ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1141/2010

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 7 aprilie 2006, reclamantul C.G. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat la plata sumei de 38.009 RON reprezentând despăgubiri materiale și 10.000.000 Euro, reprezentând daune morale, pentru arestarea pe nedrept, la data de 22 octombrie 1982 și condamnarea sa la moarte, prin sentința nr. 9/A din 27 ianuarie 1984 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost cercetat pentru presupuse infracțiuni săvârșite în dauna avutului obștesc, arestat preventiv și supus, pe perioada detenției la tratamente inumane, bătăi și cruzimi, fiind lipsit de orice fel de îngrijiri medicale.

Urmare acestor torturi, mai arată reclamantul, și obligației de a purta în permanență lanțuri la picioare, a suferit o gravă decalcifiere, fapt ce a condus la scurtarea piciorului. Prin decizia nr. 25 din 10 octombrie 1994, Curtea Supremă de Justiție, a admis recursul în anulare formulat de Procurorul General și casând sentința nr. 9/A a Tribunalului Militar Teritorial București, a restituit cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în vederea completării urmăririi penale, revocând măsura arestării. La 10 ianuarie 2006, a fost înștiințat că s-a dispus încetarea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 215 1 , art. 289, art. 291 și art. 264 C. pen.

Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 125 din 22 ianuarie 2007, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de 38.009 RON cu titlu de despăgubiri materiale precum și la plata echivalentului în lei a sumei de 5000 Euro reprezentând daune morale, la momentul plății. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamantul s-a aflat în stare de arest, atât la fostul I.G.M. cât și în diverse penitenciare din București și din țară, o perioadă de 7 ani și 2 luni, timp în care a fost supus la suferințe de natură fizică și psihică. Cât privește despăgubirile materiale, se mai arată, acestea reprezintă drepturile salariale de care reclamantul a fost privat pe toată perioada cât a fost în stare de arest, sume ce urmează a fi indexate cu rata inflației.

Tot astfel, daunele morale solicitate reprezintă dimensiunea suferințelor fizice și psihice pe care acesta le-a îndurat în timpul cât s-a aflat în detenție, la care se adaugă implicațiile de ordin moral, social și afectiv pe care măsura arestării dispusă pe nedrept le-a avut asupra reclamantului și familiei acestuia. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, care, prin decizia nr. 727/A din 19 noiembrie 2007, a respins ca nefondate apelurile declarate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, reclamantul C.G. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Prin decizia nr. 3837 din 11 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamant și pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a casat decizia atacată precum și încheierea dată în camera de consiliu la 10 decembrie 2007 iar în consecință a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, reținând că decizia pronunțată în soluționarea apelurilor nu conțin argumentele ce au justificat, adoptarea soluției ci doar prezentarea situației de fapt reținută de prima instanță și criticile formulate prin intermediul celor trei apeluri exercitate în cauză. Lipsa motivării propriu zise a fost suplinită prin pronunțarea ulterioară a unei încheieri de îndreptare a erorii materiale, cu justificarea că respectiva greșeală ar fi fost determinată de modalitatea tehnoredactării hotărârii.

Or, procedând de o asemenea manieră instanța de control judiciar a încălcat principiul dezinvestirii care presupune că, după adoptarea soluției, instanța nu mai poate reveni asupra acesteia inclusiv prin aducerea unor argumente suplimentare sau prin motivarea propriu zisă pentru că, raportat la cazul concret, puterea sa jurisdicțională s-a epuizat. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 737/A din 16 octombrie 2008, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamant și pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, reținând că împrejurarea potrivit căreia reclamantul a fost scos de sub urmărire penală doar cu privire la una din infracțiunile pentru care a fost arestat, respectiv cea de subminare a economiei naționale, nu poate înlătura total răspunderea pârâtului.

Cât privește daunele morale, s-a reținut că prin condamnarea pe nedrept a reclamantului, la moarte, pentru o faptă pentru care ulterior s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, i s-a adus acestuia o atingere a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, iar traumele psihice și suferințele fizice provocate, dovedite cu actele medicale depuse la dosar și depozițiile martorilor audiați la fond, pot și trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri. Prin încheierea din 19 noiembrie 2009, dată în camera de consiliu, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul deciziei nr. 737/A din 16 octombrie 2008, în sensul menționării numărului, datei și instanței care a pronunțat sentința împotriva căreia au fost declarate apelurile, respectiv sentința civilă nr. 125 din 22 ianuarie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

În cauză, au declarat recurs în termen legal, atât reclamantul C.G. cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor. În recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantul critică decizia atacată în apel, pe considerentul cuantumului prea redus al despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, în condițiile în care, prin probele administrate a reușit să facă dovada suferințelor fizice și psihice îndurate în timpul detenției nelegale din perioada comunistă. Astfel, se arată, suma de 5000 Euro, este neîndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului cauzat, cuantificarea acestuia fiind total greșită. Invocând același temei de drept, pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor critică hotărârea instanței de control judiciar susținând că au fost ignorate dispozițiile legale privind termenele procedurale impuse de art. 504-506 C. proc.

