ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 392/2010

Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 20 noiembrie 2006, reclamantul P.V. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Instituția Prezidențială prin Președintele României T.B., Guvernul României prin Primul Ministru C.P.T., B.T.

și C.P.T., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să îl oblige pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 30.000.000 Euro, în echivalent în lei, la data plății, reprezentând daune morale; să îi oblige pe toți pârâții să recunoască drepturile subiective ale reclamantului în perioada 1968 - decembrie 1989; să îi oblige pe toți pârâții să recunoască faptul că după decembrie 1989 nu s-a dorit o recunoaștere publică a atrocităților săvârșite de regimul comunist asupra persoanei reclamantului și să îi oblige să depună diligențele necesare pentru aflarea torționarilor reclamantului și pedepsirea acestora. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că în perioada care a urmat intrării reclamantului în Partidul Comunist Român (1946), reclamantul și familia sa sau fost persecutați politic.

Din anul 1968, persecuțiile au sporit, fiind internat abuziv în spitalele de psihiatrie, torturat fizic și psihic de către securitate și Partidul Comunist Român, în special ca urmare a retragerii sale din partid. La data de 28 iulie 1969 a fost arestat la locul de muncă (Combinatul Petrochimic Brazi) internat forțat pentru 21 de zile la Spitalul de Psihiatrie Urlați, apoi în 1971, 1976 și în 22 martie 1989 a fost internat în aceleași condiții la Spitalul de Psihiatrie Voila Câmpina, iar în anul 1977 a fost internat la Spitalul de Psihiatrie Sopoca. În anul 1969, după prima sa arestare, soția reclamantului a fost dată afară de la serviciu. În anul 1987 a fost răpit de securitate și dus într-o pădure, dincolo de Barajul Paltinul, când i-a fost smuls acel angajament de fidelitate față de securitate și Partidul Comunist Român.

În anul 1978 a fost expulzat din România deși era cetățean român, iar în 7 mai 1987 i-a fost percheziționată locuința și confiscate bunurile. După expulzare, reclamantul a păstrat în permanență legătura cu diaspora română, s-a întâlnit cu români dizidenți, prin intermediul presei franceze, a solicitat sprijin pentru mișcarea sindicală din România și a ținut discursuri la posturi de radio interzise de fostul regim, ca de exemplu Europa Liberă. Motivul determinant pentru prezentul demers juridic al reclamantului, este însă reaua credință a tuturor celor trei șefi de stat care au fost de la revoluție, refuzul acestora de a-l primi pe reclamant în audiență și de a sta de vorbă cu el cu privire la problemele anterior expuse, adoptând față de acesta o atitudine arogantă, sfidătoare și plină de dispreț, datorită faptului că toți sunt foști comuniști, care au avut funcții înalte în acel partid criminal și sunt și astăzi cei mai mari apărători ai acelui regim.

În drept, reclamantul a indicat dispozițiile art. 998-999 C. civ., Constituția României din 2003, Constituția României din 1965, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocoalele adiționale nr. 4, 7 și 12 la aceasta, Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice. La data de 10 ianuarie 2007, la solicitarea instanței, reclamantul și-a precizat fiecare capăt de cerere față de fiecare pârât, arătând că pârâții sunt vinovați, întrucât antecesorii lor au introdus și perfecționat sistemul de securitate, prin intermediul căruia au fost încălcate drepturile subiective ale reclamantului.

Cu privire la calitatea pârâților, reclamantul a arătat că Statul Român stă în judecată în baza art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Serviciul Român de Informații, întrucât este continuatorul securității, Serviciul Român de Informații Externe, întrucât este continuatorul Direcției de Informații Externe, Instituția Prezidențială și Președintele României, deoarece sunt forme de exercitare publică a instituțiilor care și-au asumat public raportul T. de condamnare a comunismului și Guvernul României și Primul Ministru C.P.T., întrucât sunt continuatorii Consiliului de Miniștri. Prin întâmpinarea depusă, Serviciul Român de Informații a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția tardivității formulării cererii de acordare a daunelor morale, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât reclamantul nu face dovada întrunirii condițiilor prevăzute de art. 998, 999 C. civ.

