ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 392/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 392/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând,

asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București la data de 20 noiembrie 2006, reclamantul P.V. a chemat în judecată

pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Serviciul Român de

Informații, Serviciul de Informații Externe, Instituția Prezidențială prin

Președintele României T.B., Guvernul României prin Primul Ministru C.P.T., B.T.

și C.P.T., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să îl

oblige pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

sumei de 30.000.000 Euro, în echivalent în lei, la data plății, reprezentând

daune morale; să îi oblige pe toți pârâții să recunoască drepturile subiective

ale reclamantului în perioada 1968 - decembrie 1989; să îi oblige pe toți

pârâții să recunoască faptul că după decembrie 1989 nu s-a dorit o recunoaștere

publică a atrocităților săvârșite de regimul comunist asupra persoanei

reclamantului și să îi oblige să depună diligențele necesare pentru aflarea

torționarilor reclamantului și pedepsirea acestora.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în

esență, că în perioada care a urmat intrării reclamantului în Partidul Comunist

Român (1946), reclamantul și familia sa sau fost persecutați politic. Din anul

1968, persecuțiile au sporit, fiind internat abuziv în spitalele de psihiatrie,

torturat fizic și psihic de către securitate și Partidul Comunist Român, în

special ca urmare a retragerii sale din partid. La data de 28 iulie 1969 a fost

arestat la locul de muncă (Combinatul Petrochimic Brazi) internat forțat pentru

21 de zile la Spitalul de Psihiatrie Urlați, apoi în 1971, 1976 și în 22 martie

1989 a fost internat în aceleași condiții la Spitalul de Psihiatrie Voila

Câmpina, iar în anul 1977 a fost internat la Spitalul de Psihiatrie Sopoca. În

anul 1969, după prima sa arestare, soția reclamantului a fost dată afară de la

serviciu. În anul 1987 a fost răpit de securitate și dus într-o pădure, dincolo

de Barajul Paltinul, când i-a fost smuls acel angajament de fidelitate față de

securitate și Partidul Comunist Român. În anul 1978 a fost expulzat din România

deși era cetățean român, iar în 7 mai 1987 i-a fost percheziționată locuința și

confiscate bunurile.

După expulzare, reclamantul a

păstrat în permanență legătura cu diaspora română, s-a întâlnit cu români

dizidenți, prin intermediul presei franceze, a solicitat sprijin pentru

mișcarea sindicală din România și a ținut discursuri la posturi de radio

interzise de fostul regim, ca de exemplu Europa Liberă. Motivul determinant

pentru prezentul demers juridic al reclamantului, este însă reaua credință a

tuturor celor trei șefi de stat care au fost de la revoluție, refuzul acestora

de a-l primi pe reclamant în audiență și de a sta de vorbă cu el cu privire la

problemele anterior expuse, adoptând față de acesta o atitudine arogantă,

sfidătoare și plină de dispreț, datorită faptului că toți sunt foști comuniști,

care au avut funcții înalte în acel partid criminal și sunt

și

astăzi cei mai mari apărători ai acelui

regim.

În drept, reclamantul a indicat dispozițiile art. 998-999

C. civ., Constituția României din 2003, Constituția României din 1965,

Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și Protocoalele adiționale nr. 4, 7 și 12 la aceasta, Pactul Internațional

cu privire la drepturile civile și politice.

La data de 10 ianuarie 2007,

la solicitarea instanței, reclamantul și-a precizat fiecare capăt de cerere

față de fiecare pârât, arătând că pârâții sunt vinovați, întrucât antecesorii

lor au introdus și perfecționat sistemul de securitate, prin intermediul căruia

au fost încălcate drepturile subiective ale reclamantului.

Cu privire la calitatea

pârâților, reclamantul a arătat că Statul Român stă în judecată în baza art. 25

din Decretul nr. 31/1954, Serviciul Român de Informații, întrucât este

continuatorul securității, Serviciul Român de Informații Externe, întrucât este

continuatorul Direcției de Informații Externe, Instituția Prezidențială și

Președintele României, deoarece sunt forme de exercitare publică a

instituțiilor care și-au asumat public raportul T. de condamnare a comunismului

și Guvernul României și Primul Ministru C.P.T., întrucât sunt continuatorii

Consiliului de Miniștri.

Prin întâmpinarea depusă,

Serviciul Român de Informații a invocat excepția lipsei calității sale

procesuale pasive și excepția tardivității formulării cererii de acordare a

daunelor morale, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată, întrucât reclamantul nu face dovada întrunirii condițiilor

prevăzute de art. 998, 999 C. civ.

