ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3774/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3774/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând

asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin acțiunea

civilă înregistrată la Tribunalul Arad la data de 27 iulie 2009 și precizată la

termenul de judecată din 27 ianuarie 2010, reclamantul P.N. a chemat în

judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice București,

solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 euro, respectiv

echivalentul în lei la cursul euro din ziua plății - cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin măsurile administrative la care a fost

supus prin deportarea cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan pe o perioadă de 8

ani în perioada 12 august 1949-15 iulie 1957.

În

fapt s-a arătat de către reclamant, că în noaptea de 12 august 1949, întrucât

făcea parte dintr-o familie înstărită, a fost ridicat de organele de represiune

din aceea vreme împreună cu părinții, bunicii și frații săi de la domiciliul

lor din localitatea Sic, comuna Cărând, jud. Arad și duși inițial în Oradea,

iar apoi în Bărăgan, unde au fost lăsați în câmpul liber, fără apă, fără

mâncare ori adăpost, sub cerul liber.

La

întoarcerea în satul natal în data de 15 iulie 1957, casa familială era complet

goală, toate bunurile personale fiind confiscate, astfel că reclamantul

împreună cu familia sa a fost nevoit să se refugieze la rude și vecini, fiind

în continuare persecutați și urmăriți de organele de securitate.

Cei

8 ani petrecuți în Medgidia, în condiții extrem de grele și-au pus amprenta

asupra întregii vieți a reclamantului și asupra stării sale de sănătate.

În

dovedirea celor susținute în acțiune, reclamantul a depus la dosarul cauzei acte

de stare civilă, decizia comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice, carnet de membru al Asociației Foștilor

Deținuți Politici, copie carte de muncă, acte medicale, extras din decizia nr. 6424,

declarație pe proprie răspundere .

Pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad

a depus la dosar întâmpinare și note de ședință, solicitând în principal

respingerea acțiunii ca netemeinică.

Prin

sentința civilă nr. 217 din 24 februarie 2010, pronunțată în Dosar nr. 3742/108/2009,

Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea civilă exercitată de către

reclamantul P.N. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice și în consecință, a constatat caracterul politic al măsurii

administrative de deportare a reclamantului.

A

fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 120.000 euro sau

echivalentul în lei, la cursul B.N.R. în ziua plății și suma de 3000 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul, împreună cu părinții săi,

a fost deportat din localitatea Sâc, comuna Cărând, județul Arad, în Medgidia,

în perioada 12 august 1949 -15 iulie 1957, conform adresei Ministerului

Afacerilor Interne nr. 12 decembrie 1964.

Părinții

reclamantului au decedat, tatăl la data de 25 mai 1988, iar mama la data de 23

martie 1980.

Reclamantul

a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990.

Deportarea

reclamantului și a părinților săi pentru a construi canalul Dunăre - Marea

Neagră în zona Mircea Vodă nu este rezultatul unui voluntariat, ci nu puteau

părăsi localitatea fără a anunța autoritățile locale, iar prin măsura abuzivă a

deportării; reclamantului i s-a cauzat și un prejudiciu nepatrimonial, ce a

constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani, care au influențat și

relațiile sociale, onoarea, reputația - și aspecte care se situează în domeniul

afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări

care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime.

Din

acest motiv, instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial,

trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune

victime într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura

satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost

privată.

Prezenta

cerere a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 a Legii nr. 221/2009, lege cu

caracter reparatoriu în cuprinsul căreia se definește ca fiind măsură administrativă,

cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei Miliții sau

Securități, având ca obiect (…) internarea în unități și colonii de muncă (...),

iar în cuprinsul aceleași legi art. 5 alin. (1) lit. a) se arată că „orice

persoană ce a suferit condamnări sau măsuri cu caracter politic în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și după decesul acestei persoane, soțul

sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv pot solicita instanței

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral(...)”.

În

atare condiții, instanța a constatat că acțiunea este întemeiată și că

elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispozițiile art. 998 C.

civ. și ale art. 52 alin. (3) din Constituție sunt îndeplinite și că se impune

repararea de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, a pagubei suferită

de către mama reclamantului, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor

consecințelor dăunătoare ale acestuia în scopul repunerii pe cât posibil în

situația anterioară a victimei.