Pârâtul Serviciul de Informații Externe, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției extinctive a acțiunii, excepția netimbrării acțiunii, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1780 din 28 noiembrie 2008, Tribunalul București - Secția a IIl-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția netimbrării acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune; a admis în parte acțiunea precizată, a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 300.000 Euro reprezentând despăgubiri morale și a respins restul capetelor de cerere, ca neîntemeiate; a respins de asemenea primul capăt de cerere privind obligarea la plata despăgubirilor morale în contradictoriu cu pârâții Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Instituția Prezidențială prin Președintele României T.B., T.B., Guvernul României prin Primul Ministru C.P.T.

și C.T.P., ca neîntemeiat; a admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamant și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 200 lei cu acest titlu, respingând cererea față de ceilalți pârâți. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția netimbrării acțiunii, tribunalul a apreciat că sunt aplicabile, prin analogie, dispozițiile art. 15 lit. g) și s) din Legea nr. 147/1997. Asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților, tribunalul a avut în vedere caracterul complex al pricinii și a apreciat că o analiză asupra legitimării procesuale pasive a pârâților este de natură a antama fondul raporturilor juridice, motiv pentru care a respins excepția.

Pentru a respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei, prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Or, din ansamblul materialului probatoriu rezultă că acesta a făcut demersuri pentru aflarea adevărului, însă nu a putut afla cine se face responsabil de producerea prejudiciului. Din probele administrate, instanța de fond a reținut ca fiind dovedite o serie de internări în spitale de psihiatrie în perioada 1968-1989, iar din scrisoarea redactată de către Comisia de Cercetare privind procedurile de internare și tratament forțat în spitalele psihiatrice speciale din Franța, rezultă că reclamantul nu prezenta o simptomatologie care reclama un astfel de demers medical.

De asemenea, din înscrisurile depuse la dosar, tribunalul a concluzionat că în anul 1976 reclamantul a fost percheziționat și s-a dispus începerea urmăririi sale penale pe criterii strict politice. Toate aceste demersuri au fost de natură a încălca o serie de drepturi civile ale reclamantului, care erau ocrotite inclusiv de Constituția din anul 1965, respectiv dreptul la libera întrunire, inclusiv în sindicate, dreptul fundamental la libertate, precum și libertatea de exprimare. În ceea ce privește susținerea reclamantului, în sensul că a fost expulzat din țară, instanța de fond a avut în vedere nota întocmită de Ministerul de Interne la data de 27 ianuarie 1978, care dovedește că reclamantului i-a fost respectat dreptul la liberă circulație.

Urmăririle la care a fost supus începând cu data de 12 iunie 1978 au adus atingere atât dreptului la liberă întrunire, cât și secretului corespondenței și a convorbirilor telefonice, drepturi garantate de art. 28 și 33 din Constituția din 1965. Tribunalul a constatat că nu poate analiza încălcarea drepturilor fundamentale ale reclamantului din perspectiva actelor normative interne și internaționale, care nu erau în vigoare, ori nu erau ratificate de România în acea perioadă, având în vedere că legea dispune numai pentru viitor. Concluzionând, tribunalul a apreciat că probele administrate dovedesc întrunirea elementelor constitutive obligatorii pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a statului, în condițiile art. 998, 999 C. civ.

și a admis acțiunea în cuantumul arătat, având în vedere că suferința morală nu poate fi cuantificată. A apreciat, prin aproximare, suma de 300.000 Euro ca fiind rezonabilă, deoarece respectă raportul dintre gravitatea faptelor ilicite săvârșite de stat și suferințele morale produse reclamantului. Instanța de fond a mai avut în vedere faptul că reclamantul s-a bucurat de o reparație morală în perioada ulterioară revoluției din 1989, întrucât s-au scris numeroase articole despre curajul manifestat de reclamant în lupta împotriva comunismului, atât în țară cât și în străinătate, au fost numeroase emisiuni televizate, i-au fost acordate o serie de distincții, fiind amintit în manualele de istorie și în enciclopedia de istorie.

