ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5505/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții G.G.F.

și G.G.A. au solicitat anularea Deciziei nr. 33 din 21 iunie 2012, emisă de

Vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților -

Direcția pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin care a fost respinsă

contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 96/2008 emisă de Comisia

Județeană Brăila pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și acordarea de

despăgubiri pentru bunurile abandonate de autorul lor G.S. la refugiul său din

Basarabia în anul 1944.

Prin Sentința nr. 489

din 23 octombrie 2012 Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și

fiscal, a dispus următoarele:

- a admis acțiunea

formulată de reclamanții G.G.F. și G.G.A., în contradictoriu cu pârâta

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, având ca obiect

despăgubire,

- a dispus anularea

Deciziei nr. 33 din 21 iunie 2012 emisă de Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților și Hotărârea nr. 96/2008 emisă de Comisia Județeană

Brăila pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și, în consecință, a obligat pe

pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să emită o

hotărâre de recunoaștere a dreptului reclamanților de a primi despăgubiri în

baza Legii nr. 290/2003, pentru fabrica de cherestea și depozit situate în

orașul Ismail, str. P., abandonate în timpul refugiului din 1944.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că autorul

reclamanților a avut calitatea de refugiat, dovedită cu înscrisuri a căror valabilitate

și autenticitate nu au fost contestate de către autoritățile administrative, că

în cauză au fost depuse mai multe înscrisuri doveditoare din care rezultă că,

la momentul refugiului, autorul reclamanților a avut în proprietate mai multe

bunuri, discuția purtându-se în privința unei fabrici și depozit de cherestea,

precum și a unui restaurant sau han, că din descrierea petiționarului nu

rezultă cu claritate ce bunuri ar fi abandonat, dar comisia de aplicare a legii

putea și trebuia să facă o astfel de analiză.

Instanța a reținut

că, în privința restaurantului sau hanului în care erau vândute băuturi

spirtoase, este îndoielnic faptul că acesta a fost abandonat, atâta vreme cât

din mențiunile aflate la fostul registru al comerțului rezultă că autorul reclamanților

a încetat activitățile legate de acesta încă din 10 ianuarie 1944 și că, în

privința fabricii de cherestea și a depozitului, reclamanții au produs

suficiente mijloace de probă directe sau indirecte din care rezultă atât

existența, cât și abandonarea lor la momentul refugiului.

Instanța a mai

reținut că toate aceste mijloace de probă fac dovada că autorul reclamanților a

avut în proprietate la data refugiului cel puțin o fabrică de cherestea și un

depozit, din care a făcut vânzări masive trupelor nemțești și în care au mai

rămas, la 23 august 1944, 580 m.c. cherestea.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea a apreciat că în cauză s-a făcut dovada existenței

bunurilor abandonate la momentul refugiului, respectiv a unei fabrici de

cherestea, probabil un gater pentru debitat bușteni, precum și depozitul

aferent acesteia, astfel că a admis acțiunea și a dispus anularea actelor

administrative contestate și obligarea autorității pârâte să emită o hotărâre

de recunoaștere a dreptului reclamanților la despăgubiri în condițiile Legii

nr. 290/2003.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Înainte de a analiza

motivele de recurs formulate, examinând cu prioritate excepția invocată, Înalta

Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță

necompetentă, astfel că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3

C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în baza art. 312

alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre

competentă soluționare la Tribunalul Brăila, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Pentru a ajunge la

această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

Obiectul prezentului

litigiu este reprezentat de o acțiune în anularea unor acte administrative,

emise în procedura reglementată de Legea nr. 290/2003 și obligarea pârâtei la

acordarea de despăgubiri în temeiul acestui act normativ.

Cererea de chemare în

judecată are ca temei de drept prevederile Legii nr. 290/2003 privind acordarea

de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a

acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și

Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și aplicării Tratatului de Pace

între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie

1947, respectiv ale Normelor metodologice pentru aplicarea acestui act normativ

aprobate prin H.G. nr. 1120/2006.

Înalta Curte

apreciază că pentru corecta soluționare a problemei de drept aflată în litigiu

sunt relevante prevederile art. 8 din Legea nr. 290/2003.