Deși

nici sistemul nostru legislativ și nici chiar normele comunitare nu prevăd un

mod concret care să repare pe deplin daunele morale, fie ele constând în dureri

fizice sau psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă ar putea aduce

victimei unele alinări sau satisfacții în materia daunelor morale, însă acest

principiu al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât

un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a

respectivelor daune imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda

victimei indemnizație cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui

echivalent care prin excelență, poate fi chiar și o sumă de bani de natura a

permite victimei să-și aline prin anumite avantaje rezultatul dezagreabil al

faptei ilicite exercitată împotriva sa. Ce trebuie în concret evaluat în

realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să

compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanța sesizată cu o astfel de

cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să

stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situație similară

cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele satisfacții de ordin moral

susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Legiuitorul

a instituit două componente ale satisfacției echitabile și anume reparația

daunelor materiale și o compensație acordată pentru prejudiciul moral.

Față

de cele de mai sus, la stabilirea despăgubirii acordate pentru repararea

daunelor morale încercate, pe lângă criteriile anterior enunțate, obiective,

trebuie avute în vedere și principiul proporționalității daunei în despăgubirea

acordată pentru a nu ajunge în situația îmbogățirii fără justă cauză, însă

statuând în echitate și într-un cuantum rezonabil.

S-a

făcut referire la jurisprudența Curții Europene ca și la normele Convenției

întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenționalitate, ceea ce înseamnă că

regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure

o satisfacție morală pe baza unei aprecieri echitabile.

Nu

în ultimul rând, instanța a avut în vedere cuantumul daunelor morale de care au

beneficiat alte persoane în situații similare, așa cum rezultă din

jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție, cu specificul fiecărei

spețe în parte, pentru a se da eficiență și celorlalte drepturi consacrate de

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum cel al nediscriminării

prevăzut de art. 14.

Față

de cele mai sus reținute, față de principiile enunțate și având în vedere

jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție în materie, prima instanță a

constatat că cererea reclamantului este întemeiată, însă în parte, tocmai având

în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța

valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori,

intensitatea cu care au fost percepute, așa încât suma de 120.000 euro s-a

apreciat ca fiind o satisfacție suficientă și echitabilă.

Împotriva

sentinței civile nr. 117 din 24 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad

în Dosarul nr. 3742/108/2009, au declarat apel, în termen legal, atât

reclamantul P.N., cât și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Arad.

Prin

apelul său, reclamantul P.N. a solicitat admiterea apelului, schimbarea în

parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost

formulată și precizată, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de

2.000.000 euro, reprezentând despăgubiri morale atât pentru el, cât și pentru

familia sa, cu cheltuieli de judecată.

În

motivarea apelului, a susținut că legiuitorul a instituit doua componente ale

satisfacției echitabile si anume, reparația daunelor materiale si o compensație

acordata pentru prejudiciul moral, că nu se pot disocia cele doua forme de

prejudiciu, urmând sa fie stabilita global o despăgubire. Cuantificarea sumei

acordate de instanța, va trebui să pună accentul pe importanta prejudiciului

din punctul de vedere al victimei, jurisprudența Înaltei Curți statuând ca

victima unui asemenea prejudiciu este cea mai in măsura sa cuantifice acest

prejudiciu.

Reclamantul

apreciază că sentința pronunțată de prima instanță nu este în totalitate

conformă cu starea de fapt, întrucât, deși prima instanța in cuprinsul

sentinței civile nr. 117/2010, raportat la probele existente in dosar, atesta

faptul ca reclamantul împreună cu părinții săi au fost deportați din

localitatea Sic, comuna Carand, județul Arad, în Medgidia, în perioada 12

august 1949 - 15 iulie 1957, fiind astfel supuși unor măsuri administrative

abuzive, cu caracter politic, se limitează a face referire doar la persoana

reclamantului. Deportarea reclamantului și a părinților acestuia, pentru a

construi canalul Dunărea - Marea Neagra, in zona Mircea Vodă, nu a fost

rezultatul unui voluntariat, iar ei nu puteau părăsi localitatea pentru a

anunța autoritățile locale.

Mai

susține că prima instanța, cu ocazia soluționării cauzei, nu a avut in vedere

si faptul ca acțiunea sa, astfel cum a fost precizata, se refera Implicit si ia

părinții săi, P.N. si P.A., iar pretențiile reclamantului vizează 3 (trei)

persoane si nicidecum doar una. Că situația este aceasta, o confirma cu

certitudine motivarea din cuprinsul sentinței atacate, motivare care se refera

in mod expres doar la persoana reclamantului.