De asemenea, Ministerul Justiției - Comisia pentru Constatarea Calității de Luptători în Rezistența Anticomunistă i-a recunoscut această calitate reclamantului la data de 14 octombrie 2005. Având în vedere atribuțiile date prin lege pârâtului Serviciul Român de Informații, tribunalul a constatat că din nici un text de lege nu rezultă calitatea acestuia de continuator al fostei securități, neputându-se reține culpa acestuia pentru suferințele cauzate reclamantului, motiv pentru care a respins acțiunea față de acest pârât. În ceea ce privește pârâtul Serviciul de Informații Externe, din dispozițiile Legii nr. 1/1998 rezultă că acesta nu are competențe decât în domeniul informațiilor pentru a asigura apărarea României și a intereselor sale, fără nici o legătură cu fosta securitate, astfel că a fost respinsă acțiunea și față de acest pârât.

Referitor la capetele de cerere nr. 2 și 3, respectiv obligarea tuturor pârâților de a recunoaște că reclamantului i-au fost încălcate drepturile subiective în perioada 1968 - decembrie 1989 și obligarea de a recunoaște că nu s-a dorit o recunoaștere publică a atrocităților săvârșite de fostul regim, tribunalul le-a respins, constatând că recunoașterea la care face referire reclamantul, este în fapt o mărturisire care reprezintă un act personal, care nu poate fi impus din afară. Tribunalul a mai reținut că această recunoaștere i-a fost deja acordată reclamantului prin diverse acte și fapte ale tuturor instituțiilor statului, care l-au invitat și onorat pentru lupta purtată înainte de revoluție, cât și ca efect, implicit, al admiterii primului capăt de cerere.

Pe de altă parte, tribunalul a reținut că acestea sunt aspecte asupra cărora nu se poate pronunța, fără a încălca principiul separației puterilor în stat, garantat de Constituție, și că se tinde la stabilirea unor fapte cu caracter istoric și social, care nu intră în competența instanțelor. Alte aspecte semnalate de reclamant, asupra cărora acesta i-a cerut instanței să se pronunțe, au valoare politică, iar instanțelor le este oprit să soluționeze chestiuni care implică politicul. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Reclamantul a apreciat că sentința este netemeinică și nelegală, deoarece în mod greșit instanța a constatat că nu au calitate procesuală pasivă Serviciul Român de Informații și Serviciul de Informații Externe, deoarece toți pârâți chemați în judecată în prezenta cauză sunt continuatorii vechilor instituții din România comunistă, care se fac vinovați de traumele suferite.

Apelantul a detaliat, astfel cum a făcut-o cu ocazia precizării acțiunii, la instanța de fond, în ce fel fiecare dintre pârâți este continuatorul instituțiilor din perioada comunistă. Pe fond, reclamantul a arătat că acțiunea trebuie admisă în integralitate pe toate capetele de cerere. Cu privire la cuantumul daunelor morale, instanța trebuia să îl acorde astfel cum a fost solicitat, fără a ignora faptul că asupra d-nului P.V. s-au exercitat presiuni fizice, psihice și de altă natură, că s-a încercat suprimarea sa în nenumărate rânduri, că i s-a furat identitatea, sens în care nu a avut buletin de identitate până în anul 1990, ceea ce a avut drept consecință faptul că nu a putut să se angajeze, să aibă o pensie raportată la anii de vechime corespunzători, să beneficieze de o locuință și de alte situații normale pentru un cetățean normal.

Instanța a ignorat cartea scrisă și depusă la dosar drept probă, precum și faptul că timp de peste 2 ani de zile reclamantul a solicitat audierea și vizionarea unei casete înregistrate pe postul TV BBS, ce conținea un film realizat de d-na L.H.L. Apelantul și-a exprimat nedumerirea cu privire la faptul că instanța de fond nu a reținut că la domiciliul său s-au efectuat nenumărate percheziții politice, că a reținut greșit faptul că a fost reținut numai 17 ore, când de fapt reținerile s-au făcut de mult mai multe ori și pe o perioadă mult mai îndelungată, precum și la faptul că instanța nu a reținut expulzarea sa din țară, acest lucru reieșind din cartea depusă la dosar și nefiind contestată de nici unul dintre pârâți.

