ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5176/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5176/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Brăila la 11 iulie 2007, reclamanta T.P. a chemat în

judecată pârâții Statul Român prin M.E.F., M.E.C.T. București, I.Ș.J. Brăila,

solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Brăila, aflat în

posesia pârâtului I.Ș.J. Brăila, precum și restituirea sumei de 33.872,71 lei

către Statul Român prin M.F.P., primită cu titlul de despăgubire, în baza

Hotărârii nr. 2848 din 30 august 1999 emisă de Comisia

pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul Consiliului

General al Mun. București.

În motivarea acțiunii, întemeiată pe dreptul

comun, reclamanta a arătat că, în calitate de soție supraviețuitoare a lui T.P.I.,

descendent al lui P.N. și N.C., s-a adresat autorităților române pentru

restituirea imobilului, prin hotărârea sus menționată acordându-i-se despăgubiri,

imobilul fiind dobândit de autorul P.N., conform actului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 129 din 26 ianuarie 1938, cu nr. stradal de la acea dată.

Pârâții I.Ș.J. Brăila și M.E.C.T.

au invocat, prin întâmpinări, excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare, după apariția Legii nr. 10/2001 fiind obligatorie de urmat

procedura legii speciale și excepția lipsei calității procesuale pasive a I.Ș.J.

Brăila.

Prin Sentința nr. 670 din 29 octombrie 2007,

Tribunalul Brăila, secția civilă a respins ca inadmisibilă acțiunea în

revendicare, reținând în esență, că reclamanta a obținut despăgubiri în sumă de

33.872,71 lei, pe care le-a încasat, urmare cererii sale formulată în temeiul Legii

. nr. 112/1995, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului.

Astfel, prin considerentele

sentinței, instanța de fond a mai reținut că, reclamanta s-a adresat cu

notificare, conform legii speciale, însă aceasta a fost tardiv introdusă, fapt

care a determinat sesizarea instanței de drept comun, cu o acțiune în

revendicare.

S-a susținut de către Tribunalul

Brăila, că urmare pronunțării asupra excepției de inadmisibilitate a acțiunii

în revendicare, alte excepții nu pot fi analizate.

Împotriva sentinței tribunalului

a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru greșita soluționare a excepției

inadmisibilității, cu consecința respingerii acțiunii.

Soluția pronunțată de instanța de

fond a fost schimbată prin Decizia nr. 35/ A din 12 februarie 2008 a Curții de

Apel Galați, secția civilă, care a admis apelul declarat de reclamanta T.P., a

desființat sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași

instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a

reținut că este greșită interpretarea instanței de fond, potrivit căreia, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispozițiile dreptului comun, art. 480-481

C. civ., rămân fără eficiență cu privire la imobilele ce fac obiectul Legii nr.

10/2001 și, procedând ca atare, instanța de fond a interzis reclamantei

exercitarea unuia dintre drepturile fundamentale consacrate de Constituția

României, respectiv cel care privește accesul liber la justiție.

Constatând că prima instanță, în mod greșit,

a rezolvat litigiul fără a intra în cercetarea fondului, Curtea de Apel Galați

a admis apelul și a trimis cauza spre rejudecare, făcând aplicarea prevederilor

art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Hotărârea Curții de Apel Galați a

fost menținută prin Decizia nr. 5397 pronunțată la 11 mai 2009, de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care a

respins recursurile declarate de pârâții M.E.C.T. și de I.Ș.J. Brăila împotriva

Deciziei nr. 35/ A din 12 februarie 2008.

Instanța supremă a reținut, în

esență, că nu se poate aprecia, de plano, că existența Legii nr. 10/2001,

exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un "bun", în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Pârâtul M.E.C.I. a depus

întâmpinare (filele 7-10 dosar fond rejudecare) prin care a solicitat

respingerea acțiunii, deoarece reclamanta nu a făcut dovada dreptului de

proprietate asupra imobilului, care, în realitate nu a fost corect

individualizat, din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul1938,

rezultând că autorii N.P. și N.C. au fost proprietarii imobilului situat în

Brăila.