Având

însă in vedere faptul că, împreună cu reclamantul au fost și părinții acestuia,

respectiv tatăl său - P.N., născut la data de 05 iulie 1905, in loc. Sic,

Raionul Ineu, jud. Arad, fiul lui Andrei si Măria si decedat la 25 mai 1988,

precum si mama sa, P.A., născuta la data de 20 octombrie 1920 in loc. Sic jud. Arad,

fiica lui P. si C., decedata la 23 martie 1980, prin precizarea depusă la

termenul de judecată din 27 ianuarie 2010, reclamantul a solicitat să se constate

caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care au fost supuși,

respectiv deportarea cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan 8 ani, în perioada 12

august 1949 - 15 iulie 1957 și în temeiul disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

București prin D.G.F.P. Arad la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin aplicarea de regimul comunist a acestor măsuri

administrative cu caracter politic, în sumă totală de 2.000.000 euro.

Reclamantul

susține că, în noaptea de 12 august 1949, întrucât erau o familie înstărită, cu

o situație materiala foarte buna, din localitatea natala Sic, comuna Carand, in

apropiere de Ineu, județul Arad, organele de represiune din acea vreme,

inclusiv milițieni înarmați, i-au luat pe sus pe părinții acestuia si pe copiii

lor, unul dintre ci fiind reclamantul, care nici nu împlinise 7 ani, fără să li

se dea posibilitatea de a mai lua ceva din gospodăria foarte bogata pe care o

aveau, si i-au dus forțat, inițial in Oradea, iar apoi în Bărăgan. împreună cu

ei, in acel loc din satul Mircea Voda, lângă Medgidia, au fost duși si bunicii

reclamantului, oameni in vârsta și suferinzi: Au fost efectiv aruncați intr-un

câmp liber, lăsați acolo sa se descurce fără apa, mâncare, fără nici un

adăpost, efectiv sub cerul liber.

Acele

condiții vitrege, susține reclamantul, i-au afectat starea de sănătate, așa cum

rezultă din actele medicale depuse la dosar.

Cu

privire la încadrarea în drept a acțiunii sale, reclamantul învederează că prin

art. 1 din O.U.G. nr. 214/1999, privind acordarea calității de luptător in

rezistenta anticomunista, persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite

din motive politice, precum si persoanelor împotriva cărora au fost dispuse,

din motive politice, masuri administrative abuzive, cu completările si modificările

ulterioare, se arata: «Prin prezenta ordonanța de urgenta se recunoaște

calitatea de luptător in rezistenta anticomunista, desfășurata in perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoanelor condamnate pentru infracțiuni

săvârșite din motive politice, sau supuse din motive politice, unor masuri

administrative abuzive, in perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989.»

În

cuprinsul art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, se retine că «Prin masuri

administrative abuzive, se înțelege orice măsuri luate de organele fostei

miliții sau securități, ori de alte organe, ca urmare a săvârșirii unei fapte

in scopurile menționați la art. 2 alin. (1), in baza cărora s-a dispus . stabilirea

de domiciliu obligatoriu strămutarea intr-o alta localitate».

Astfel,

susține reclamantul, se poate retine că stabilirea domiciliului obligatori, in

Bărăgan, atât pentru el, cât si pentru părinții săi, in perioada 12 august 1949

- 15 iulie 1957, au reprezentat masuri administrative abuzive luate împotriva

sa, si a părinților săi, fiind astfel incidente dispozițiile prevăzute de art. 1

alin. (3), art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu art. 3 lit.

c) si d) din O.U.G. nr. 214/1999, aprobata prin Legea nr. 568/2001.

Masurile

reparatorii primite doar de către reclamant in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990,

întrucât părinții săi au decedat cu mult înainte de apariția Decretului-lege nr.

118/1990, sunt insignifiante, este foarte bolnav - având cancer la plămâni, iar

valoarea medicamentelor pe care este obligat sa le cumpere este mare,

indemnizația pe care o primește in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990,

nefiind suficientă.

Reclamantul

susține că i-au fost afectate, in mod implicit acele atribute ale persoanei

care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum si cele care

se situează in domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu familia, cu

prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipica in

durerea morala încercata de persoana in cauza. Deportarea sa cu domiciliu

obligatoriu, a produs consecințe in planul vieții private si profesionale,

fiindu-i aplicate aceste masuri administrative din motive politice, aceste

consecințe resimțindu-se inclusiv după momentul eliberării sale si a familiei

lui, fiindu-i afectate, datorita condițiilor istorice anterioare anului 1989,

viața familiala, imaginea si sursele de venit si în mod deosebit

sănătatea. Conform art. 48 alin. (3) din Constituție, si art. 5 lit. a) din Legea

nr. 221/2009, se impune repararea integrala de către stat a pagubelor suferite,

ceea ce presupune in principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale

acesteia, in scopul repunerii pe cit posibil in situația anterioara a victimei.