Apelantul a arătat că nu poate fi de acord cu motivarea instanței de fond, în sensul că nu poate analiza încălcarea drepturilor sale din perspectiva actelor interne și internaționale care nu erau în vigoare la acea perioadă, câtă vreme, CNSAS i-a pus la dispoziție actele abia în ultimul an. Cu privire la capătul doi de cerere, apelantul a arătat că instanța de fond a considerat în mod greșit această cerere ca o mărturisire, când de fapt chiar Președintele B. a încercat o recunoaștere publică, dar nu a reușit să ducă la bun sfârșit o atare acțiune, din motive numai de domnia sa cunoscute. Referitor la capătul trei din cerere, apelantul a apreciat că instanța nu s-a pronunțat și nu a justificat respingerea acestuia, încălcând astfel dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. În ceea ce privește capătul patru din cerere, apelantul a considerat că instanța nu s-a pronunțat și nu a justificat respingerea acestuia, nefiind de acord cu motivarea instanței, potrivit căreia reclamantul ar fi primit o recunoaștere, drept pentru care, toate celelalte capete de cerere trebuie respinse. A mai susținut apelantul că acțiunea are un caracter civil, și nu politic, astfel că refuzul instanței de a judeca aceste cereri (capetele 2, 3 și 4) aduce atingere dispozițiilor art. 3 C. civ. În ceea ce privește termenul rezonabil, în care trebuia să se soluționeze cauza, apelantul a arătat că acțiunea soluționată în peste doi ani de la înregistrarea ei, nu poate fi considerată ca fiind rapid soluționată.

În final, apelantul a arătat că, în mod greșit instanța i-a cenzurat plata cheltuielilor de judecată, deoarece instanța trebuia să admită în integralitate plata acestora și nu să le înzecească, și de asemenea trebuia să îi oblige pe toți pârâții la plata acestora, așa cum s-a solicitat prin acțiune. Apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat hotărârea tribunalului pentru netemeinicie și nelegalitate, susținând în primul rând că instanța trebuia să admită excepția netimbrării acțiunii, câtă vreme art. 15 lit. g) și s) din Legea nr. 146/1997 nu-și găsesc aplicarea în cauza de față, întrucât nu este vorba despre o condamnare pe nedrept sau de despăgubiri civile pentru încălcarea drepturilor prevăzute de art. 2 și 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Prezenta acțiune are ca temei răspunderea civilă delictuală, obiectul ei fiind evaluabil în bani și supus timbrării potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 2 din Legea nr. 146/1997. În al doilea rând, apelantul a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în cauza de față, sub două aspecte: În primul rând Ministerul Finanțelor Publice nu are calitatea de reprezentant al Statului Român în raport de dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și art. 3 pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, care instituie un mandat legal de reprezentare a statului de către Ministerul Finanțelor numai în acea categorie de raporturi juridice în care statul, în virtutea personalității sale juridice este parte în mod nemijlocit, adică fără să mai existe o altă persoană juridică implicată într-un raport juridic de drepturi și obligații, în numele statului.

Sub al doilea aspect, apelantul a arătat că, chiar în cererea de chemare în judecată, la pagina 4, reclamantul afirmă că a fost supus la suferințe și umilințe fizice și psihice de Statul Român, prin reprezentanții săi legali, inclusiv de Ministerul de Interne, ori Ministerul Economiei și Finanțelor este străin de pretinsele raporturi juridice născute între securitate și reclamant, căci potrivit art. 37 din Decretul nr. 31/1954, statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat.

În al treilea rând, apelantul a reiterat excepția prescripției dreptului la acțiune în raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, având în vedere că reclamantul invocă persecuțiile la care a fost supus în perioada 1968-1989, pe care le putea solicita începând din anul 1989. În ceea ce privește suferințele și relele tratamente din perioada comunistă, reclamantul cunoștea atât întinderea suferințelor cât și persoanele vinovate încă de la data producerii lor, iar motivarea instanței, sub acest aspect, este contradictorie.

Referitor la fondul cauzei, apelantul a arătat că nici una dintre condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ., nu este întrunită în speță, pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru faptă proprie, căci așa cum arăta anterior, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru prigoana politică dusă împotriva sa și a familiei sale în perioada comunistă de diverse persoane menționate în dosarele securității. Prin încheierea de ședință din data de 7 mai 2009, instanța de apel a luat act, în temeiul dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., la renunțarea la judecată a apelantului-reclamant, față de pârâtul C.P.T., iar la data de 4 iunie 2009, apelantul reclamant și-a precizat cuantumul pretențiilor la 1.000.000 euro.