Prin Sentința civilă nr. 227 pronunțată la 1

martie 2010, Tribunalul Brăila a admis acțiunea reclamantei T.P. în

contradictoriu cu pârâții Statul Român prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P.

Brăila, M.E.C.I. (fost M.E.C.T.) precum și I.Ș.J. Brăila.

A dispus obligarea pârâților să lase în

deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei, imobilul situat în

municipiul Brăila, Jud. Brăila format din construcție S+P+E și teren în

suprafață de 950 mp.

A dispus obligarea reclamantei să restituie

pârâtului Statul Român prin M.F.P. suma de 338.727.120 lei vechi, respectiv

33.872,71 lei, încasată în baza Hotărârii nr. 2848 din 30 august 1999 emisă de

Consiliul General al Mun. București, pentru imobilul mai sus individualizat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

rejudecare a reținut că imobilul este în prezent administrat de I.Ș.J. Brăila,

instituție aflată în subordinea M.E.C.T., datele tehnice existente în fișa

imobilului, corespunzând cu cele din fișa tehnică și de calcul, a

despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 112/1995.

Cu privire la dovada dreptului de

proprietate, instanța de fond a susținut ca reclamanta a făcut dovada, atât la

Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995, cât și în acțiunea în revendicare a

dreptului de proprietate al autorilor săi, din probele administrate, rezultând

că imobilul revendicat a aparținut autorilor reclamantei, P.N. și C.P., fiind

naționalizat de stat, în temeiul Decizia nr. 92/1950.

Tribunalul Brăila a reținut că, dacă nu ar fi

fost identitate între imobile, reclamanta nu ar fi putut beneficia nici de

măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995.

Aceeași instanță a stabilit că, dacă au fost

îndeplinite condițiile în procedura prevăzută de legea specială cu privire la

dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, precum și dovada calității

de moștenitor, nu se poate susține în acțiunea în revendicare întemeiata pe

dreptul comun, contrariul, chiar dacă temeiul de drept pe baza căruia se

solicită restituirea imobilului este diferit.

În rejudecare, instanța a constatat că are calitate procesuală

pasivă în cauză I.Ș.J. Brăila, deoarece pe tărâmul acțiunii în revendicare, raportul

juridic se configurează pasiv cu posesorul neproprietar.

S-a mai

reținut și că, astfel cum rezultă din adresele înaintate de U.A.T. Brăila prin

primar, imobilul revendicat nu face parte din domeniul public și privat al

statului, fiind deținut fără titlu.

Ca atare,

instanța de rejudecare a constatat că se impune obligarea reclamantei la

restituirea sumei încasată cu titlul de despăgubiri, în baza Legii nr. 112/1995,

întrucât, în sens contrar, s-ar realiza o îmbogățire fără justă cauză, în condițiile

în care s-ar restitui imobilul în natură, posibilitatea restituirii despăgubirilor

încasate în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind reglementată și de Legea nr. 10/2001,

care are caracter

reparator.

Împotriva

sentinței tribunalului au declarat apel pârâții Statul Român prin M.F.P.,

reprezentat prin D.G.F.P.Brăila, M.E.C.T.S. precum și I.Ș.J. Brăila,

criticând-o pentru nelegalitate și netememicie.

Prin Decizia

civilă nr. 181/ A din 22 iunie 2010, Curtea de Apel Galați a respins, ca

nefondate, apelurile declarate de pârâții Statul

Român

prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Brăila, M.E.C.T.S. precum și de I.Ș.J.

Brăila.

Împotriva Deciziei nr. 1811/ A. din 22 iunie 2010 a Curții de Apel

Galați, secția civilă, au declarat recurs, pârâții I.Ș.J. Brăila, M.E.C.T.S.,

precum și Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Brăila,

criticând-o

pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., toți recurenții

solicitând admiterea recursurilor, modificarea hotărârii atacate și, pe fond,

respingerea acțiunii formulată de reclamanta T.P., ca nefondată.

1.

Criticile comune celor trei recursuri, potrivit cărora

„hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii" se referă, sub un prim aspect, la faptul că, în mod nelegal,

instanța de apel a reținut că reclamanta și-a dovedit dreptul de proprietate

asupra imobilului revendicat, întrucât din actele depuse la dosar nu există

identitate asupra imobilului, în raport cu înscrisurile depuse.