În

probațiune, pe lingă decizia nr. 1777 din 17 iulie 2008, emisa pe numele

reclamantului, de Comisia pentru constatarea calității de luptător in

rezistenta anticomunista, primita in temeiul dispozițiile art. 6 alin. (1)

din O.U.G. nr. 214/1999 cu completările ulterioare, decizie pe care a atașat-o

alăturat acțiunii sale, reclamantul a depus si decizia nr. 1778 din 17 iulie 2008

emisa de comisie pentru tatăl său - P.N., atestându-i-se aceasta calitate de

luptător in rezistenta anticomunista, act emis in conformitate cu O.U.G. nr. 214/1999,

cu completările si modificările ulterioare.

În

concluzie, reclamantul solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat

si pe cale de consecința, schimbarea in parte a hotărârii atacate, in sensul

admiterii acțiunii sale inițiale astfel cum a fost formulată si precizată, cu

obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Arad, la plata sumei de 2.000.000 euro, precum si la plata cheltuielilor de

judecata.

În

drept a invocat disp. art. 282 si urm., art. 296 C. proc. civ., disp. art. 3 lit.

e), art. 5 alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009,

precum si art. 3 lit. c) si d), coroborat cu art. 2 (1) lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999,

aprobata prin Legea nr. 568/2001, iar ulterior, modificata și completata prin

Legea nr. 173/2006.

Prin

apelul formulat, pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Arad a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a

sentinței civile atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de către P.N.

ca fiind nedovedită.

În

motivare a arătat că Sentința civilă nr. 117 din 24 februarie 2010, pronunțată

în Dosarul nr. 3742/108/2009, Tribunalul Arad este netemeinică, întrucât

instanța de fond a reținut doar trunchiat apărările făcute de către Ministerul

Finanțelor Publice ceea ce a dus la o sentință neîntemeiată, acordând o sumă de

bani (euro) sau echivalentul în lei, la cursul B.N.R. în ziua plății, fără ca

aceasta să fie cerută prin acțiunea principală sau prin precizările la aceasta.

Prima instanță a omis să dispună reconstituirea dosarului de deportare.

Potrivit

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanța avea obligația să dispună

reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de deportare:

„Art.

4 alin. (3) Instanța de judecată este obligată să ia toate măsurile pentru

obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată

hotărârea de deportare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al

Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.”

Tribunalul

Arad la stabilirea cuantumului despăgubirilor nu a avut în vedere și drepturile

de care a beneficiat reclamantul în baza Decretului-lege nr. 118/1990,

făcându-se doar o simplă mențiune.

Prima

instanță a pierdut din vedere faptul că, pe de o parte, reclamantul a

beneficiat de o indemnizație din data de 01 aprilie 1990, beneficiază în

prezent și va beneficia și în viitor de sume care nu sunt defel modice, iar pe

de altă parte, reclamantul a beneficiat și beneficiază în continuare de o serie

de facilități în baza aceluiași act normativ.

Prin

urmare, P.N. a beneficiat din anul 1990 de o indemnizație de 1.585 lei/ lună,

actualizată până la data prezentei, și în continuare, până la data decesului și

a beneficiat de acordarea în carnetul de muncă a perioadei de 7 ani, 1 lună și

3 zile de vechime neîntreruptă în muncă pentru deportare.

De

asemenea, prin acesta sentință a fost ignorat și faptul că reclamantul a

beneficiat și beneficiază în continuare de o serie de facilități prevăzute de

Decretul-lege nr. 118/1990 respectiv: scutire de plata impozitelor și a taxelor

locale, (impozit pe clădiri, terenuri, autovehicule): asistență medicală și

medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament - ambulatoriu, cât

și pe timpul spitalizărilor, transport urban gratuit cu mijloacele de transport

în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz,

troleibuz, tramvai, metrou): douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea

ferată română, cu clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu

mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, după caz, la

alegere, folosirea acestora fiind posibilă și de către însoțitori, membri de

familie, în cadrul numărului de călători stabilit pentru titular; un bilet pe

an, gratuit, pentru tratament într-o stațiune balneoclimaterică; scutire de

plata taxelor de abonament pentru radio și televizor; prioritate” instalarea

unui post telefonic, precum și scutire de plata taxei de abonament; acordarea

la cerere, cu titlu gratuit, a unui loc de veci; prioritate la repartizarea de

către consiliile locale a unei locuințe din fondul locativ de stat, prioritate

la acordarea, prin unitățile CEC Bank, de credite avantajoase pentru

cumpărarea, construirea sau repararea de locuințe proprietate personală;

