ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1141/2010

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La 7 aprilie 2006, reclamantul C.G.

a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca

prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat la plata sumei de 38.009 RON

reprezentând despăgubiri materiale și 10.000.000 Euro, reprezentând daune

morale, pentru arestarea pe nedrept, la data de 22 octombrie 1982 și

condamnarea sa la moarte, prin sentința nr. 9/A din 27 ianuarie 1984 pronunțată

de Tribunalul Militar Teritorial București.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că a fost cercetat pentru presupuse infracțiuni săvârșite în dauna

avutului obștesc, arestat preventiv și supus, pe perioada detenției la

tratamente inumane, bătăi și cruzimi, fiind lipsit de orice fel de îngrijiri

medicale.

Urmare acestor torturi, mai arată

reclamantul, și obligației de a purta în permanență lanțuri la picioare, a

suferit o gravă decalcifiere, fapt ce a condus la scurtarea piciorului.

Prin decizia nr. 25 din 10 octombrie

1994, Curtea Supremă de Justiție, a admis recursul în anulare formulat de

Procurorul General și casând sentința nr. 9/A a Tribunalului Militar Teritorial

București, a restituit cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București,

în vederea completării urmăririi penale, revocând măsura arestării.

La 10 ianuarie 2006, a fost

înștiințat că s-a dispus încetarea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor prev. de art. 215

1

, art. 289, art. 291 și art. 264 C.

pen.

Investit în primă instanță,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 125 din 22

ianuarie 2007, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de

38.009 RON cu titlu de despăgubiri materiale precum și la plata echivalentului

în lei a sumei de 5000 Euro reprezentând daune morale, la momentul plății.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut în esență că reclamantul s-a aflat în stare de arest, atât

la fostul I.G.M. cât și în diverse penitenciare din București și din țară, o

perioadă de 7 ani și 2 luni, timp în care a fost supus la suferințe de natură

fizică și psihică.

Cât privește despăgubirile

materiale, se mai arată, acestea reprezintă drepturile salariale de care

reclamantul a fost privat pe toată perioada cât a fost în stare de arest, sume

ce urmează a fi indexate cu rata inflației.

Tot astfel, daunele morale

solicitate reprezintă dimensiunea suferințelor fizice și psihice pe care acesta

le-a îndurat în timpul cât s-a aflat în detenție, la care se adaugă

implicațiile de ordin moral, social și afectiv pe care măsura arestării dispusă

pe nedrept le-a avut asupra reclamantului și familiei acestuia.

Soluția a fost menținută de Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie,

care, prin decizia nr. 727/A din 19 noiembrie 2007, a respins ca nefondate

apelurile declarate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, reclamantul C.G. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei

și Finanțelor.

Prin decizia nr. 3837 din 11 iunie

2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

a admis recursurile declarate de reclamant și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor, a casat decizia atacată precum și

încheierea dată în camera de consiliu la 10 decembrie 2007 iar în consecință a

trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, reținând că decizia pronunțată

în soluționarea apelurilor nu conțin argumentele ce au justificat, adoptarea

soluției ci doar prezentarea situației de fapt reținută de prima instanță și

criticile formulate prin intermediul celor trei apeluri exercitate în cauză.

Lipsa motivării propriu zise a fost

suplinită prin pronunțarea ulterioară a unei încheieri de îndreptare a erorii

materiale, cu justificarea că respectiva greșeală ar fi fost determinată de

modalitatea tehnoredactării hotărârii.

Or, procedând de o asemenea manieră

instanța de control judiciar a încălcat principiul dezinvestirii care presupune

că, după adoptarea soluției, instanța nu mai poate reveni asupra acesteia

inclusiv prin aducerea unor argumente suplimentare sau prin motivarea propriu

zisă pentru că, raportat la cazul concret, puterea sa jurisdicțională s-a

epuizat.

În rejudecare, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia nr. 737/A din 16 octombrie 2008, a respins ca nefondate apelurile

declarate de reclamant și pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, reținând că împrejurarea potrivit căreia reclamantul a fost scos de

sub urmărire penală doar cu privire la una din infracțiunile pentru care a fost

arestat, respectiv cea de subminare a economiei naționale, nu poate înlătura

total răspunderea pârâtului.

Cât privește daunele morale, s-a

reținut că prin condamnarea pe nedrept a reclamantului, la moarte, pentru o

faptă pentru care ulterior s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, i s-a

adus acestuia o atingere a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului,

iar traumele psihice și suferințele fizice provocate, dovedite cu actele

medicale depuse la dosar și depozițiile martorilor audiați la fond, pot și

trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri.

Prin încheierea din 19 noiembrie

2009, dată în camera de consiliu, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a dispus îndreptarea erorii materiale

strecurată în dispozitivul deciziei nr. 737/A din 16 octombrie 2008, în sensul

menționării numărului, datei și instanței care a pronunțat sentința împotriva

căreia au fost declarate apelurile, respectiv sentința civilă nr. 125 din 22 ianuarie

2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

În cauză, au declarat recurs în

termen legal, atât reclamantul C.G. cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor.

În recursul său, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantul critică decizia atacată

în apel, pe considerentul cuantumului prea redus al despăgubirilor acordate cu

titlu de daune morale, în condițiile în care, prin probele administrate a

reușit să facă dovada suferințelor fizice și psihice îndurate în timpul detenției

nelegale din perioada comunistă.