2.

Sub cel de-al doilea aspect, criticile comune numai

recursurilor declarate de pârâții I.Ș.J. Brăila și Statul Român prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.F.P. Brăila, vizează nelegalitatea deciziei atacate, în

sensul că, instanța de apel a dat o greșită interpretare dispozițiilor art. 992

C. civ., întrucât în cauza dedusă judecății, nu sunt incidente aceste

prevederi.

Prin Decizia civilă nr.

5051 din 9 iunie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursurile

declarate de pârâții I.Ș.J. Brăila, M.E.T.S., precum și de Statul Român prin M.F.P.

– prin D.G.F.P. Brăila, a casat Decizia civilă nr. 181/ A din 22 iunie 2010 a Curții

de Apel Galați și a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași instanță de apel.

În esență, instanța superioară

a concluzionat că, în mod greșit, instanța de apel a dat o relevanță probatorie

unor înscrisuri cu privire la care a reținut că ar face dovada dreptului de

proprietate, respectiv referatul Comisiei Locale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995;

adresa din 10 iulie 2008, privind nomenclatorul stradal, schițe, fotografii.

Au fost avute în

vedere și neconcordanțele evidente și cu privire la data dobândirii imobilului,

folosit în prezent de către Palatul Copiilor și Elevilor Brăila, situat în și

care anterior s-a aflat în folosința Întreprinderii de Gospodărie Orășenească

Brăila, având această destinație încă din anul 1936, anterior deci momentului

în care autorii reclamantei - 1938 – au cumpărat un imobil.

De asemenea, s-a

indicat instanței de trimitere să administreze probe utile și concludente și

sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate referitor la momentul

dobândirii acestuia și analizarea criticilor referitoare la lipsa de incidență

a dispozițiilor art. 992 C. civ.

Conformându-se

tuturor recomandărilor obligatorii ale Înaltei Curți, în temeiul art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., Curtea de Apel Galați a pus în discuția părților,

necesitatea completării probatoriilor administrate în fața instanței de fond,

atât în privința depunerii oricăror alte acte doveditoare a dobândirii

dreptului de proprietate de către autorii reclamantului, cât și cu privire la

identificarea corectă a imobilului în litigiu, orice dubiu cu privire la

evoluția numărului stradal – 87, fost 79, redevenit 97 urmând a fi eliminat

doar printr-o expertiză tehnică de specialitate.

Prin Decizia civilă nr.

10/ A din 11 martie 2013, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins ca

nefondate apelurile declarate de pârâții I.Ș.J. Brăila, M.E.C.T.S. București,

Statul Român prin M.F.P. București reprezentat de D.G.F.P. Brăila împotriva Sentinței

civile nr. 227 din 1 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Brăila în Dosarul nr.

2886/113/2009.

Curtea a apreciat că

se impune respingerea apelurilor declarate de către cei trei pârâți – Statul

Român, prin M.F.P., I.Ș.J. Brăila și M.E.C.T.S., pentru următoarele

considerente;

Din actul de vânzare

cumpărare din 16 octombrie 1891 ( depus pentru prima dată în rejudecare)

rezultă o serie de elemente tehnice ce au avut o importanță covârșitoare în

identificarea imobilului, respectiv – „ imobilul nostru, situat în Brăila, iar

vecini în stânga cu imobilul dl G.H., în dreapta – G.C., având fațada de 19 m

și 45 cm iar fundul de 49 m și 80 cm.”

Pornind de la aceste

elemente tehnice, s-a putut urmări atât evoluția imobilului (de la un

proprietar la altul) cât și menținerea conformației construcțiilor edificate pe

terenul respectiv, în funcție și de autorizațiile de construcție de

„permisiunea” depusă, de asemenea, în rejudecare.

În acest context,

Curtea nu a primit apărarea pârâtului I.Ș.J. Brăila, în sensul că imobilul revendicat,

încă din anul 1936 ar fi fost în folosința Î.G.O. Brăila, ulterior fiind

folosit de către Palatul Copiilor și Elevilor Brăila.

