ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5505/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanții G.G.F. și G.G.A. au solicitat anularea Deciziei nr. 33 din 21 iunie 2012, emisă de Vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 96/2008 emisă de Comisia Județeană Brăila pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și acordarea de despăgubiri pentru bunurile abandonate de autorul lor G.S. la refugiul său din Basarabia în anul 1944. Prin Sentința nr. 489 din 23 octombrie 2012 Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele: - a admis acțiunea formulată de reclamanții G.G.F.

și G.G.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, având ca obiect despăgubire, - a dispus anularea Deciziei nr. 33 din 21 iunie 2012 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Hotărârea nr. 96/2008 emisă de Comisia Județeană Brăila pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și, în consecință, a obligat pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să emită o hotărâre de recunoaștere a dreptului reclamanților de a primi despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003, pentru fabrica de cherestea și depozit situate în orașul Ismail, str. P., abandonate în timpul refugiului din 1944. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că autorul reclamanților a avut calitatea de refugiat, dovedită cu înscrisuri a căror valabilitate și autenticitate nu au fost contestate de către autoritățile administrative, că în cauză au fost depuse mai multe înscrisuri doveditoare din care rezultă că, la momentul refugiului, autorul reclamanților a avut în proprietate mai multe bunuri, discuția purtându-se în privința unei fabrici și depozit de cherestea, precum și a unui restaurant sau han, că din descrierea petiționarului nu rezultă cu claritate ce bunuri ar fi abandonat, dar comisia de aplicare a legii putea și trebuia să facă o astfel de analiză.

Instanța a reținut că, în privința restaurantului sau hanului în care erau vândute băuturi spirtoase, este îndoielnic faptul că acesta a fost abandonat, atâta vreme cât din mențiunile aflate la fostul registru al comerțului rezultă că autorul reclamanților a încetat activitățile legate de acesta încă din 10 ianuarie 1944 și că, în privința fabricii de cherestea și a depozitului, reclamanții au produs suficiente mijloace de probă directe sau indirecte din care rezultă atât existența, cât și abandonarea lor la momentul refugiului. Instanța a mai reținut că toate aceste mijloace de probă fac dovada că autorul reclamanților a avut în proprietate la data refugiului cel puțin o fabrică de cherestea și un depozit, din care a făcut vânzări masive trupelor nemțești și în care au mai rămas, la 23 august 1944, 580 m.c.

cherestea. Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că în cauză s-a făcut dovada existenței bunurilor abandonate la momentul refugiului, respectiv a unei fabrici de cherestea, probabil un gater pentru debitat bușteni, precum și depozitul aferent acesteia, astfel că a admis acțiunea și a dispus anularea actelor administrative contestate și obligarea autorității pârâte să emită o hotărâre de recunoaștere a dreptului reclamanților la despăgubiri în condițiile Legii nr. 290/2003. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Înainte de a analiza motivele de recurs formulate, examinând cu prioritate excepția invocată, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Brăila, secția de contencios administrativ și fiscal. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Obiectul prezentului litigiu este reprezentat de o acțiune în anularea unor acte administrative, emise în procedura reglementată de Legea nr. 290/2003 și obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri în temeiul acestui act normativ.

Cererea de chemare în judecată are ca temei de drept prevederile Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, respectiv ale Normelor metodologice pentru aplicarea acestui act normativ aprobate prin H.G. nr. 1120/2006. Înalta Curte apreciază că pentru corecta soluționare a problemei de drept aflată în litigiu sunt relevante prevederile art. 8 din Legea nr. 290/2003.

Astfel, potrivit art. 8 alin. (3) - (6) din Legea nr. 290/2003: „(3) În termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulțumit de hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, poate face contestație la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. (4) În termen de cel mult 60 de zile, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestațiile și le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreședintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

(5) Hotărârile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare. (6) Hotărârile pronunțate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.” De asemenea, art. 17 alin. (6) din H.G. nr. 57/2008 privind modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003 aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, menționează faptul că „deciziile vicepreședintelui sunt supuse controlului judecătoresc, conform prevederilor legale, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul”.

În altă ordine de idei, trebuie precizat că art. 6 alin. (7) din O.U.G nr. 25/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, cu modificările și completările ulterioare, prevede că, “prin decizie, vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, dispune plata despăgubirilor acordate în conformitate cu aceste legi, stabilite prin hotărâri ale comisiilor județene, respectiv ale comisiei municipiului București.

(…). Deciziile de plată prin care se modifică hotărârile inițiale, deciziile de invalidare și cele prin care se soluționează contestațiile se comunică beneficiarilor și pot fi atacate în termen de 30 de zile la secția de contencios administrativ.” Din interpretarea tuturor acestor texte normative rezultă faptul că actele administrative emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în aplicarea Legii nr. 290/2003 pot fi contestate la instanța de contencios administrativ, fiind vorba de o competență exclusivă a tribunalului. Ca atare, sunt aplicabile dispozițiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., care dispun că necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt grad, în contextul în care prezenta cauză a fost judecată de către o curte de apel.

Nu există nici o îndoială că, întotdeauna, competența materială a instanței de judecată este reglementată de norme imperative. Având în vedere că în litigiul de față suntem în prezența unei acțiuni având drept temei juridic Legea nr. 290/2003, trebuie aplicat principiul lex specialia generalibus derogant, fiind vorba despre un litigiu generat de aplicarea unei norme speciale. Ținând seama de obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că, în speță, competența de soluționare a cauzei, în raport de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 290/2003 și ale art. 17 și 18 din H.G. nr. 1120/2006, modificată prin H.G.

nr. 57/2008, aparține Tribunalului Brăila, secția de contencios administrativ și fiscal, dat fiind caracterul derogatoriu al normelor de procedură instituite prin actele normative enunțate anterior, care stabilesc în mod expres competența materială de soluționare a unor astfel de cauze în favoarea secției de contencios administrativ a Tribunalului, atât în ceea ce privește stabilirea dreptului, cât și referitor la efectuarea plăților.

Întrucât aceste norme cu caracter special, derogatoriu de la dreptul comun, prevăd competența exclusivă a secției de contencios administrativ a tribunalului în ceea ce privește acțiunile având ca obiect contestarea hotărârilor Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, pentru identitate de rațiune, competența materială este aceeași și în privința acțiunilor privind obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la plata sumelor stabilite în baza aceleiași Legi nr. 290/2003, soluție de principiu ce a fost adoptată de Plenul judecătorilor secției contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 23 noiembrie 2009, conform art. 33 alin. (1) și (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum domiciliul reclamanților se află situat pe raza teritorială a localității Brăila, competent să soluționeze cauza este Tribunalul Brăila, secția de contencios administrativ și fiscal. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 alin. (3) și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Brăila, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva Sentinței nr. 489 din 23 octombrie 2012 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Brăila, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 mai 2013. Procesat de GGC - AS