pen., instanța neobservând că acțiunea a fost formulată cu depășirea termenului de prescripție de 1 an. Astfel, se arată, acțiunea reclamantului a fost formulată la 7 aprilie 2006, deși Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare declarat în cauză de procurorul general, la data de 10 octombrie 1994. Pe fondul cauzei, recurentul susține că instanța de apel a motivat acordarea despăgubirilor morale prin susțineri neconforme probelor administrate, incluzând în categoria despăgubirilor și elemente fără nici o legătură cu „răspunderea statală obiectivă în materie”.

Astfel, probațiunea efectuată pentru fundamentarea solicitărilor din acțiune este precară, constituindu-se în cea mai mare parte din probe echivoce sau având la bază simple susțineri, în condițiile în care era posibilă o probațiune obiectivă, instanța trebuind să aibă în vedere și faptul că procesul penal a încetat, în speță, datorită intervenirii prescripției, ceea ce a paralizat analizarea existenței faptei, vinovăției și pericolului social. Recursurile se privesc ce nefondate urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed. Oricât de subiectiv ar fi caracterul prejudiciului moral decurgând din arestarea ori condamnarea pe nedrept, este unanim admis, atât în doctrină cât și în practica judiciară că repararea acestuia trebuie să ofere victimei o satisfacție cu caracter compensatoriu, astfel încât dimensiunea reparațiunii pentru suferința omenească să fie, dacă nu integrată, măcar pe cât posibil, suficientă și proporțională cu prejudiciul suferit.

Cum, în acest domeniu operează, prin natura lucrurilor, o anumită doză de aproximare, de apreciere, întrucât dauna morală, oricât de profundă, nu se pretează întotdeauna la exacte evaluări pecuniare, se constată că suma de 5000 Euro (echivalentul în lei) acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri morale nu depășește limitele funcției reparatorii a acestui tip de răspundere. Ca atare, instanțele au reținut corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, cuantumul daunelor acordate pentru acoperirea acestuia nefiind nici exagerat, nici subevaluat, dimpotrivă înscriindu-se în limitele unei reparații integrale echitabile și adecvate pentru suferințele omenești încercate de reclamant și familia sa.

Astfel, nu poate fi contestat că arestarea preventivă și respectiv privarea de libertate a reclamantului, într-un interval de 7 ani și 2 luni, pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, inclusiv pentru subminarea economiei naționale, faptă pe care ulterior s-a dovedit că nu a comis-o au pricinuit acestuia o vătămare adusă demnității, onoarei, pricinuindu-i suferințe atât de natură psihică cât și fizică, îndurate pe parcursul stării de detenție, la mai multe penitenciare din București și din țară. Răspunzând și criticii reclamantului vizând cuantumul scăzut al daunelor morale, față de suma solicitată prin cererea introductivă, instanța de control judiciar, cuantificând prejudiciul moral a avut în vedere și aspectele particulare ale cauzei legate de inculparea recurentului, pentru mai multe fapte penale, dintre care, pentru infracțiunea de delapidare, soluția dispusă în final a fost aceea de încetare a procesului penal pentru intervenirea prescripției.

Lunga detenție suferită însă de reclamant și condamnarea sa la moarte, au fost determinate de punerea acestuia sub acuzare pentru săvârșirea infracțiunii de subminare a economiei naționale, în legătură cu care, soluția finală, a fost aceea de scoatere de sub urmărire penală, în acord cu exigențele impuse prin dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen. (a se vedea filele 5 și 11 – dos. 12774/3/2006 al Tribunalului București, secția a III-a civilă). Cât privește critica vizând prescripția dreptului la acțiune al reclamantului este important de precizat că această chestiune a fost invocată pentru prima dată în cel de-al doilea recurs formulat de pârât împotriva deciziei dată în rejudecare, nefăcând obiect al dezbaterii nici la fond și nici în apel în sensul de a se concretiza într-o critică formulată împotriva hotărârii pronunțată de prima instanță.

Or, recursul nu este o cale de atac devolutivă, menirea acestei căi extraordinare de atac nefiind aceea de a rejudeca pricina ci de a realiza o examinare a hotărârii atacate, prin prisma exigențelor art. 304 Cod procedură civilă. De altfel, susținerea nu este fondată, din probele administrate rezultând fără echivoc că soluția de scoatere de sub urmărire penală, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 165 alin. (2) C. pen., i-a fost comunicată reclamantului la data de 14 noiembrie 2005 (a se vedea f. 14 – dos. fond) iar cererea introductivă s-a formulat la 7 aprilie 2006, în temeiul defipt prin lege. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursurile urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile reclamantului C.G. și pârâtului Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 737/A din 16 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2010.