Pornind de la

descrierea imobilului – din actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1891,

același imobil a fost înstrăinat, de către moștenitorii cumpărătorului W.S.,

tocmai autorilor reclamantei, C. și N.P., conform actului autentificat sub nr. 129

din 26 ianuarie 1938.

Cum, în același an,

Primăria Mun. Brăila, a eliberat, Autorizația din 8 iulie 1938 ce includea și

planurile vizate de Serviciile Tehnice ale Mun. și proiectul clădirii,

autorizația respectivă incluzând și descrierea imobilului – autorizării pe dl.

N.T.P. de a construi pe terenul proprietatea sa, un corp de clădire cu subsol,

parter și mansardă precum și un corp de clădire în fundul curții, compus din 4

încăperi cu destinație de dependințe și cu un gard de beton și fier în lungime

de 10 m”, Curtea reține că imobilul în litigiu nu putea fizic să fi fost în

administrarea sau folosința Î.G.O. Brăila încă din 1936, cum eronat pretind

pârâții.

Așadar, în cauză s-a

făcut atât dovada certă a dreptului de proprietate asupra imobilului cât și

identificarea întocmai a acestuia, față de multitudinea documentelor depuse în

dosar și raportarea acestora la nomenclatorul stradal Brăila, Curtea

formându-și convingerea că imobilul revendicat de reclamantă este unul și

același cu cel dobândit de către autorii săi – prin actul de vânzare-cumpărare

din 1938 și edificat de către acesta, în baza autorizațiilor eliberate de

Primăria Brăila în același an.

Că, la data

naționalizării, la poziția 288 în anexa la Dec. nr. 92/1950, fără nicio altă

descriere, se arată doar că se naționalizează de la P.T.N., imobilul din

Brăila, nu poate fi interpretat în sensul existenței unei neconcordanțe dintre

imobilul naționalizat și cel revendicat în cauză de esență fiind faptul

preluării abuzive a imobilului de la autorul reclamantei. De altfel, ulterior,

imobilul a revenit la același număr, așa cum rezultă din evidența numerotării

poștale a imobilelor, așa cum rezultă din actele și inventarierea imobilelor,

anexă la raport, fila 77 dosar apel rejudecare.

Referitor la critica

neincidenței în speță a dispozițiilor art. 992 C. civ., este adevărat că

potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoanele care au primit

despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în

natură, au obligația returnării sumei reprezentând despăgubirea primită,

actualizată cu indicele de inflație, dacă imobilul nu a fost vândut până la

data intrării în vigoare a prezentei legi, însă, în speță, reclamanta nu a

solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, astfel încât nici

textul prevăzut de norma specială nu poate fi aplicat în cauză.

De altfel, atât timp

cât reclamanta este de acord cu returnarea sumei primite ca despăgubire, pentru

același imobil, în baza Legii nr. 112/1995, opoziția pârâților cu privire la

temeiul invocat pentru aceasta – respectiv textul de drept comun – art. 992 C.

civ., are mai puțină relevanță.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs M.E.C.T.S. București și Statul Român prin M.F.P.

București reprezentat de D.G.F.P. Brăila, invocând, în esență, următoarele

argumente.

Hotărârea este

lipsita de temei legal, fiind data cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,

motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod eronat,

instanța de apel a reținut în motivarea hotărârii recurate, că nu este

important temeiul invocat de reclamanta în susținerea acțiunii, atâta timp cât

este de acord cu restituirea sumei primite ca despăgubire pentru același

imobil, în baza Legii nr. 112/1995 și astfel opoziția pârâților cu privire

la acest aspect nu are relevanta.

Stabilirea temeiului

de drept este esențială, tocmai pentru stabilirea circumstanțelor și a

regulilor juridice necesare pentru explicarea și lămurirea procesului.

Reclamanta nu se

poate prevala de dispozițiile dreptului comun și nici de dispozițiile art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană. neavând un bun sau o

speranță legitimă în sensul prevăzut de Convenție.