Astfel, se arată, suma de 5000 Euro,

este neîndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului cauzat, cuantificarea

acestuia fiind total greșită.

Invocând același temei de drept,

pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor critică hotărârea

instanței de control judiciar susținând că au fost ignorate dispozițiile legale

privind termenele procedurale impuse de art. 504-506 C. proc. pen., instanța

neobservând că acțiunea a fost formulată cu depășirea termenului de prescripție

de 1 an.

Astfel, se arată, acțiunea

reclamantului a fost formulată la 7 aprilie 2006, deși Curtea Supremă de

Justiție a admis recursul în anulare declarat în cauză de procurorul general,

la data de 10 octombrie 1994.

Pe fondul cauzei, recurentul susține

că instanța de apel a motivat acordarea despăgubirilor morale prin susțineri

neconforme probelor administrate, incluzând în categoria despăgubirilor și

elemente fără nici o legătură cu „răspunderea statală obiectivă în materie”.

Astfel, probațiunea efectuată pentru

fundamentarea solicitărilor din acțiune este precară, constituindu-se în cea

mai mare parte din probe echivoce sau având la bază simple susțineri, în

condițiile în care era posibilă o probațiune obiectivă, instanța trebuind să

aibă în vedere și faptul că procesul penal a încetat, în speță, datorită

intervenirii prescripției, ceea ce a paralizat analizarea existenței faptei,

vinovăției și pericolului social.

Recursurile se privesc ce nefondate

urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed.

Oricât de subiectiv ar fi caracterul

prejudiciului moral decurgând din arestarea ori condamnarea pe nedrept, este

unanim admis, atât în doctrină cât și în practica judiciară că repararea

acestuia trebuie să ofere victimei o satisfacție cu caracter compensatoriu,

astfel încât dimensiunea reparațiunii pentru suferința omenească să fie, dacă

nu integrată, măcar pe cât posibil, suficientă și proporțională cu prejudiciul

suferit.

Cum, în acest domeniu operează, prin

natura lucrurilor, o anumită doză de aproximare, de apreciere, întrucât dauna

morală, oricât de profundă, nu se pretează întotdeauna la exacte evaluări

pecuniare, se constată că suma de 5000 Euro (echivalentul în lei) acordată

reclamantului cu titlu de despăgubiri morale nu depășește limitele funcției

reparatorii a acestui tip de răspundere.

Ca atare, instanțele au reținut

corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, cuantumul daunelor acordate

pentru acoperirea acestuia nefiind nici exagerat, nici subevaluat, dimpotrivă

înscriindu-se în limitele unei reparații integrale echitabile și adecvate

pentru suferințele omenești încercate de reclamant și familia sa.

Astfel, nu poate fi contestat că

arestarea preventivă și respectiv privarea de libertate a reclamantului,

într-un interval de 7 ani și 2 luni, pentru săvârșirea mai multor infracțiuni,

inclusiv pentru subminarea economiei naționale, faptă pe care ulterior s-a

dovedit că nu a comis-o au pricinuit acestuia o vătămare adusă demnității,

onoarei, pricinuindu-i suferințe atât de natură psihică cât și fizică, îndurate

pe parcursul stării de detenție, la mai multe penitenciare din București și din

țară.

Răspunzând și criticii reclamantului

vizând cuantumul scăzut al daunelor morale, față de suma solicitată prin

cererea introductivă, instanța de control judiciar, cuantificând prejudiciul

moral a avut în vedere și aspectele particulare ale cauzei legate de inculparea

recurentului, pentru mai multe fapte penale, dintre care, pentru infracțiunea

de delapidare, soluția dispusă în final a fost aceea de încetare a procesului

penal pentru intervenirea prescripției.

Lunga detenție suferită însă de

reclamant și condamnarea sa la moarte, au fost determinate de punerea acestuia

sub acuzare pentru săvârșirea infracțiunii de subminare a economiei naționale,

în legătură cu care, soluția finală, a fost aceea de scoatere de sub urmărire

penală, în acord cu exigențele impuse prin dispozițiile art. 504-506 C. proc.

pen. (a se vedea filele 5 și 11 – dos. 12774/3/2006 al Tribunalului București,

secția a III-a civilă).

Cât privește critica vizând

prescripția dreptului la acțiune al reclamantului este important de precizat că

această chestiune a fost invocată pentru prima dată în cel de-al doilea recurs

formulat de pârât împotriva deciziei dată în rejudecare, nefăcând obiect al

dezbaterii nici la fond și nici în apel în sensul de a se concretiza într-o

critică formulată împotriva hotărârii pronunțată de prima instanță.

Or, recursul nu este o cale de atac

devolutivă, menirea acestei căi extraordinare de atac nefiind aceea de a

rejudeca pricina ci de a realiza o examinare a hotărârii atacate, prin prisma

exigențelor art. 304 Cod procedură civilă.

De altfel, susținerea nu este fondată,

din probele administrate rezultând fără echivoc că soluția de scoatere de sub

urmărire penală, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 165 alin. (2)

C. pen., i-a fost comunicată reclamantului la data de 14 noiembrie 2005 (a se

vedea f. 14 – dos. fond) iar cererea introductivă s-a formulat la 7 aprilie

2006, în temeiul defipt prin lege.

Așa fiind, în considerarea celor ce

preced, recursurile urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile reclamantului C.G.

și pârâtului Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 737/A din 16

octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie

2010.