Pârâtul Serviciul de

Informații Externe, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția

prescripției extinctive a acțiunii, excepția netimbrării acțiunii, excepția

lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fond, respingerea acțiunii, ca

neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1780 din

28 noiembrie 2008, Tribunalul București - Secția a IIl-a Civilă a respins, ca

neîntemeiată, excepția netimbrării acțiunii, excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților și excepția prescripției extinctive a dreptului

la acțiune; a admis în parte acțiunea precizată, a obligat Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 300.000 Euro

reprezentând despăgubiri morale și a respins restul capetelor de cerere, ca

neîntemeiate; a respins de asemenea primul capăt de cerere privind obligarea la

plata despăgubirilor morale în contradictoriu cu pârâții Serviciul Român de

Informații, Serviciul de Informații Externe, Instituția Prezidențială prin

Președintele României T.B., T.B., Guvernul României prin Primul Ministru C.P.T.

și C.T.P., ca neîntemeiat; a admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor

de judecată formulată de reclamant și a obligat pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 200 lei cu acest titlu,

respingând cererea față de ceilalți pârâți.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

următoarele:

În ceea ce privește excepția netimbrării acțiunii,

tribunalul a apreciat că sunt aplicabile, prin analogie, dispozițiile art. 15 lit.

g) și s) din Legea nr. 147/1997.

Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a

pârâților, tribunalul a avut în vedere caracterul complex al pricinii și a

apreciat că o analiză asupra legitimării procesuale pasive a pârâților este de

natură a antama fondul raporturilor juridice, motiv pentru care a respins

excepția.

Pentru a respinge excepția prescripției dreptului la

acțiune, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr.

167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei, prin fapta

ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să

cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Or, din ansamblul

materialului probatoriu rezultă că acesta a făcut demersuri pentru aflarea

adevărului, însă nu a putut afla cine se face responsabil de producerea

prejudiciului.

Din probele administrate,

instanța de fond a reținut ca fiind dovedite o serie de internări în spitale de

psihiatrie în perioada 1968-1989, iar din scrisoarea redactată de către Comisia

de Cercetare privind procedurile de internare și tratament forțat în spitalele

psihiatrice speciale din Franța, rezultă că reclamantul nu prezenta o

simptomatologie care reclama un astfel de demers medical.

De asemenea, din înscrisurile

depuse la dosar, tribunalul a concluzionat că în anul 1976 reclamantul a fost

percheziționat și s-a dispus începerea urmăririi sale penale pe criterii strict

politice. Toate aceste demersuri au fost de natură a încălca o serie de

drepturi civile ale reclamantului, care erau ocrotite inclusiv de Constituția

din anul 1965, respectiv dreptul la libera întrunire, inclusiv în sindicate,

dreptul fundamental la libertate, precum și libertatea de exprimare.

În ceea ce privește susținerea reclamantului, în

sensul că a fost expulzat din țară, instanța de fond a avut în vedere nota

întocmită de Ministerul de Interne la data de 27 ianuarie 1978, care dovedește

că reclamantului i-a fost respectat dreptul la liberă circulație.

Urmăririle la care a fost supus începând cu data de 12

iunie 1978 au adus atingere atât dreptului la liberă întrunire, cât și

secretului corespondenței și a convorbirilor telefonice, drepturi garantate de art.

28 și 33 din Constituția din 1965.

Tribunalul a constatat că nu poate analiza încălcarea

drepturilor fundamentale ale reclamantului din perspectiva actelor normative

interne și internaționale, care nu erau în vigoare, ori nu erau ratificate de

România în acea perioadă, având în vedere că legea dispune numai pentru viitor.

Concluzionând, tribunalul a apreciat că probele

administrate dovedesc întrunirea elementelor constitutive obligatorii pentru

antrenarea răspunderii civile delictuale a statului, în condițiile art. 998,

999 C. civ. și a admis acțiunea în cuantumul arătat, având în vedere că suferința

morală nu poate fi cuantificată. A apreciat, prin aproximare, suma de 300.000

Euro ca fiind rezonabilă, deoarece respectă raportul dintre gravitatea faptelor

ilicite săvârșite de stat și suferințele morale produse reclamantului.

Instanța de fond a mai avut în vedere faptul că

reclamantul s-a bucurat de o reparație morală în perioada ulterioară revoluției

din 1989, întrucât s-au scris numeroase articole despre curajul manifestat de

reclamant în lupta împotriva comunismului, atât în țară cât și în străinătate,

au fost numeroase emisiuni televizate, i-au fost acordate o serie de

distincții, fiind amintit în manualele de istorie și în enciclopedia de

istorie. De asemenea, Ministerul Justiției - Comisia pentru Constatarea

Calității de Luptători în Rezistența Anticomunistă i-a recunoscut această

calitate reclamantului la data de 14 octombrie 2005.