acordarea creditului se va face în condițiile prevăzute de Legea locuinței nr. 114/1996,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Se

mai arată că deși instanța de fond folosește ca definire a prejudiciului

acordat termeni ca «reparația daunelor morale încercate», acesta - creează prin

acordarea unei sume de 120.000 euro îmbogățire a reclamantului având în vedere

că despăgubirile ar trebui să se raporteze și la realitatea din acest moment,

respectiv la valoarea salariului minim pe economie și la criza economică

existentă, suma de 120.000 euro acordată reclamantului este exorbitant de mare,

rezultând suma de 1.250 euro/lună raportat la cei 8 ani de deportare.

Pârâtul

consideră că Tribunalul Arad ar fi trebuit să aibă în vedere prevederile art. 3

alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 potrivit cărora se acordă

reclamantului suma de 1.585 RON/ lună la valoarea actualizată, avându-se în

vedere anii de deportare, dar și dispozițiile O.U.G nr. 214/1999, deoarece prin

Decizia nr 1778 din 17 iulie 2008 i s-a recunoscut calitatea de luptător în

rezistența anticomunistă.

Prin

urmare, recunoașterea prin lege a unei astfel de despăgubiri și dificultatea de

evaluare, ori de câte ori este vorba de suferințe de ordin moral, nu trebuie

însă interpretată în sensul obținerii unor sume exorbitante.

Pârâtul

mai susține și faptul că instanța de fond nu a observat că reclamantul nu a

depus nici un înscris care să facă dovada faptului că i-a fost afectată onoarea

și reputația, precum și faptul că familia acestuia a fost persecutată din cauza

deportării și a stabilirii domiciliului obligatoriu la care a fost supus, de

altfel se consideră că prejudiciul moral semnificativ s-a produs asupra

familiei și într-o mai mică măsură asupra sa.

De

asemenea, nu este lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată

de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent - 50 ani, astfel

că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin

trecerea timpului, însăși înlăturarea prin lege - art. 2 din Legea nr. 221/2008

- a efectelor hotărârii judecătorești de condamnare cu caracter politic

constituind o satisfacție rezonabilă.

In

concluzie, pârâtul solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței

civile atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de către reclamantul P.N.,

ca fiind nedovedită. In subsidiar, solicită diminuarea cuantumului daunelor

morale și a cheltuielilor judiciare acordate, constând în onorariu avocațial.

In

drept, au fost invocate disp. art. art. 282, art. 292 și art. 295 C. proc. civ.,

art. 1, 4, 5 și 6 din Legea nr. 221/1997, art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Curtea

de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 190/ A din 07 iunie 2010, a respins

apelurile declarate de reclamantul P.N. și de pârâtul Ministerul Finanțelor

Public prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva sentinței

civile nr. 117 din 24 februarie 2010 a Tribunalului Arad.

Instanța

de apel a reținut în esență că, reclamantul P.N. a criticat hotărârea primei

instanțe pe motiv că din Legea nr. 221/2009, suma acordată cu titlu de

despăgubiri este prea mică în raport de suferințele îndurate ca urmare a

măsurilor administrative la care a fost supus prin deportarea în Bărăgan, pe o

perioadă de 8 ani, respectiv între anii 1949 - 1957, iar pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad a criticat aceeași

hotărâre tot sub aspectul cuantificării despăgubirilor morale, considerând că instanța

nu a manifestat moderație atunci când a acordat reclamantului suma de 120.000 euro

și nu a ținut seama de faptul că reclamantul a beneficiat și de dispozițiile

cuprinse în Decretul-lege nr. 118/1990; că despăgubirile ar trebui să se

raporteze la valoarea salariului minim pe economie și la criza economică

existentă; de asemenea s-a reproșat primei instanțe faptul că nu a solicitat

reclamantului să facă dovada condamnării cu „caracter politic” potrivit art. 6

din Legea nr. 221/2009.

S-a

reținut că toate criticile sunt nefondate.

Art.

1 din Decretul nr. 221/2009 definește „condamnarea cu caracter politic” ca

fiind orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte

săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au

avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6

martie 1945.

Articolul

5 din același act normativ prevede că „orice persoană care a suferit condamnări

cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul

acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al doilea inclusiv,

pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare

a acestei legi, obligarea statului la:

-

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit din condamnare;

-

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor

confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative,

dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri

prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001”.

În

speța de față reclamantul a făcut dovada calității de luptător în Rezistența anticomunistă

prin Decizia nr. 1778 din 17 iulie 2008 emisă de Comisia pentru constatarea

calității de luptător în rezistența comunistă.

