ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3031/2013

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin decizia civilă nr. 1866 din 15

martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I

civilă, a fost respins, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții D.V.T. și C.A. împotriva deciziei nr. 34IA din

28 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În motivare, instanța a reținut că, în

apel, au fost respectate dispozițiile art. 315 și art. 316 C. proc. civ.,

întrucât pretenția reclamanților a fost clar identificată de instanțele

fondului ca fiind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare din 23 februarie 1948 și a fost cercetată după coordonatele

stabilite prin decizia civilă nr. 797 A din 11 decembrie 2007 a Curții de Apel

București.

Această decizie a statuat cu caracter irevocabil,

sub puterea lucrului judecat, că examinarea cauzelor de nulitate a contractului

de vânzare-cumpărare reclamat în justiție nu poate fi făcută doar din perspectiva

Legii nr. 10/2001, ci și a dispozițiilor de drept comun care reglementează condițiile

de valabilitate a actelor juridice.

Instanța de apel a apreciat că dispozițiile

legii speciale nu pot conduce la un fine de neprimire a cererii de chemare în judecată

a reclamanților, respectiv la inadmisibilitatea unei astfel de cereri.

De asemenea, a reținut că soluția pronunțată

de către Tribunal este favorabilă reclamanților și, drept urmare, în mod corect

s-a apreciat că premisa ce se impunea a fi respectată, cererea de aderare la apel

să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe, nu este îndeplinită. Condiția

de admisibilitate a cererii de aderare la apel s-a raportat în mod corect la soluția

pronunțată de prima instanță și nicidecum la considerații ce vizează însuși fondul

raportului juridic litigios.

Curtea de apel a mai arătat și că este

corectă soluția excepției lipsei calității procesuale pasivă în ceea ce o privește

pe pârâta Biblioteca M., față de dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998

conform cărora în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului,

titularul dreptului de administrare are obligația să arate instanței cine este titularul

dreptului de proprietate,

iar

alin. (5) al aceluiași art. 12 dispune că, în astfel de litigii, statul este reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice, iar unitățile administrativ-teritoriale de către

Consiliul General al Municipiului București sau de către consiliile locale.

A fost înlăturată și critica referitoare

la încheierea respectivului contract de vânzare-cumpărare cu respectarea condițiilor

de validitate a unui act juridic.

În

baza probelor administrate în cauză, inclusiv a raportului

de expertiză grafologică, tocmai pentru că a avut atributul aprecierii acestora,

curtea de apel a reținut în mod corect că, părțile, la momentul încheierii actului

de vânzare-cumpărare au avut capacitatea de a contracta, și-au exprimat un consimțământ

valabil cu privire la obiectul vânzării, care se afla în ființă - fiind de altfel

bine determinat, prin descrierea sa în amănunt, vânzarea purtând și asupra întregului

mobilier - prețul, cauza încheierii contractului, fiind licită, morală, fiind bine

determinat și detaliat în ceea ce privește modalitatea efectivă de plată.

În

privința consimțământului, ca și cauză de nulitate absolută,

a reținut corect că numai lipsa totală a consimțământului, cazul erorii - obstacol

ar fi putut conduce la nulitatea absolută a unui act juridic.

Circumstanțele cauzei au relevat că vânzătorii

au semnat în mod efectiv actul de vânzare-cumpărare, semnăturile acestora fiind

reale și neprezentând tremurături, fiind realizate cu naturalețe, aspecte constatate

de raportul de expertiză criminalistică efectuat în cauză.

În

egală măsură au fost avute în vedere dispozițiile art. 966-968

C. civ., în raport de care s-a analizat atât scopul imediat, respectiv prefigurarea,

reprezentarea contraprestației, în speță fiind vorba de preț - prețul înstrăinării

imobilului fiind constatat a fi serios și descris în amănunt în cuprinsul contractului

de vânzare-cumpărare, dar și scopul mediat, motivul determinant al încheierii actului

juridic civil - din această perspectivă relevante nefiind actele și faptele exterioare

actului juridic civil autentic, ci calitatea unuia dintre vânzători, S.I., aceea

de avocat și senator al României, aspect care nu poate conduce la concluzia că acesta,

la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu a avut prefigurarea

mentală a avantajelor pe care le-ar fi putut obține prin valorificarea prețului

plătit.