Având în vedere atribuțiile date prin lege pârâtului

Serviciul Român de Informații, tribunalul a constatat că din nici un text de

lege nu rezultă calitatea acestuia de continuator al fostei securități,

neputându-se reține culpa acestuia pentru suferințele cauzate reclamantului,

motiv pentru care a respins acțiunea față de acest pârât.

În ceea ce privește pârâtul Serviciul de Informații

Externe, din dispozițiile Legii nr. 1/1998 rezultă că acesta nu are competențe

decât în domeniul informațiilor pentru a asigura apărarea României și a

intereselor sale, fără nici o legătură cu fosta securitate, astfel că a fost

respinsă acțiunea și față de acest pârât.

Referitor la capetele de cerere nr. 2 și 3, respectiv

obligarea tuturor pârâților de a recunoaște că reclamantului i-au fost

încălcate drepturile subiective în perioada 1968 - decembrie 1989 și obligarea

de a recunoaște că nu s-a dorit o recunoaștere publică a atrocităților

săvârșite de fostul regim, tribunalul le-a respins, constatând că recunoașterea

la care face referire reclamantul, este în fapt o mărturisire care reprezintă

un act personal, care nu poate

fi

impus din afară.

Tribunalul a mai reținut că această recunoaștere i-a

fost deja acordată reclamantului prin diverse acte și fapte ale tuturor

instituțiilor statului, care l-au invitat și onorat pentru lupta purtată

înainte de revoluție, cât și ca efect, implicit, al admiterii primului capăt de

cerere.

Pe de altă parte, tribunalul a reținut că acestea sunt

aspecte asupra cărora nu se poate pronunța, fără a încălca principiul

separației puterilor în stat, garantat de Constituție, și că se tinde la

stabilirea unor fapte cu caracter istoric și social, care nu intră în competența

instanțelor. Alte aspecte semnalate de reclamant, asupra cărora acesta i-a

cerut instanței să se pronunțe, au valoare politică, iar instanțelor le este

oprit să soluționeze chestiuni care implică politicul.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel

reclamantul și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamantul a apreciat că

sentința este netemeinică și nelegală, deoarece în mod greșit instanța a

constatat că nu au calitate procesuală pasivă Serviciul Român de Informații și

Serviciul de Informații Externe, deoarece toți pârâți chemați în judecată în

prezenta cauză sunt continuatorii vechilor instituții din România comunistă,

care se fac vinovați de traumele suferite. Apelantul a detaliat, astfel cum a

făcut-o cu ocazia precizării acțiunii, la instanța de fond, în ce fel fiecare

dintre pârâți este continuatorul instituțiilor din perioada comunistă.

Pe fond, reclamantul a arătat că acțiunea trebuie

admisă în integralitate pe toate capetele de cerere.

Cu privire la cuantumul daunelor

morale, instanța trebuia să îl acorde astfel cum a fost solicitat, fără a

ignora faptul că asupra d-nului P.V. s-au exercitat presiuni fizice, psihice și

de altă natură, că s-a încercat suprimarea sa în nenumărate rânduri, că i s-a

furat identitatea, sens în care nu a avut buletin de identitate până în anul

1990, ceea ce a avut drept consecință faptul că nu a putut să se angajeze, să

aibă o pensie raportată la anii de vechime corespunzători, să beneficieze de o

locuință și de alte situații normale pentru un cetățean normal. Instanța a

ignorat cartea scrisă și depusă la dosar drept probă, precum și faptul că timp

de peste 2 ani de zile reclamantul a solicitat audierea și vizionarea unei

casete înregistrate pe postul TV BBS, ce conținea un film realizat de d-na L.H.L.

Apelantul și-a exprimat nedumerirea cu privire la

faptul că instanța de fond nu a reținut că la domiciliul său s-au efectuat

nenumărate percheziții politice, că a reținut greșit faptul că a fost reținut

numai 17 ore, când de fapt reținerile s-au făcut de mult mai multe ori și pe o

perioadă mult mai îndelungată, precum și la faptul că instanța nu a reținut

expulzarea sa din țară, acest lucru reieșind din cartea depusă la dosar și

nefiind contestată de nici unul dintre pârâți.

Apelantul a arătat că nu poate fi de acord cu

motivarea instanței de fond, în sensul că nu poate analiza încălcarea

drepturilor sale din perspectiva actelor interne și internaționale care nu erau

în vigoare la acea perioadă, câtă vreme, CNSAS i-a pus la dispoziție actele abia

în ultimul an.

