speciale reglementate în aceste acte normative, care presupun îndeplinirea anumitor cerințe și care nu se suprapun cu pretențiile formulate prin prezenta acțiune. În plus, în raport de temeiul juridic invocat, art. 998 C. civ., nu se poate considera că reclamantul nu are deschisă o astfel de cale judiciară pentru satisfacerea pretențiilor formulate, care să conducă la respingerea acțiunii ca inadmisibilă. Nu există niciun text de lege care să-i interzică accesul la justiție în temeiul argumentului de drept invocat, dimpotrivă acest acces oricărei persoane care intenționează să-și apere drepturile, libertățile sau interesele legitime.

În același sens, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede accesul la justiție al celor interesați. Cât privește susținerile recurentului în legătură cu acordarea daunelor morale într-un cuantum nejustificat, în opinia sa, aceste critici nu pot fi analizate față de structura actuală a recursului. Recurentul contestă daunele morale acordate în primă instanță și menținute de instanța ulterioară în raport de probele administrate, care nu ar fundamenta temeinicia soluției respective. Or, potrivit art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, motivul de casare care prevedea analizarea, de către instanța de recurs, a temeiniciei soluției pronunțate de instanța anterioară față de situația reținută în fapt și de probele administrate, motiv reglementat de art. 304 pct. 11 C. proc.

civ., a fost abrogat. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite condițiile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., parte din critici neputând fi analizate în structura căii de atac de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul C.O. împotriva Deciziei nr. 130 A din 16 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2010. Procesat de GGC - NN