S-au avut în vedere prevederile art. 967

C. civ., conform cărora cauza este prezumată până la dovada contrarie, prezumția

nefiind răsturnată în cauză.

Împotriva acestei decizii D.V.T. și C.A.

au formulat cerere de revizuire.

În motivarea cererii, întemeiată pe dispozițiile

art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a arătat că unul din motivele pentru care

instanța de recurs ar fi respins recursul promovat de revizuenți ar fi fost existența

capacității de folosință a cumpărătoarei D., la semnarea contractului de vânzare-cumpărare

din 1948.

Ulterior pronunțării deciziei atacate,

revizuenții au intrat în posesia a mai multe înscrisuri respectiv adresele din 27

octombrie 2006 a Ministerului Finanțelor Publice și din 06 noiembrie 2006, din 01

noiembrie 2006 ale Ministerului Administrației și Internelor Arhivele Naționale,

din care rezultă că nu există date despre înregistrarea sau existența societății

D., la Tribunalul Ilfov, secția

I c

omercială

între anii 1945-1948 și la Ministerul Industriei și Comerțului între anii 1940-1948.

Mai mult, aceste înscrisuri demonstrează

nu doar subordonarea juridică și administrativă a societăți D. în raport de Casa

de Administrare a Bunurilor Inamice, conform Decretului Lege nr. 182 din 21 martie

1946 și Legii nr. 91/1945, dar și lipsa oricăror resurse proprii, ceea ce arată

că această societate nu avea personalitate juridică și capacitate de a încheia acte

juridice.

În concluzie, actul de vânzare-cumpărare

din 1948 încheiat de autorii revizuenților și societate D. este lovit de nulitate

absolută.

Analizând excepția inadmisibilității cererii

de revizuire,

Înalta

Curte constată următoarele:

Conform dispozițiilor art. 322 alin.

(1) C. proc. civ., obiect al cererii de revizuire pot fi hotărârile date de instanța

de recurs atunci când acestea evocă fondul.

Evocarea fondului de către instanța de

recurs, ca expresie a uneia din condițiile prealabile de admisibilitate a cererii

de revizuire, presupune fie stabilirea unei alte situații de fapt decât cea care

fusese reținută în etapele procesuale anterioare, fie aplicarea altor dispoziții

legale la împrejurările de fapt ce fuseseră pe deplin stabilite, în oricare din

ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății decât

cea care fusese aleasă până în acel moment. O astfel de situație nu se întâlnește

în cazul în care instanța de recurs respinge recursul.

Condiția ca hotărârea a cărei revizuire

se cere să evoce fondul pricinii este impusă de caracterul acestei căi extraordinare

de atac, care este o cale de retractare, prin care se cere instanței de judecată

care a soluționat fondul unui proces să revină asupra hotărârii atacate, invocându-se

împrejurări noi care, de regulă, s-au ivit ulterior pronunțării hotărârii.

Regula prevăzută de art. 322 alin. (1)

C. proc. civ. este în sensul că hotărârea supusă revizuirii este o hotărâre prin

care s-a rezolvat fondul pretenției ce a fost dedusă judecății.

În speța dedusă judecății, hotărârea instanței

de recurs supusă revizuirii, prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat

de reclamanți (revizuienții din prezenta cauză), nu a evocat fondul pricinii, împrejurare

care conduce la soluția de respingere a cererii ca inadmisibila, în conformitate

cu dispozițiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de revizuire, s-a

susținut că atât doctrina cât și jurisprudența au stabilit că evocarea fondului,

prin hotărârea instanței de recurs, se realizează nu numai atunci când instanța,

admițând recursul, a casat hotărârea atacată și a rejudecat pricina, dar și atunci

când instanța de recurs a făcut, prin hotărârea sa, analiza de fond a pricinii,

abordând pricina și cu privire la problemele de fond ale acesteia, fără a se limita

la verificările de legalitate la care se referă art. 304 C. proc. civ.

Această susținere este nefondată, întrucât

o analiză a situației de fapt nu ar duce la îndeplinirea condiției de admisibilitate

prevăzută de art. 322 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme soluția pronunțată de

instanță este în sensul respingerii recursului. în plus, în speța de față s-a constatat

că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale la situația

de fapt reținută.

Având în vedere cele arătate mai sus, văzând

dispozițiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 326 C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire

formulată de revizuentii D.V.T. și C.A. împotriva deciziei civile nr. 1866 din 15

martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30

mai 2013.