Cu privire la capătul doi de

cerere, apelantul a arătat că instanța de fond a considerat în mod greșit

această cerere ca o mărturisire, când de fapt chiar

Președintele B. a încercat o

recunoaștere publică, dar nu a reușit să ducă la bun sfârșit o atare acțiune,

din motive numai de domnia sa cunoscute.

Referitor la capătul trei din cerere, apelantul a

apreciat că instanța nu s-a pronunțat și nu a justificat respingerea acestuia,

încălcând astfel dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește capătul patru din cerere,

apelantul a considerat că instanța nu s-a pronunțat și nu a justificat

respingerea acestuia, nefiind de acord cu motivarea instanței, potrivit căreia

reclamantul ar fi primit o recunoaștere, drept pentru care, toate celelalte

capete de cerere trebuie respinse.

A mai susținut apelantul că

acțiunea are un caracter civil, și nu politic, astfel că refuzul instanței de a

judeca aceste cereri (capetele 2, 3 și 4) aduce atingere dispozițiilor art. 3 C.

civ.

În ceea ce privește termenul rezonabil, în care

trebuia să se soluționeze cauza, apelantul a arătat că acțiunea soluționată în

peste doi ani de la înregistrarea ei, nu poate fi considerată ca fiind rapid

soluționată.

În final, apelantul a arătat că, în mod greșit instanța

i-a cenzurat plata cheltuielilor de judecată, deoarece instanța trebuia să

admită în integralitate plata acestora și nu să le înzecească, și de asemenea

trebuia să îi oblige pe toți pârâții la plata acestora, așa cum s-a solicitat

prin acțiune.

Apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice a criticat hotărârea tribunalului pentru netemeinicie și nelegalitate,

susținând în primul rând că instanța trebuia să admită excepția netimbrării

acțiunii, câtă vreme art. 15 lit. g) și s) din Legea nr. 146/1997 nu-și găsesc

aplicarea în cauza de față, întrucât nu este vorba despre o condamnare pe

nedrept sau de despăgubiri civile pentru încălcarea drepturilor prevăzute de art.

2 și 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Prezenta acțiune are ca temei

răspunderea civilă delictuală, obiectul ei fiind evaluabil în bani și supus

timbrării potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 2 din Legea nr. 146/1997.

În al doilea rând, apelantul a arătat că nu are

calitate procesuală pasivă în cauza de față, sub două aspecte:

În primul rând Ministerul Finanțelor Publice nu are

calitatea de reprezentant al Statului Român în raport de dispozițiile art. 25

din Decretul nr. 31/1954 și art. 3 pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, care

instituie un mandat legal de reprezentare a statului de către Ministerul

Finanțelor numai în acea categorie de raporturi juridice în care statul, în

virtutea personalității sale juridice este parte în mod nemijlocit, adică fără

să mai existe o altă persoană juridică implicată într-un raport juridic de

drepturi și obligații, în numele statului.

Sub al doilea aspect, apelantul a arătat că, chiar în

cererea de chemare în judecată, la pagina 4, reclamantul afirmă că a fost supus

la suferințe și umilințe fizice și psihice de Statul Român, prin reprezentanții

săi legali, inclusiv de Ministerul de Interne, ori Ministerul Economiei și

Finanțelor este străin de pretinsele raporturi juridice născute între

securitate și reclamant, căci potrivit art. 37 din Decretul nr. 31/1954, statul

nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat.

În al treilea rând, apelantul

a reiterat excepția prescripției dreptului la acțiune în raport de dispozițiile

art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că reclamantul

invocă persecuțiile la care a fost supus în perioada 1968-1989, pe care le

putea solicita începând din anul 1989. În ceea ce privește suferințele și

relele tratamente din perioada comunistă, reclamantul cunoștea atât întinderea

suferințelor cât și persoanele vinovate încă de la data producerii lor, iar

motivarea instanței, sub acest aspect, este contradictorie.

Referitor la fondul cauzei,

apelantul a arătat că nici una dintre condițiile prevăzute de art. 998-999 C.

civ., nu este întrunită în speță, pentru a se antrena răspunderea civilă

delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru faptă

proprie, căci așa cum arăta anterior, reclamantul a solicitat despăgubiri

pentru prigoana politică dusă împotriva sa și a familiei sale în perioada

comunistă de diverse persoane menționate în dosarele securității.

Prin încheierea de ședință din

data de 7 mai 2009, instanța de apel a luat act, în temeiul dispozițiilor art. 246

C. proc. civ., la renunțarea la judecată a apelantului-reclamant, față de

pârâtul C.P.T., iar la data de 4 iunie 2009, apelantul reclamant și-a precizat

cuantumul pretențiilor la 1.000.000 euro.

