ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5141/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 8 decembrie 2011, reclamanta SC L.R. SCS a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F. – D.G.F.P. a Jud. Ilfov – B.S.C. și A.N.A.F., D.G.A.M.C.: obligarea autorității fiscale la emiterea Deciziei de soluționare a Contestației fiscale, în temeiul art. 210 și următoarele C. proc. fisc., republicat, în termen de 10 de zile de la pronunțarea hotărârii; obligarea autorității fiscale, în temeiul art. 18 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, la plata de penalități către societate în cuantum de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, în situația neîndeplinirii în termen legal a obligației stabilite de instanță, în urma admiterii primului capăt de cerere de mai sus; obligarea Autorității pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauza.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este o societate comercială în comandită simplă, specializată în comerț cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă de produse alimentare, dar desfășoară totodată și activități specifice sectorului imobiliar, conform cod. C.A.E.N. nr. 6820 „închirierea și subînchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate". Societatea este înregistrată ca plătitor de T.V.A. din data de 19 martie 2003 în cadrul D.G.F.P. Ilfov, conform Certificatului de înregistrare în scopuri de T.V.A., începând cu data de 1 ianuarie 2011. Împotriva Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală, la data de 4 octombrie 2011, cu respectarea termenului legal de 30 de zile pentru formularea plângerii prealabile, Societatea a formulat contestație fiscală, în condițiile art. 205 și următoarele C. proc.

fisc. La data de 18 noiembrie 2011, D.G.F.P. Ilfov a emis Adresa nr. 73065, prin care a comunicat societății că a transmis Contestația fiscală spre competentă soluționare, către D.G.A.M.C. A mai arătat reclamanta că, termenul prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. a expirat la data de 18 noiembrie 2011, iar până la data prezentei cereri de chemare în judecată, societatea nu a primit niciun răspuns la Contestația fiscală formulată. La data de 3 februarie 2012, pârâta D.G.F.P. a Jud. Ilfov a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect. Prin Sentința nr. 737 din 3 februarie 2012, Curtea de Apel București, a respins cererea formulată de reclamanta SC L.R. SCS ca rămasă fără obiect.

A reținut Curtea că organul competent administrativ să soluționeze contestația formulată de SC L.R. SCS, respectiv D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F., a soluționat contestația formulată de reclamantă și a emis Decizia nr. 7 din 6 ianuarie 2012, decizie ce a fost comunicată contribuabilului. În privința cheltuielilor de judecată, Curtea că onorariul de 9 920 lei este nepotrivit de mare față de obiectul pricinii, astfel că în temeiul art. 274 alin. 3 C. proc. civ., Curtea a obligat pe pârâte la 3000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București, au declarat recurs D.G.F.P. Jud. Ilfov și A.N.A.F. Prin recursul promovat de A.N.A.F.

se critică hotărârea instanței de fond în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată efectuate de societate, în principal pe considerentul că organele fiscale nu se află în culpă procesuală; organele fiscale nu ar fi pierdut procesul, ci acesta a rămas fără obiect, iar onorariul avocațial ar fi disproporționat față de valoarea obiectului cauzei și munca îndeplinită. În motivarea căii de atac, formulată de D.G.F.P. a Jud. Ilfov se arată că hotărârea recurată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Se arată că pârâta D.G.F.P. Ilfov a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, însă instanța de fond deși a reținut în preambulul hotărârii că a fost invocată această excepție, nu a pus-o în discuția părților și nici nu s-a pronunțat cu privire la aceasta.

Recursul nu este fondat. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”. Având ca fundament aceste dispoziții legale s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții. Or, organele fiscale au fost în culpă pentru nesoluționarea contestației fiscale formulată de reclamantă înăuntrul termenului legal. Astfel, societatea reclamantă a înregistrat contestația fiscală la D.G.F.P. Ilfov la data de 4 octombrie 2011, astfel încât termenul legal de 45 de zile, prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. a expirat în data de 18 noiembrie 2011. Având în vedere că organele fiscale nu și-au îndeplinit obligația de soluționare în termenul legal, în data de 8 decembrie 2011, reclamanta a promovat prezenta acțiune în obligare a organelor fiscale să soluționeze contestația fiscală.

În data de 6 ianuarie 2012, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, A.N.A.F.- D.G.A.M.C. a decis soluționarea contestației fiscale formulată de societate, emițând Decizia nr. 7 din 6 februarie 2012. Culpa procesuală a pârâților rezultă implicit din soluția dată, întrucât în plata cheltuielilor judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât și cheltuielile făcute în timpul judecății, neputându-se transfera vinovăția pârâților, care a constat în nerezolvarea contestației fiscale a reclamantei în termenul legal. Culpa recurenților a fost dovedită, întrucât aceștia trebuiau să-și ia toate diligențele pentru a verifica stadiul contestației fiscale formulată de reclamanta – intimată.

Prin urmare, în mod corect judecătorul fondului a constatat culpa procesuală a organelor fiscale și a dispus obligarea acestora la suportarea în parte a cheltuielilor de judecată. Mai mult decât atât, practica judiciară a statuat că reclamantul are dreptul la plata cheltuielilor de judecată și în cazul în care pârâtul a efectuat, în cursul procesului, prestația ce i s-a cerut prin acțiune, căci prin comportarea sa l-a pus pe reclamant în situația de a sesiza instanța de judecată. În ceea ce privește critica formulată de recurenta D.G.F.P. Ilfov cu privire la modalitatea în care judecătorul fondului a soluționat excepțiile invocate de această parte prin întâmpinare, trebuie menționat că prin întâmpinarea formulată în cauză, D.G.F.P.

a solicitat, în principal, respingerea cererii ca fiind rămasă fără obiect. Prin urmare, față de poziția părților din dosarul de fond, se apreciază că în mod corect, prima instanță a pus în discuție, cu prioritate, această excepție, rămânând în pronunțare cu privire la aceasta. Mai mult decât atât, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanta - intimată nu avea cunoștință de stadiul de soluționare a contestației fiscale, astfel că în mod corect societatea reclamantă a introdus în cauză D.G.F.P. Ilfov. Față de cele ce preced, recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de D.G.F.P. a Jud. Ilfov și de A.N.A.F. împotriva Sentinței nr. 737 din 3 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2013.