Apoi,

art. 1 din Decretul nr. 221/2009 definește „condamnarea cu caracter politic” ca

fiind orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte

săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au

avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6

martie 1945.

La

alin. (3) al aceluiași articol se precizează: „Constituie de asemenea

condamnări cu caracter politic și condamnările pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală,

dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.

2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite

din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive

politice, măsuri administrative abuzive.”.

Cum

autorii reclamantului și reclamantul însuși au fost deportați din localitatea

Sic, comuna Carand, județul Arad, în localitatea Medgidia, în perioada 12

august 1949 - 15 iulie 1957, fiind astfel supuși unor măsuri administrative

abuzive, cu caracter politic și cum prin Decizia nr. 1778 din 17 iulie 2008

emisă de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența

comunistă în baza O.U.G. nr. 214/1999 s-a stabilit calitatea de luptător în

rezistența comunistă, Curtea a considerat că reclamantul a făcut dovada

condamnării cu caracter politic în sensul dispozițiilor art. 1 pct. 3 din

Decretul nr. 221/2009, context în care critica adusă de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice București - reprezentat de Direcția Generală

a Finanțelor Publice Arad, referitoare la faptul că reclamantul nu ar fi făcut

dovada caracterului politic al condamnării, a fost înlăturată ca nefondată.

Referitor

la daunele morale acordate de prima instanță, Curtea a constatat că atât

reclamantul cât și pârâtul au adus critici în ceea ce privește întinderea

daunelor acordate de către Tribunalul Arad.

Reclamantul

a considerat că suma de 120.000 euro este inechitabilă și nu acoperă prejudiciul

moral suferit, iar pârâta a considerat că prima instanță a exagerat atunci când

a acordat această sumă în condițiile în care reclamantul nu a dovedit, prin

nici un mijloc de probă, traumele psihice suferite, context în care susține că

suma acordată nu se justifică.

Și

aceste critici s-au reținut ca nefondate, deoarece repararea prejudiciului în

domeniul daunelor morale nu poate avea decât un caracter aproximativ.

Dauna

morală constă în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană,

iar prin condamnările suferite de părinții reclamantului le-au fost cauzate

atât prejudicii materiale, cât și morale, ale căror consecințe s-au repercutat

asupra vieții și evoluției reclamantului, fiindu-i știrbit dreptul personal

nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale,

respectiv onoare și reputație. De asemenea, lipsirea de libertate a produs

consecințe și în planul vieții private și profesionale a părinților

reclamantului, dar și asupra reclamantului, inclusiv după momentul eliberării,

fiindu-i afectată imaginea și sursele de venit, situație față de care s-a

constatat că sunt întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

S-a

mai reținut că nu există criterii absolute în stabilirea prejudiciului moral ci

doar criterii orientative cum ar fi: durata privării de libertate, consecințele

produse asupra persoanei și asupra familiei celui lipsit de libertate și în

raport de aceste criterii, întinderea pagubei se stabilește ținând cont de valoarea

lezată și gravitatea acestei lezări, căci este dificil să masori în bani ceea

ce ar însemna o speranță normală de viață și să cuantifici pecuniar o

suferință. Cu toate acestea, finalitatea procesului de evaluare a prejudiciului

moral constă în stabilirea unei indemnizații compensatorii menite să atenueze

suferințele părții vătămate.

Art.

5 din Decretul nr. 221/2009 prevede că „orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al doilea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de

3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, obligarea statului la:

-

a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit din condamnare;

-

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor

confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative,

dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri

prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001.

Raportând

cele mai sus-enunțate speței de față, Curtea a conchis că suma acordată

reclamantului cu titlu de daune morale, de 120.000 euro, reprezintă o satisfacție

rezonabilă și echitabilă cu atât mai mult cu cât reclamantul a beneficiat și de

măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, iar

prin acordarea respectivelor indemnizații s-a urmărit tocmai repararea daunelor

morale suferite de persoanele care s-au aflat în situația prevăzută de art. 1

din Decretul-lege nr. 118/1990, pentru condițiile de viață deosebit de grele

care le-au fost impuse de dictatura comunistă.

Decizia

instanței de apel a fost atacată cu recurs de către reclamant și pârâtul Statul

Român.

1.

Reclamantul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ. și a susținut că decizia este nelegală întrucât a stabilit daunele morale la suma de

120.000 euro, care nu repară integral prejudiciul.