Prin decizia civilă nr.

415 din 18 iunie 2009, Curtea de Apel București –

Secția a IV-a Civilă

a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul P.V.,

a admis apelul declarat de

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în parte

sentința, în sensul că a respins, ca prescrisă, cererea având ca obiect plata

daunelor morale formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

Serviciului Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, a Instituției

Prezidențiale, prin Președintele României T.B., a domnului T.B. și a Guvernului

României, prin Primul Ministru C.P.T. Respinge, pentru lipsa calității

procesuale pasive a acestor pârâți, cererea de acordare a daunelor morale formulată

în contradictoriu cu aceștia și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței,

prin care s-au soluționat celelalte capete de cerere (capetele doi, trei și

patru).

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut

următoarele:

În ceea ce privește excepția

nulității acțiunii pentru netimbrare, instanța a arătat că Legea nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru, prevede la art. 15, că:" Sunt scutite

de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru

exercitarea căilor de atac, referitoare la:

s)

stabilirea și acordarea despăgubirilor civile pentru pretinse încălcări ale

drepturilor prevăzute la art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994,

publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, cu

modificările ulterioare; t) drepturile și interesele legitime pretinse de

foștii deținuți și persecutați pentru motive politice în perioada regimului

comunist din România".

Art. 2 și 3 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se referă la

dreptul la viață și la interzicerea torturii.

Astfel, s-a reținut că oricare dintre situațiile

reglementate de textul de lege citat poate justifica în mod valabil hotărârea

instanței de fond de a nu obliga reclamantul să timbreze cererea la valoarea

pretențiilor, câtă vreme reclamantul are calitatea de deținut și persecutat

pentru motive politice în perioada regimului comunist din România și invocă

inclusiv atingeri aduse dreptului la viață datorită tratamentelor inumane și

degradante la care a fost supus în perioada 1967-1989.

Referitor la modalitatea în care instanța a soluționat

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, curtea de apel a avut

în vedere dispozițiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează

posibilitatea instanțelor, de a uni cu fondul excepțiile invocate, în situația

în care pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură

cu dezlegarea în fond a pricinii. Sub acest aspect s-a reținut faptul că

instanța de fond a făcut trimitere la textul de procedură, însă nu a

administrat nici un fel de dovezi cu privire la această chestiune, pentru

soluționarea excepției având în vedere exclusiv legislația specială care reglementează

atribuțiile și competențele instituțiilor pârâte. Tribunalul trebuia să admită

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Serviciul Român de

Informații, Serviciul de Informații Externe, Președintele României și Guvernul

României față de motivarea corectă, cuprinsă în considerente, a cărei reluare

este inutilă, însă a respins pe fond acțiunea față de aceștia.

În continuare, s-a arătat că excepția privind

prescripția dreptului la acțiune în acordarea despăgubirilor morale a fost

respinsă de tribunal în temeiul dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958,

cu motivarea că din ansamblul materialului probatoriu rezultă că reclamantul a

făcut demersuri pentru aflarea adevărului, însă nu a putut afla cine se face

responsabil de producerea prejudiciului.

Curtea de apel a constatat că instanța de fond a

interpretat greșit dispozițiile art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor

la prescripția extinctivă, care prevăd că termenul prescripției este de 3 ani,

iar prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta

ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să

cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Tribunalul a ignorat

faptul că art. 8 reglementează două momente alternative de la care începe să

curgă termenul de prescripție și anume momentul subiectiv al cunoașterii

pagubei și a celui care răspunde de ea și momentul obiectiv, al datei de la

care trebuia, ori putea să cunoască aceste două elemente. Raportându-ne la

această distincție, se impune concluzia că începând cu data de 22 decembrie

1989 reclamantul în calitate de păgubit pute să acționeze, câtă vreme

prejudiciul pe care îl invocă este urmarea unor fapte care s-au exercitat

asupra persoanei sale, iar pe cel care răspunde de prejudiciu putea sau trebuia

să-l cunoască în măsura în care l-a indicat și prin cererea de chemare în

judecată. Dacă momentul la care a început să curgă termenul de prescripție se

apreciază ca fiind acela de la care a putut solicita și primi informații de la

Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, trebuie avut în

vedere Legea nr. 187 din 7 decembrie 1999 privind accesul la propriul dosar și

deconspirarea securității ca poliție politică, publicată în M. Of. nr. 603 din

9 decembrie 1999, care la acea dată prevedea în art. 1 că:

„(1) Orice

cetățean român sau cetățean străin care după 1945 a avut cetățenie română are

dreptul de acces la propriul dosar întocmit de organele securității, ca poliție

politică. Acest drept se exercită la cerere și constă în studierea nemijlocită

a dosarului, eliberarea de copii de pe actele dosarului și de pe înscrisurile

doveditoare despre cuprinsul dosarului.