Astfel, potrivit art.

8 alin. (3) - (6) din Legea nr. 290/2003:

„(3) În termen de 15

zile de la comunicare, solicitantul nemulțumit de hotărârea comisiei județene,

respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, poate

face contestație la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților -

Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

(4) În termen de cel

mult 60 de zile, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților -

Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestațiile și le va

aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreședintelui Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează activitatea

Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

(5) Hotărârile

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru

aplicarea Legii nr. 290/2003 sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi

atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu

modificările ulterioare.

(6) Hotărârile

pronunțate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.”

De asemenea, art. 17

alin. (6) din H.G. nr. 57/2008 privind modificarea Normelor metodologice de

aplicare a Legii nr. 290/2003 aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, menționează

faptul că „deciziile vicepreședintelui sunt supuse controlului judecătoresc,

conform prevederilor legale, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la

comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia

domiciliază solicitantul”.

În altă ordine de

idei, trebuie precizat că art. 6 alin. (7) din O.U.G nr. 25/2007 privind stabilirea

unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, cu

modificările și completările ulterioare, prevede că, “prin decizie,

vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care

coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, dispune plata

despăgubirilor acordate în conformitate cu aceste legi, stabilite prin hotărâri

ale comisiilor județene, respectiv ale comisiei municipiului București. (…).

Deciziile de plată

prin care se modifică hotărârile inițiale, deciziile de invalidare și cele prin

care se soluționează contestațiile se comunică beneficiarilor și pot fi atacate

în termen de 30 de zile la secția de contencios administrativ.”

Din interpretarea

tuturor acestor texte normative rezultă faptul că actele administrative emise

de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în aplicarea Legii

nr. 290/2003 pot fi contestate la instanța de contencios administrativ, fiind

vorba de o competență exclusivă a tribunalului.

Ca atare, sunt aplicabile

dispozițiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., care dispun că necompetența este de

ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt

grad, în contextul în care prezenta cauză a fost judecată de către o curte de

apel.

Nu există nici o

îndoială că, întotdeauna, competența materială a instanței de judecată este

reglementată de norme imperative.

Având în vedere că în

litigiul de față suntem în prezența unei acțiuni având drept temei juridic

Legea nr. 290/2003, trebuie aplicat principiul lex specialia generalibus

derogant, fiind vorba despre un litigiu generat de aplicarea unei norme

speciale.

Ținând seama de

obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că, în speță,

competența de soluționare a cauzei, în raport de dispozițiile art. 8 din Legea

nr. 290/2003 și ale art. 17 și 18 din H.G. nr. 1120/2006, modificată prin H.G.

nr. 57/2008, aparține Tribunalului Brăila, secția de contencios administrativ

și fiscal, dat fiind caracterul derogatoriu al normelor de procedură instituite

prin actele normative enunțate anterior, care stabilesc în mod expres

competența materială de soluționare a unor astfel de cauze în favoarea secției

de contencios administrativ a Tribunalului, atât în ceea ce privește stabilirea

dreptului, cât și referitor la efectuarea plăților.

Întrucât aceste norme

cu caracter special, derogatoriu de la dreptul comun, prevăd competența

exclusivă a secției de contencios administrativ a tribunalului în ceea ce

privește acțiunile având ca obiect contestarea hotărârilor Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii

nr. 290/2003, pentru identitate de rațiune, competența materială este aceeași

și în privința acțiunilor privind obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților la plata sumelor stabilite în baza aceleiași Legi nr. 290/2003,

soluție de principiu ce a fost adoptată de Plenul judecătorilor secției

contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție la

data de 23 noiembrie 2009, conform art. 33 alin. (1) și (3) din Regulamentul

privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Cum domiciliul

reclamanților se află situat pe raza teritorială a localității Brăila,

competent să soluționeze cauza este Tribunalul Brăila, secția de contencios

administrativ și fiscal.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 alin. (3) și

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința

atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Brăila,

secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

împotriva Sentinței nr. 489 din 23 octombrie 2012 a Curții de Apel Galați,

secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Brăila,

secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 31 mai 2013.

Procesat de GGC - AS