Prin decizia civilă nr. 415 din 18 iunie 2009, Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul P.V., a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins, ca prescrisă, cererea având ca obiect plata daunelor morale formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Serviciului Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, a Instituției Prezidențiale, prin Președintele României T.B., a domnului T.B. și a Guvernului României, prin Primul Ministru C.P.T. Respinge, pentru lipsa calității procesuale pasive a acestor pârâți, cererea de acordare a daunelor morale formulată în contradictoriu cu aceștia și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței, prin care s-au soluționat celelalte capete de cerere (capetele doi, trei și patru).

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția nulității acțiunii pentru netimbrare, instanța a arătat că Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, prevede la art. 15, că:" Sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la: s) stabilirea și acordarea despăgubirilor civile pentru pretinse încălcări ale drepturilor prevăzute la art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, cu modificările ulterioare; t) drepturile și interesele legitime pretinse de foștii deținuți și persecutați pentru motive politice în perioada regimului comunist din România". Art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se referă la dreptul la viață și la interzicerea torturii. Astfel, s-a reținut că oricare dintre situațiile reglementate de textul de lege citat poate justifica în mod valabil hotărârea instanței de fond de a nu obliga reclamantul să timbreze cererea la valoarea pretențiilor, câtă vreme reclamantul are calitatea de deținut și persecutat pentru motive politice în perioada regimului comunist din România și invocă inclusiv atingeri aduse dreptului la viață datorită tratamentelor inumane și degradante la care a fost supus în perioada 1967-1989.

Referitor la modalitatea în care instanța a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, curtea de apel a avut în vedere dispozițiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează posibilitatea instanțelor, de a uni cu fondul excepțiile invocate, în situația în care pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii. Sub acest aspect s-a reținut faptul că instanța de fond a făcut trimitere la textul de procedură, însă nu a administrat nici un fel de dovezi cu privire la această chestiune, pentru soluționarea excepției având în vedere exclusiv legislația specială care reglementează atribuțiile și competențele instituțiilor pârâte.

Tribunalul trebuia să admită excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Președintele României și Guvernul României față de motivarea corectă, cuprinsă în considerente, a cărei reluare este inutilă, însă a respins pe fond acțiunea față de aceștia. În continuare, s-a arătat că excepția privind prescripția dreptului la acțiune în acordarea despăgubirilor morale a fost respinsă de tribunal în temeiul dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu motivarea că din ansamblul materialului probatoriu rezultă că reclamantul a făcut demersuri pentru aflarea adevărului, însă nu a putut afla cine se face responsabil de producerea prejudiciului.

Curtea de apel a constatat că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care prevăd că termenul prescripției este de 3 ani, iar prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Tribunalul a ignorat faptul că art. 8 reglementează două momente alternative de la care începe să curgă termenul de prescripție și anume momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea și momentul obiectiv, al datei de la care trebuia, ori putea să cunoască aceste două elemente.

Raportându-ne la această distincție, se impune concluzia că începând cu data de 22 decembrie 1989 reclamantul în calitate de păgubit pute să acționeze, câtă vreme prejudiciul pe care îl invocă este urmarea unor fapte care s-au exercitat asupra persoanei sale, iar pe cel care răspunde de prejudiciu putea sau trebuia să-l cunoască în măsura în care l-a indicat și prin cererea de chemare în judecată. Dacă momentul la care a început să curgă termenul de prescripție se apreciază ca fiind acela de la care a putut solicita și primi informații de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, trebuie avut în vedere Legea nr. 187 din 7 decembrie 1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică, publicată în M. Of.

nr. 603 din 9 decembrie 1999, care la acea dată prevedea în art. 1 că: „(1) Orice cetățean român sau cetățean străin care după 1945 a avut cetățenie română are dreptul de acces la propriul dosar întocmit de organele securității, ca poliție politică. Acest drept se exercită la cerere și constă în studierea nemijlocită a dosarului, eliberarea de copii de pe actele dosarului și de pe înscrisurile doveditoare despre cuprinsul dosarului.