În esență, în mod

greșit, instanța de apel a dat o relevanță probatorie unor înscrisuri cu

privire la care a reținut că reclamanta ar face dovada dreptului de

proprietate, respectiv referatul Comisiei Locale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995

și adresa din 10 iulie 2008, privind nomenclatorul stradal, schițe, fotografii.

Au fost avute în

vedere și neconcordanțele evidente și cu privire la data dobândirii imobilului,

folosit în prezent de către Palatul Copiilor și Elevilor Brăila, care anterior

s-a aflat în folosința Î.G.O. Brăila, având această destinație încă din anul

1936, anterior deci momentului în care autorii reclamantei - 1938 – au cumpărat

un imobil.

Or, reclamanta a

început procedura prevăzuta de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, a

formulat cerere în revendicare, care a fost respinsa ca tardiv formulată, fără

a ataca însă aceasta dispoziție în instanță.

Recurentul M.E.C.T.S.

București a invocat, în plus și că prin Hotărârea nr. 2848 din 30 august 1999

emisă în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanta a primit despăgubiri în sumă de

338.827.120 lei pentru imobilul format din construcție și teren, situat în

Brăila.

Faptul că reclamanta

nu a atacat hotărârea nr. 2848/1999, că nu a înțeles să uziteze de prevederile

legii speciale. Legea nr. 10/2001 care îi dădea posibilitatea de a solicita

restituirea în natură, cu condiția returnării sumei reprezentând despăgubirea

primită, nu poate fi imputată pârâților.

Or, reclamanta a început

procedura prevăzută de legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001, a formulat

cerere în revendicare, care a fost respinsă ca tardiv formulată, fără a ataca însă

aceasta dispoziție în instanță.

În această situație,

intimata-reclamantă nu mai putea porni acțiune în revendicare pe calea

dreptului comun.

Legea nr. 10/2001 a

suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să

diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l,

totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios,

afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

În speță, reclamanta

nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica

posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare.

Recursurile sunt

întemeiate.

Examinând

susținerile recurenților, Înalta Curte constată că acestea se

încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să fie

analizate din această perspectivă.

Este întemeiată

critica recurenților-pârâți în ceea ce privește faptul că, din

perspectiva jurisprudenței recente a Curții Europene de la

Strasbourg, reclamanta nu are în patrimoniul său un bun, în sensul art. 1 din

Protocolul 1, adițional la C.E.D.O.

Astfel, analizând

actele și lucrările dosarului se reține că prin acțiunea

formulată la data de 11 iulie 2007, reclamanta T.P. a chemat în judecată statul

român prin M.F.P., M.E.C. și I.Ș.J. Brăila, pentru ca prin hotărârea

ce va fi pronunțată să se dispună restituirea în natură a imobilului

situat în Brăila, precum și restituirea sumei de 33.872,71 lei despăgubire

primită în baza Legii nr. 112/1995.

Într-un ciclu

procesual anterior, prin Decizia civ. nr. 35/ A din 12 februarie 2008 a

Curții de Apel Galați, secția civilă, confirmată prin Decizia nr.

5397 din 11 mai 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală, s-a

statuat cu putere de lucru judecat că instanța de fond a fost investită cu

o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, stabilind astfel cadrul

procesual și limitele dezbaterii judiciare.

Pentru a analiza

acțiunea în revendicare, instanța trebuia să aprecieze dacă în

patrimoniul reclamantei se afla dreptul de proprietate asupra imobilului în

litigiu, aspect care permitea aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ. din

1864.

Or, în speță,

instanțele anterioare au apreciat în mod eronat că reclamanta este

titulara unui drept real asupra imobilului revendicat, în raport de regimul

juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv de statul român.

La momentul

apariției Legii nr. 112/1995, reclamanta a formulat cerere de acordare a

despăgubirilor, obținând Hotărârea nr. 2848 din 30 august 1999, prin care

i s-au acordat despăgubiri în valoare de 338.827.120 lei, pentru imobilul teren

și construcție, situate în Brăila.

Această hotărâre cu

caracter administrativ nu are valoarea unui titlu de proprietate, având doar

scopul de stabili un drept de creanță în favoarea reclamantei,

creanță ce reprezintă modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii, în

conformitate cu Legea nr. 112/1995.