Scopul

acordării daunelor morale este dat de principiul de drept, potrivit căruia

reparația trebuie să fie integrală, dar suma acordată în speță este modică în

raport cu gravitatea regimului căruia i-au fost supuși autorii reclamantului și

el însuși.

Pe

acest din urmă aspect s-a făcut trimitere la durata prelungită determinată de 8

ani cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan, perioadă de privațiuni, când i-au

fost afectate în mod profund toate drepturile, fiind obligați să domicilieze într-o

altă zonă a țării, cu alte condiții geografice și climaterice, în plin câmp,

departe de comunitatea în care au trăit până atunci, le-au fost restrânse toate

drepturile, inclusiv posibilitatea de îmbogățire spirituală, divertisment și

destindere pe o lungă perioadă de timp, și-au pierdut apartenența religioasă,

fiindu-le afectate integritatea fizică și psihică.

S-a

apreciat că măsura stabilirii domiciliului obligatoriu pentru familia sa a

reprezentat echivalentul unei condamnări privative de liberate.

Recurentul

- reclamant mai face trimitere la consecințele suportate ca urmare a stabilirii

domiciliului obligatoriu în Bărăgan, măsură prin care i-au fost afectate în mod

implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale -

onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniu afectiv al vieți

umane, adică relații cu familia, prietenii apropiați, vătămări care își găsesc

expresia cea mai critică în durerea morală încercată. Susține că această măsură

a produs consecințe în planul vieții private și profesionale, consecințe ce

s-au resimțit după încetarea acestei măsuri, fiindu-i afectate, datorită

condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială, imaginea și

sursele de venit și în mod special sănătatea.

În

susținerea criticilor reclamantul a invocat toate actele anexate cauzei și

declarații ale persoanelor care au cunoștință despre situația sa.

2.

Recurentul-pârât Statul Român a pretins nelegalitatea soluției din perspectiva

motivelor reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arătând că, deși Legea nr. 221/2009 este un act normativ special, trebuie avute în

vedere condițiile generale ale răspunderii delictuale pentru ca aceasta să fie

angajată.

Precizează

recurentul că, instanța de apel a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală

deoarece nu a analizat starea de fapt, neexistând dovezi privind actul prin

care a fost luată măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, că s-au ignorat

drepturile de care a beneficiat reclamantul prin Decretul-lege nr. 118/1990.

În

plus, se mai susține că, deși instanța a apreciat suma acordată cu titlu de

despăgubiri ca fiind o reparație rezonabilă, recurentul consideră că s-a creat

o îmbogățire nejustificată reclamantului și că despăgubirea trebuia raportată

la realitatea din acest moment, respectiv la salariul minim pe economie, la

criza economică existentă și la faptul că prin O.U.G. nr. 62/2010 au fost

stabilite criteriile de acordare a despăgubirilor.

Un

ultim aspect invocat este nerespectarea principiului analogiei, al reparației

integrale și nu în ultimul rând al împrejurării că de la data luări măsurii

administrative și până în prezent a trecut o perioadă de timp îndelungată,

aproximativ 50 de ani, situație în care nu se poate nega o atenuare

semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului.

Mai

arată recurentul că prejudiciul moral suferit de o persoană se determină în

funcție de personalitatea acesteia, de suferințele fizice și psihice ale

victimei în plan social, profesional și moral, iar prin adoptarea Legii nr. 221/2009

s-a avut în vedere repararea unor asemenea daune suferite efectiv și nu o

îmbogățire fără justă cauză a persoanelor respective.

Acordarea

daunelor morale trebuie să respecte principiul stabilirii unei juste

despăgubiri și să nu fie disproporționată față de criteriile obiective ce se

impun a fi avute în vedere în aprecierea evaluări suferințelor.

S-a

solicitat, în principal, ca, urmare a admiterii recursului să fie respinsă

acțiunea ca neîntemeiată, deoarece reclamantul nu a dovedit prejudiciu moral,

acesta fiind acoperit prin alte acte normativ cu caracter reparator, iar în

subsidiar să fie reduse daunele morale la plafonul prev. de O.U.G. nr. 62/2010.

Analizând

criticile deduse judecății, prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte

constată că pot fi raportate la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., neregăsindu-se cele pretinse a se întemeia pe dispozițiile art. 304

pct. 7 - 8 C. proc. civ., având în vedere următoarele:

-

În primul rând, sub aspectul îndreptățirii reclamantului de a primi daune

morale, contrar susținerii din recursul Statului Român, se constată că

legitimarea acestuia este dată chiar de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009 care, circumstanțiind sfera persoanelor cărora li se cuvin asemenea

despăgubiri, fac referire nu doar la persoanele care au suferit în mod direct

condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, ci și la descendenții acestora, persoane până la gr. II

inclusiv.