(2) Totodată persoana, subiect ai unui dosar din care rezultă că a fost urmărită de organele securității statului, are dreptul, la cerere, să afle identitatea agenților de securitate și a colaboratorilor, care au contribuit cu informații la completarea acestui dosar." S-a reținut că reclamantul a uzat de dispozițiile acestei legi, în acest sens fiind mărturie documentele eliberate de această instituție la data de 25 iulie 2001 - filele 236 și urm. vol. I, 12 iunie 2003-filele 55-58, 138 și urm. vol. I, 481-574 vol. II, vol. III până la fila 622. Aceste documente reprezintă dovezi ale suferințelor reclamantului, cunoscute de către acesta încă de la data la care s-au exercitat asupra sa.

În raport de toate aceste documente, acțiunea apare ca fiind prescrisă, aceasta fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 20 noiembrie 2006. În volumul III, după fila indicată, apar documente eliberate de aceeași instituție care poartă data de 22 septembrie 2006. Față de data eliberării acestor din urmă documente acțiunea nu ar fi prescrisă, însă reclamantul nu se raportează în mod special la acestea, nu leagă producerea prejudiciului de aspectele pe care tind să le dovedească acestea și nici nu justifică de ce nu le-a solicitat și depus în același timp cu primele documente obținute. Revenind la momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție, curtea de apel a apreciat că reclamantul putea și trebuia să depună acțiunea cel mai târziu după intrarea în vigoare a Legii nr. 187 din 7 decembrie 1999, privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică, cu ocazia obținerii primelor documente.

Faptul că reclamantul nu a putut afla cine se face responsabil de producerea prejudiciului, nu poate justifica amânarea sine die a momentului la care începe să curgă termenul de prescripție, căci nimic nu-l împiedica să introducă acțiunea de față înăuntrul termenului de prescripție, iar instanța să determine judecătorește, așa cum a făcut-o prin hotărârea apelată, persoana/persoanele responsabile. Totodată, s-a arătat că, chiar dacă, din punct de vedere juridic, reclamantul nu mai are posibilitatea obținerii unor despăgubiri pecuniare, acesta este și va fi onorat și respectat de generațiile actuale și de cele viitoare pentru lupta neobosită pe care a dus-o împotriva regimului totalitar, pentru suferințele îndurate de el și de familia sa în apărarea unor principii și drepturi fundamentale consacrate atât de documentele internaționale, cât și de Constituția României.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a constatat că, în mod corect instanța de fond a apreciat că în raport de dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice care prevăd că: „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afara de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop". Întrucât așa cum a precizat instanța de fond, nici Serviciul Român de Informații și nici Serviciul de Informații Externe nu sunt continuatori ai fostei Securități, nu se poate reține aplicabilitatea dispozițiilor art. 37 din decret care prevăd că: "Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, ale întreprinderilor și organizațiilor economice de stat, precum și ale oricăror alte organizații socialiste de stat, dacă ele sunt persoane juridice." Referitor la temeinicia susținută de apelant prin motivele de apel, a capetelor de cerere (să fie obligați pe toți pârâții să recunoască drepturile subiective ale reclamantului în perioada 1968 - decembrie 1989; să fie obligați, toți pârâții să recunoască faptul că după decembrie 1989 nu s-a dorit o recunoaștere publică a atrocităților săvârșite de regimul comunist asupra persoanei reclamantului și să îi oblige să depună diligentele necesare pentru aflarea torționarilor reclamantului și pedepsirea acestora), curtea de apel a achiesat la cele reținute de prima instanță, în sensul că recunoașterea la care face referire reclamantul, este în fapt o mărturisire care reprezintă un act personal, care nu poate fi impus de instanță și că de altfel,