În ceea ce

privește documentele depuse la dosarul cauzei în ciclurile procesuale

anterioare, respectiv actele de proprietate ale antecesorilor reclamantei,

acestea nu sunt suficiente pentru a demonstra că aceasta are un bun în sensul

jurisprudenței recente a C.E.D.O.

Astfel, în hotărârea

M.A. și alții contra României, publicată în M. Of. nr. 778 din 22

noiembrie 2010, Curtea a statuat asupra noțiunii de bun actual, precizând

că existența unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara

oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie

instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă

în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Or, în prezenta

cauză, intimata-reclamantă nu poate invoca o hotărâre judecătorească care să

fie conformă cu accepțiunea jurisprudenței europene în această

materie. Reclamanta și-a întemeiat pretenția dedusă judecății pe

simpla speranță de i se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost

drept de proprietate, pe care este de multă vreme în imposibilitatea de a-l

exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1

din Protocolul 1 adițional la Convenție.

În acest context,

reclamanta nu poate dovedi existența bunului în patrimoniul său,

condiție esențială pentru formularea acțiunii în revendicare, pe

calea dreptului comun. În consecință, aceasta nu poate pretinde un drept

la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condițiile art. 480 C.

civ., reclamanta având doar drepturile create în baza Legii nr. 10/2001, valorificabile

pe cale separată.

Așa fiind,

instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor

legale ce guvernează acțiunea în revendicare, deoarece reclamanta nu poate

invoca existența în patrimoniul său a unui titlu de proprietate pe care

să-l opună pârâților.

În ceea ce privește

celelalte critici formulate de recurenții-pârâți referitoare la

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun,

acestea sunt neîntemeiate, de vreme ce acest aspect a fost tranșat cu

putere de lucru judecat, într-un ciclu procesual anterior, prin Decizia civilă nr.

35/ A din 12 februarie 2008 a Curții de Apel Galați, secția

civilă, confirmată prin Decizia nr. 5397 din 11 mai 2009, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală.

Recurenții au mai

formulat și o serie de critici privind modalitatea de apreciere a probelor de

către instanța de apel, respectiv a dovedirii dreptului de proprietate în

raport de actele depuse la dosar, aspecte ce se subsumează unor critici de

netemeinicie a deciziei atacate cu recurs.

Or, stabilirea

chestiunilor de fapt ale procesului aparține judecătorilor fondului cauzei, iar

eventualele critici sub acest aspect nu se circumscriu motivelor de recurs

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în actuala sa configurație.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9,

raportate la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., urmează să admită recursurile

declarate de pârâții Statul Român prin M.F.P. și M.E.N., împotriva Deciziei

nr. 10/ A din 11 martie 2013 a Curții de Apel Galați. secția I civilă.

Urmează să modifice decizia, în sensul că va admite apelurile declarate de

pârâți împotriva Sentinței nr. 227 din 1 martie 2010 a Tribunalului

Brăila, secția civilă.

Urmează să schimbă

sentința în tot, în sensul că va respinge ca neîntemeiată acțiunea în

revendicare formulată de reclamanta T.P. în contradictoriu cu pârâții.

Urmează să înlăture dispoziția de obligare a reclamantei la restituirea

sumei de 33.872, 71 lei, încasate în baza hotărârii nr. 2848 din 30 august 1999,

emisă de Consiliul General al Mun. București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Brăila

și M.E.N. împotriva Deciziei nr. 10/ A din 11 martie 2013 a Curții de Apel Galați,

secția I civilă.

Modifică decizia, în

sensul că admite apelurile declarate de pârâți împotriva Sentinței nr. 227 din 1

martie 2010 a Tribunalului Brăila, secția civilă.

Schimbă sentința în

tot, în sensul că respinge ca neîntemeiată acțiunea în revendicare formulată de

reclamanta T.P., în contradictoriu cu pârâții.

Înlătură dispoziția

de obligare a reclamantei la restituirea sumei de 33872,71 lei, încasată în

baza Hotărârii nr. 2848 din 30 august 1999, emisă de Consiliul general al Mun. București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 noiembrie 2013.