(2) Totodată persoana, subiect ai

unui dosar din care rezultă că a

fost

urmărită de

organele securității statului, are dreptul, la cerere, să afle identitatea

agenților de securitate și a colaboratorilor, care au contribuit cu informații

la

completarea acestui dosar."

S-a reținut că reclamantul a uzat de dispozițiile

acestei legi, în acest sens fiind mărturie documentele eliberate de această

instituție la data de 25 iulie 2001 - filele 236 și urm. vol. I, 12 iunie 2003-filele

55-58, 138 și urm. vol. I, 481-574 vol. II, vol. III până la fila 622. Aceste

documente reprezintă dovezi ale suferințelor reclamantului, cunoscute de către

acesta încă de la data la care s-au exercitat asupra sa. În raport de toate

aceste documente, acțiunea apare ca fiind prescrisă, aceasta fiind înregistrată

pe rolul Tribunalului București la data de 20 noiembrie 2006. În volumul III,

după fila indicată, apar documente eliberate de aceeași instituție care poartă

data de 22 septembrie 2006. Față de data eliberării acestor din urmă documente

acțiunea nu ar fi prescrisă, însă reclamantul nu se raportează în mod special

la acestea, nu leagă producerea prejudiciului de aspectele pe care tind să le

dovedească acestea și nici nu justifică de ce nu le-a solicitat și depus în

același timp cu primele documente obținute.

Revenind la momentul obiectiv de la care începe să

curgă termenul de prescripție, curtea de apel a apreciat că reclamantul putea

și trebuia să depună acțiunea cel mai târziu după intrarea în vigoare a Legii nr.

187 din 7 decembrie 1999, privind accesul la propriul dosar și deconspirarea

securității ca poliție politică, cu ocazia obținerii primelor documente. Faptul

că reclamantul nu a putut afla cine se face responsabil de producerea

prejudiciului, nu poate justifica amânarea

sine die

a momentului la care începe să

curgă termenul de prescripție, căci nimic nu-l împiedica să introducă acțiunea

de față înăuntrul termenului de prescripție, iar instanța să determine

judecătorește, așa cum a făcut-o prin hotărârea apelată, persoana/persoanele

responsabile.

Totodată, s-a arătat că, chiar dacă, din punct de

vedere juridic, reclamantul nu mai are posibilitatea obținerii unor despăgubiri

pecuniare, acesta este și va fi onorat și respectat de generațiile actuale și

de cele viitoare pentru lupta neobosită pe care a dus-o împotriva regimului

totalitar, pentru suferințele îndurate de el și de familia sa în apărarea unor

principii și drepturi fundamentale consacrate atât de documentele

internaționale, cât și de Constituția României.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a constatat că, în

mod corect instanța de fond a apreciat că în raport de dispozițiile art. 25 din

Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice care

prevăd că:

„Statul este persoana juridică în raporturile în care

participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El

participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afara de cazurile

în care legea stabilește anume alte organe în acest scop".

Întrucât așa cum a precizat

instanța de fond, nici Serviciul Român de Informații și nici Serviciul de

Informații Externe nu sunt continuatori ai fostei Securități, nu se poate

reține aplicabilitatea dispozițiilor art. 37 din decret care

prevăd că:

"Statul

nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, ale

întreprinderilor și organizațiilor economice de stat, precum și ale oricăror

alte organizații socialiste de stat, dacă ele sunt persoane juridice."

Referitor la temeinicia

susținută de apelant prin motivele de apel, a capetelor de cerere (să fie

obligați pe toți pârâții să recunoască drepturile subiective ale reclamantului

în perioada 1968 - decembrie 1989; să fie obligați, toți pârâții să recunoască

faptul că după decembrie 1989 nu s-a dorit o recunoaștere publică a

atrocităților săvârșite de regimul comunist asupra persoanei reclamantului și

să îi oblige să depună diligentele necesare pentru aflarea torționarilor

reclamantului și pedepsirea acestora), curtea de apel a achiesat la cele

reținute de prima instanță, în sensul că recunoașterea la care face referire

reclamantul, este în fapt o mărturisire care reprezintă un act personal, care

nu poate fi impus de instanță și că de altfel, această recunoaștere i-a fost

deja acordată reclamantului prin diverse acte și fapte ale tuturor instituțiilor

statului, care l-au invitat și onorat pentru lupta purtată înainte de

revoluție. De asemenea, a stabili în instanță chestiunile prezentate drept

capete de cerere distincte înseamnă a aduce atingere principiul separației

puterilor în stat, garantat de Constituție, iar stabilirea unor fapte cu

caracter istoric și social și politic nu intră în competența instanțelor.