această recunoaștere i-a fost deja acordată reclamantului prin diverse acte și fapte ale tuturor instituțiilor statului, care l-au invitat și onorat pentru lupta purtată înainte de revoluție. De asemenea, a stabili în instanță chestiunile prezentate drept capete de cerere distincte înseamnă a aduce atingere principiul separației puterilor în stat, garantat de Constituție, iar stabilirea unor fapte cu caracter istoric și social și politic nu intră în competența instanțelor. Împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac a recursului reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamantul a arătat, în esență, că instanța de apel în mod greșit a admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la capătul de cerere având ca obiect plata daunelor morale, întrucât termenul de prescripție se calculează de la momentul când CNSAS a predat ultimele acte din prima transă, adică anul 2006 și în prezent, ceea ce înseamnă că și în prezent reclamantul se află în termenul general de prescripție de 3 ani pentru promovarea acțiunii în justiție. Serviciul Român de Informații, ce administrează arhiva vechii securități nu a predat toate actele către CNSAS și, pe cale de consecință, reclamantul nici astăzi nu-și cunoaște toți torționarii, filatorii, urmăritorii, informatorii, toți securiștii.

Recurentul a mai arătat că nu se putea adresa instanțelor judecătorești începând cu data de 22 decembrie 1989, deoarece nu exista cadrul legal, social și de altă natură, legile comuniste fiind încă în vigoare atunci, iar unele și în prezent. Nu poate fi de acord nici cu data de 9 decembrie 1999, deoarece nu exista protocolul de predare al arhivei securității către CNSAS, acesta fiind definitivat după adoptarea H.G. nr. 731/2006, publicat în M. Of. din 15 iunie 2006. Totodată, reclamantul a învederat faptul că instanța de apel a recunoscut că prescripția începe să curgă pentru actele predate în anul 2006 de la acel moment, or procesul nu se putea deschide numai pe baza actelor anterioare anului 2006, acesta fiind deschis pe baza grosului actelor predate în anul 2006. Reclamantul, prin motivele de recurs, a reiterat și criticile privind calitatea procesuală a pârâților S.R.I.

și S.I.E. și privind greșita respingere a celorlalte capete de cerere ale acțiunii introductive, arătând că ambele instanțe au încălcat atât Rezoluția Parlamentului European cu privire la recunoașterea crimelor comunismului, cât și Raportul T. prezentat în Parlamentul Român și adoptat de acesta. În cuprinsul motivelor de recurs, reclamantul a invocat deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauzele Tacu și Orășel, ca practică judiciară și a enunțat mai multe texte de lege, respectiv art. 15 din Legea nr. 146/1997, art. 2 și 3 din Legea nr. 30/1994, art. 1 din Legea nr. 19/1990, Decretul nr. 224/1990, Legea nr. 68/2000, Ordonanța nr. 91/1999, art. 22 și 45 din Legea nr. 187/1999, Decizia nr. 51/2008 a Curții Constituționale, art. 31, 35 și 38 din O.G.

nr. 24/2008, art. 31 din Legea nr. 590/2003, H.G.R. nr. 731/2006, art. 7 și 8 din Hotărârea nr. 2/2008 a CNSAS, art. 148 și 154 din Constituția României, Legea nr. 157/2005, art. 37 din Decretul nr. 31/1954. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Prin acțiunea în justiție promovată, reclamantul-recurent urmărește a valorifica pretenții patrimoniale (capătul 1 de cerere), ca expresie a atingerii aduse unor drepturi personale nepatrimoniale. Or, potrivit normei legale incidente (art. 1 din Decretul nr. 167/1958), astfel de drepturi având un obiect patrimonial se sting prin prescripție, înăuntrul unui termen general de 3 ani (art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958).

Ca urmare, promovarea acțiunii în pretenții la data de 20 noiembrie 2006 este realizată cu depășirea termenului de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea nu poate fi stabilită mai târziu de 22 decembrie 1989. Aceasta, deoarece toate consecințele persecutării politice în timpul regimului comunist, despre care reclamantul face vorbire în cererea de chemare în judecată, sunt anterioare anului 1990. Așadar, fiind vorba de o faptă ilicită anterioară anului 1990 – moment până la care, dată fiind natura regimului politic, în mod evident nu se putea acționa și, ca atare, nu putea fi opusă titularului dreptului prescripția, întrucât aceasta nu curge contra celui care este în imposibilitate de a acționa – în mod corect instanța de apel a stabilit că prescripția a început să curgă după acest moment.