Promovând

acțiunea, reclamantul s-a prevalat și a demonstrat calitatea de descendent de

gr. I față de autorii său, care a fost supus aceleiași măsuri cu domiciliul

obligatoriu.

Ca

atare, s-a dovedit îndreptățirea la măsurile reparatorii prev. de Legea nr. 221/2009,

astfel încât, este nefondată critica pârâtului conform căreia nu s-ar datora

daune morale și acțiunea ar trebui să fie respinsă.

-

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, criticile au fost formulate prin

intermediul ambelor recursuri, reclamantul susținând că suma stabilită de

instanța de apel, este neîndestulătoare, iar pârâtul că, dimpotrivă, suma

acordată nu ține seama de valorile concrete pe care le sancționează acordarea

unor asemenea despăgubiri.

Sub

acest aspect, al cuantificării daunelor morale, reclamantul a pretins că

operațiunea trebuie să fie astfel realizată, încât să asigure o reparare

integrală a prejudiciului produs, întrucât acesta este principiul de drept care

trebuie să fundamenteze orice răspundere delictuală.

Prin

promovarea unei asemenea critici, reclamantul ignoră natura prejudiciului și

faptul că scopul acordării daunelor morale nu constă, așa cum se pretinde, în

asigurarea unei „restituiri, a unei repunerii în situația anterioară, ci doar

realizarea unei satisfacții morale pentru suferințele morale pricinuite”.

O

asemenea comensurare a prejudiciului moral, aptă să asigure o reparație

integrală, cum se susține, nici nu este posibilă, întrucât atingerea adusă prin

fapta ilicită, vizând atribute esențiale ale personalității umane (libertate,

viață, demnitate), nu se poate pune problema ca, o dată încălcate, acestea să

fie restabilite prin acordarea unor sume de bani.

În

realitate, scopul acestor daune trebuie să fie reprezentate, în primul rând, de

asigurarea unei satisfacții morale, și nu a uneia patrimoniale.

De

aceea, aprecierea lor se realizează în echitate și păstrând principiul

proporționalității și al justului echilibru între natura valorilor lezate și

sumele acordate.

Astfel,

fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin

echivalentul loc în bani, întrucât viața, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate

în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a

prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

Faptul

că repararea trebuie să fie una echitabilă, înseamnă că nu poate ignora natura

valorilor nesocotite, dar și că ea nu se poate constitui în temei al

îmbogățirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor

astfel de daune, așa cum s-a menționat, trebuie să se producă în primul rând pe

plan afectiv și moral, iar constatarea caracterului politic al măsurii

administrative, reprezintă în sine o recunoaștere a conduitei morale și a

demnității reclamantului.

Sub

acest aspect trebuie reținut că cel care a pretins despăgubirile morale a fost

chiar victima directă, nemijlocită a măsurii administrative privind stabilirea

domiciliului obligatoriu, alături de autorii săi, trăind toate cele arătate

anterior în plan emoțional, în mod direct.

În

aceste condiții, majorarea cuantumului daunelor morale în raport de probatoriul

administrat în cauză, fără alte aspecte noi, nu se poate face, instanțele

anterioare respectând funcția de comparare morală ce trebuie dată unor astfel

de despăgubiri. De aceea, se va reține că hotărârea recurată este legală,

avându-se în vedere, în mod corect, scopul acestor dezdăunări și cerința

caracterului lor echitabil.

Distinct

de toate cele expuse, nu vor fi luate în considerare, fiind lipsite de

fundament juridic, susținerile din recurs ale pârâtului, conform cărora la

stabilirea despăgubirilor trebuie avută în vedere plafonarea limitelor acestora

introdusă prin O.U.G. nr. 62/2010.

Aceasta,

întrucât ordonanța de urgență menționată a fost declarată neconstituțională

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010, iar potrivit art. 147 alin.

(4) din Constituția României, deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, dispozițiile constatate neconstituționale încetându-și efectele

juridice în 45 de zile de la data publicării deciziei în M. Of. (art. 147 alin.

(1)).

Rezultă

așadar, că recurentul-pârât își fundamentează critica pe un text fără existență

juridică și, drept urmare, neproducător de consecințe, în sensul pretins de

parte.

Pentru

considerentele anterior expuse, fiind găsite neîntemeiate criticile părților,

urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile să fie

respinse ca nefondate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de

reclamantul P.N. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva deciziei nr. 190/ A

din 7 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2011.