Împotriva acestei decizii a exercitat

calea de atac a recursului reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamantul a

arătat, în esență, că instanța de apel în mod greșit a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune cu privire la capătul de cerere având ca

obiect plata daunelor morale, întrucât termenul de prescripție se calculează de

la momentul când CNSAS a predat ultimele acte din prima transă, adică anul 2006

și în prezent, ceea ce înseamnă că și

în

prezent reclamantul se află în termenul general de prescripție de 3 ani pentru

promovarea acțiunii în justiție. Serviciul Român de Informații, ce

administrează arhiva vechii securități nu a predat toate actele către CNSAS și,

pe cale de consecință, reclamantul nici astăzi nu-și cunoaște toți torționarii,

filatorii, urmăritorii, informatorii, toți securiștii.

Recurentul a mai arătat că nu se putea

adresa instanțelor judecătorești începând cu data de 22 decembrie 1989,

deoarece nu exista cadrul legal, social și de altă natură, legile comuniste

fiind încă în vigoare atunci, iar unele și în prezent. Nu poate fi de acord

nici cu data de 9 decembrie 1999, deoarece nu exista protocolul de predare al

arhivei securității către CNSAS, acesta fiind definitivat după adoptarea H.G. nr.

731/2006, publicat în M. Of. din 15 iunie 2006.

Totodată, reclamantul a învederat

faptul că instanța de apel a recunoscut că prescripția începe să curgă pentru

actele predate în anul 2006 de la acel moment, or procesul nu se putea deschide

numai pe baza actelor anterioare anului 2006, acesta fiind deschis pe baza

grosului actelor predate în anul 2006.

Reclamantul, prin motivele de recurs,

a reiterat și criticile privind calitatea procesuală a pârâților S.R.I. și

S.I.E. și privind greșita respingere a celorlalte capete de cerere ale acțiunii

introductive, arătând că ambele instanțe au încălcat atât Rezoluția

Parlamentului European cu privire la recunoașterea crimelor comunismului, cât

și Raportul T. prezentat în Parlamentul Român și adoptat de acesta.

În cuprinsul motivelor de recurs,

reclamantul a invocat deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și

Justiție în cauzele Tacu și Orășel, ca practică judiciară și a enunțat mai

multe texte de lege, respectiv art. 15 din Legea nr. 146/1997, art. 2 și 3 din

Legea nr. 30/1994, art. 1 din Legea nr. 19/1990, Decretul nr. 224/1990, Legea nr.

68/2000, Ordonanța nr. 91/1999, art. 22 și 45 din Legea nr. 187/1999, Decizia nr.

51/2008 a Curții Constituționale, art. 31, 35 și 38 din O.G. nr. 24/2008, art. 31

din Legea nr. 590/2003, H.G.R. nr. 731/2006, art. 7 și 8 din Hotărârea nr. 2/2008

a CNSAS, art. 148 și 154 din Constituția României, Legea nr. 157/2005, art. 37

din Decretul nr. 31/1954.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Prin acțiunea în justiție promovată,

reclamantul-recurent urmărește a valorifica pretenții patrimoniale (capătul 1

de cerere), ca expresie a atingerii aduse unor drepturi personale

nepatrimoniale.

Or, potrivit normei legale incidente (art.

1 din Decretul nr. 167/1958), astfel de drepturi având un obiect patrimonial se

sting prin prescripție, înăuntrul unui termen general de 3 ani (art. 3 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958).

Ca urmare, promovarea acțiunii în

pretenții la data de 20 noiembrie 2006 este realizată cu depășirea termenului

de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 8 din Decretul nr. 167/1958,

întrucât data la care păgubitul a cunoscut

sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care

răspunde de ea nu poate fi stabilită mai târziu de 22 decembrie 1989.

Aceasta, deoarece toate consecințele

persecutării politice în timpul regimului comunist, despre care reclamantul

face vorbire în cererea de chemare în judecată, sunt anterioare anului 1990.

Așadar, fiind vorba de o faptă ilicită

anterioară anului 1990 – moment până la care, dată fiind natura regimului

politic, în mod evident nu se putea acționa și, ca atare, nu putea fi opusă

titularului dreptului prescripția, întrucât aceasta nu curge contra celui care

este în imposibilitate de a acționa – în mod corect instanța de apel a stabilit

că prescripția a început să curgă după acest moment.