Afirmația recurentului în sensul că nu a dispus de mijloacele legale pentru susținerea și dovedirea unei acțiuni în justiție nu este de natură să ducă la o altă consecință asupra excepției prescripției extinctive. De altfel, promovarea acțiunii în anul 2006 îl situează, oricum, pe reclamant în afara termenului de prescripție, raportat și la momentul adoptării Legii nr. 187/1999, dată de la care a avut acces la documentele justificative ale pretențiilor. Pe de altă parte, momentul la care reclamantul s-a adresat cu cerere C.N.S.A.S. sau momentul la care această instituție i-a eliberat documentele (începând cu anul 2001) nu sunt de natură a modifica data de la care începe să curgă termenul de prescripție, întrucât, potrivit legii, aceasta nu este legată de procurarea mijloacelor de probă, ci de momentul nașterii dreptului la acțiune.

Altfel, ar însemna ca o instituție reglementată pentru asigurarea stabilității și înlăturarea incertitudinii în circuitul civil - prescripția extinctivă - să se transforme în contrariul acesteia, dacă fiecărei persoane i-ar fi îngăduit să promoveze acțiunea în justiție în funcție de momentul în care și-ar procura mijloacele de probă. Așadar, nașterea dreptului la acțiune este în strânsă corelație cu încălcarea dreptului subiectiv, pentru că de la această dată se poate vorbi de o stare de conflict care trebuie lămurită în termenul prevăzut de lege, altminteri s-ar ajunge, prin înlăturarea efectului sancționator al prescripției, la perpetuarea stărilor conflictuale la nivelul societății. Totodată, și jurisprudența C.E.D.O.

confirmă legalitatea soluției pronunțate de curtea de apel și atacată de recurent. Potrivit acesteia, instituția prescripției extinctive nu reprezintă în sine o atingere adusă dreptului subiectiv în substanța lui și nici o sarcină excesivă, disproporționată (impusă celui care își pierde dreptul prin opunerea prescripției), ci reprezintă mai degrabă, modalitatea de exercitare a unor drepturi care, lăsate în nelucrare vreme îndelungată, ar putea aduce atingere securității juridice a raporturilor civile și bunului mers al justiției (de ex. cauza J.A. Pye Oxford Land Ltd. C. Regatul Unit/30 august 2007). Față de toate aspectele reținute, urmează să se constate că perioada mare de timp în care reclamantul nu a depus diligența valorificării dreptului subiectiv în justiție, face să pară nerezonabilă pretenția sa în acest sens, raportată la exigențele pe care le presupune prescripția extinctivă.

Raportat la motivul de recurs analizat, este de reținut și faptul că jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de reclamant (cauzele Tacu și Orășel) este irelevantă pentru soluționarea prezentei cauze, față de cadrul procesual și situația de fapt diferită, ce au fost statuate în acele spețe. De altfel, odată cu adoptarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. nr. 396 din 11 iunie 2009, reclamantul are posibilitatea de a-și valorifica dreptul conform dispozițiilor acestei legi, în condițiile și termenele prevăzute de actul normativ enunțat.

Cu privire la criticile, reiterate în recurs, referitoare la calitatea procesuală pasivă a Serviciului Român de Informații și a Serviciului de Informații Externe, este de reținut motivarea instanțelor de fond, care în mod corect au arătat că aceste instituții ale statului nu sunt continuatori ai fostei Securități din timpul regimului comunist și, ca atare, nu se poate reține culpa acestora pentru persecuțiile la care a fost supus reclamantul și pentru suferințele cauzate ca o consecință a încălcării grave a drepturilor sale.

Nefondate sunt și susținerile, reiterate de asemenea, privind greșita respingere a celorlalte capete de cerere formulate, întrucât, așa cum în mod corect s-a reținut prin hotărârile pronunțate în cauză, recunoașterea la care face referire reclamantul este în fapt o mărturisire, care reprezintă un act personal și, pe de altă parte, a se pronunța instanța de judecată pe aspectele prezentate de reclamant drept capete de cerere distincte ar însemna o încălcare a principiului separației puterilor în stat, garantat de Constituție, întrucât se tinde la stabilirea unor fapte cu caracter social, politic, istoric, care nu intră în competența instanțelor judecătorești. Față de cele ce preced, recursul dedus judecății va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.V. împotriva deciziei nr. 415 din 18 iunie 2009 a Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2010.