Afirmația recurentului în sensul că nu

a dispus de mijloacele legale pentru susținerea și dovedirea unei acțiuni în

justiție nu este de natură să ducă la o altă consecință asupra excepției

prescripției extinctive.

De altfel, promovarea acțiunii în anul

2006 îl situează, oricum, pe reclamant în afara termenului de prescripție,

raportat și la momentul adoptării

Legii nr. 187/1999,

dată de la care a avut acces la documentele justificative ale pretențiilor.

Pe de altă parte, momentul la care reclamantul s-a adresat cu

cerere C.N.S.A.S. sau momentul la care această instituție i-a eliberat

documentele (începând cu anul 2001) nu sunt de natură a modifica data de la

care începe să curgă termenul de prescripție, întrucât, potrivit legii, aceasta

nu este legată de procurarea mijloacelor de probă, ci de momentul nașterii

dreptului la acțiune.

Altfel, ar însemna ca o instituție reglementată pentru

asigurarea stabilității și înlăturarea incertitudinii în circuitul civil -

prescripția extinctivă - să se transforme în contrariul acesteia, dacă fiecărei

persoane i-ar fi îngăduit să promoveze acțiunea în justiție în funcție de

momentul în care și-ar procura mijloacele de probă.

Așadar, nașterea dreptului la acțiune este în strânsă

corelație cu încălcarea dreptului subiectiv, pentru că de la această dată se

poate vorbi de o stare de conflict care trebuie lămurită în termenul prevăzut

de lege, altminteri s-ar ajunge, prin înlăturarea efectului sancționator al

prescripției, la perpetuarea stărilor conflictuale la nivelul societății.

Totodată, și jurisprudența C.E.D.O. confirmă legalitatea

soluției pronunțate de curtea de apel și atacată de recurent. Potrivit

acesteia, instituția prescripției extinctive nu reprezintă în sine o atingere

adusă dreptului subiectiv în substanța lui și nici o sarcină excesivă,

disproporționată (impusă celui care își pierde dreptul prin opunerea

prescripției), ci reprezintă mai degrabă, modalitatea de exercitare a unor

drepturi care, lăsate în nelucrare vreme îndelungată, ar putea aduce atingere

securității juridice a raporturilor civile și bunului mers al justiției (de ex.

cauza J.A. Pye Oxford Land Ltd. C. Regatul Unit/30 august 2007).

Față de toate aspectele reținute, urmează să se constate că

perioada mare de timp în care reclamantul nu a depus diligența valorificării

dreptului subiectiv în justiție, face să pară nerezonabilă pretenția sa în

acest sens, raportată la exigențele pe care le presupune prescripția

extinctivă.

Raportat la motivul de recurs analizat, este de reținut și faptul

că jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de reclamant

(cauzele Tacu și Orășel) este irelevantă pentru soluționarea prezentei cauze,

față de cadrul procesual și situația de fapt diferită, ce au fost statuate în

acele spețe.

De altfel, odată cu adoptarea Legii nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. nr.

396 din 11 iunie 2009, reclamantul are posibilitatea de a-și valorifica dreptul

conform dispozițiilor acestei legi, în condițiile și termenele prevăzute de

actul normativ enunțat.

Cu privire la criticile, reiterate în recurs, referitoare la

calitatea procesuală pasivă a Serviciului Român de Informații și a Serviciului

de Informații Externe, este de reținut motivarea instanțelor de fond, care în

mod corect au arătat că aceste instituții ale statului nu sunt continuatori ai

fostei Securități din timpul regimului comunist și, ca atare, nu se poate reține

culpa acestora pentru persecuțiile la care a fost supus reclamantul și pentru

suferințele cauzate ca o consecință a încălcării grave a drepturilor sale.

Nefondate sunt și susținerile, reiterate de asemenea, privind

greșita respingere a celorlalte capete de cerere formulate, întrucât, așa cum

în mod corect s-a reținut prin hotărârile pronunțate în cauză, recunoașterea la

care face referire reclamantul este în fapt o mărturisire, care reprezintă un

act personal și, pe de altă parte, a se pronunța instanța de judecată pe

aspectele prezentate de reclamant drept capete de cerere distincte ar însemna o

încălcare a principiului separației puterilor în stat, garantat de Constituție,

întrucât se tinde la stabilirea unor fapte cu caracter social, politic, istoric,

care nu intră în competența instanțelor judecătorești.

Față de cele ce preced,

recursul dedus judecății va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul P.V. împotriva deciziei nr. 415 din 18 iunie 2009 a Curții de

Apel București – Secția a IV-a Civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

26 ianuarie 2010.