ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1556/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1556/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 155/F din 3 martie 2010,

Tribunalul București, secția I penală, a dispus în baza art. 174 - 175 lit. c)

C. pen. condamnarea inculpatului T.G. la o pedeapsă de 18 ani închisoare.

În baza art. 65 C.

pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o perioadă de 10

ani.

Conform art. 71 C.

pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a

II-a, lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Conform art. 88 C.

pen. s-a dedus din pedeapsă perioada reținerii și a arestării preventive, de la

16 februarie 2009 la zi, iar în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. s-a

menținut starea de arest a inculpatului.

S-a luat act că

numitul T.P. nu s-a constituit parte civilă.

Conform art. 313 din

Legea nr. 95/2006 inculpatul a fost obligat la plata sumei de 5.693,57 RON,

actualizată cu dobânda legală la data plății efective către partea civilă

Spitalul Clinic de Urgență București.

Pentru a hotărî

astfel prima instanță a reținut în fapt, că la data de 4 februarie 2009,

inculpatul a lovit în mod repetat victima T.V. (64 de ani), unchiul său, în

locuința acestuia din București, cu un corp dur, în zone vitale (capul și fața,

regiunile toracică, cervicală și abdominală), cauzându-i leziuni grave

(fracturi costale, fractură de vertebre cervicale, traumatism cranio-cerebral

și altele), în urma cărora victima a decedat la data de 12 februarie 2009, în

Spitalul Clinic de Urgență Floreasca București.

S-a mai stabilit că

inculpatul era fiul fratelui victimei și în mod frecvent îi cerea bani pentru

băutură. Când victima nu avea bani, inculpatul devenea agresiv și o lovea

violent, așa cum s-a întâmplat și la 4 februarie 2009.

Înainte de a se

interna în spital, victima a depus la Secția 4 Poliție o plângere împotriva

nepotului său, arătând că acesta l-a lovit grav în ziua de 4 februarie 2009 și

că nu era prima sa agresiune, aspect cunoscut și de vecinii celor doi.

Inițial, inculpatul a

recunoscut săvârșirea faptei, însă ulterior, inclusiv în declarația dată cu

ocazia audierii de către tribunal, a arătat că l-a lovit pe unchiul său ușor,

cu palmele, fără să-i cauzeze leziuni, iar apoi s-au împăcat.

Inculpatul a susținut

că T.V. a decedat datorită numeroaselor afecțiuni grave de care suferea, versiune

ce nu a fost acceptată de către instanță.

Împotriva sentinței

au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul T.G.

În dezvoltarea

motivelor de apel, parchetul a criticat sentința sub aspectul individualizării

pedepsei, arătând că aceasta a fost prea blândă în raport de gravitatea faptei,

dată de numărul și gravitatea leziunilor suferite de victimă și de atitudinea

negativă a inculpatului.

În apelul său,

inculpatul a declarat că nu a omorât victima, loviturile ușoare aplicate

neputând conduce la deces.

Moartea s-a datorat,

a arătat apelantul, numeroaselor afecțiuni de care victima a suferit, astfel

încât a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de vătămare

corporală sau, în subsidiar, de loviri cauzatoare de moarte.

Apelantul inculpat a

solicitat efectuarea unei noi expertize medico-legale, bazată pe actele aflate

la dosarul cauzei, inclusiv raportul de necropsie, care să stabilească dacă

moartea victimei s-a produs ca urmare a loviturilor primite la data de 4

februarie 2009 sau multiplelor afecțiuni organice cronice preexistente,

dovedite cu înscrisuri.

Curtea a dispus, în

acest context, avizarea raportului de autopsie medico-legală privind victima,

precum și a celui de expertiză medico-legală psihiatrică referitor la inculpat.

La data de 11 iunie

2010, acest din urmă raport a fost avizat de către Comisia de avizare și

control din cadrul I.N.M.L., confirmându-se astfel concluziile referitoare la

predispoziția inculpatului spre un comportament antisocial.

Aceeași Comisie a

opinat însă, în privința necropsiei victimei, că existența unor "multiple

neconcordanțe dintre datele clinice, anatomopatologice, macroscopice, de la

autopsie, și datele de anchetă a impus efectuarea unei noi expertize

medico-legale, care să lămurească detaliat felul și cauza medicală a morții,

data producerii leziunilor, legătura de cauzalitate a leziunilor traumatice cu

decesul ...".

Curtea a încuviințat

efectuarea acestui nou raport de expertiză medico-legală, care a fost întocmit

sub nr. X/2010 și a concluzionat că: "moartea numitului T.V. a fost

neviolentă; ea s-a datorat insuficienței organice și sistemice multiple,

survenită în evoluția unei stări toxicoseptice - multiple focare septice

secundare, consecința suprainfectării plăgilor atone diabetice de la nivelul

picioarelor, pe fondul dezechilibrării diabetului zaharat și a multiplelor

afecțiuni organice preexistente (schesenfizem pulmonar, miocardoscleroză,

distrofie hepatică, scleroză renală); la autopsie s-au constatat leziuni

traumatice recente: excoriație frontală parietală, hemoragie subconjunctivală

OD, plagă contuză baza superioară și echimoze gingivale, disjuncția oaselor

nazale de partea dreaptă, care s-au putut produce prin lovire cu corp dur,

acestea pot data din 4 februarie 2009 și nu au legătură de cauzalitate în

tanatogeneză. În caz de supraviețuire ar fi necesitat 12 - 14 zile de îngrijiri

medicale".

În finalul

concluziilor s-a reiterat aprecierea în sensul că leziunile traumatice recente

nu au avut legătură de cauzalitate în tanatogeneză, intervenind un lanț cauzal

determinat și favorizat de afecțiunile patologice preexistente, complicate în

final cu diseminarea septică.

Acest raport a fost

avizat de Comisia de avizare și control din cadrul I.N.M.L. și apoi, la

solicitarea Curții, și de Comisia Superioară de Medicină legală, care a

precizat că la autopsie s-au constatat și alte leziuni traumatice mai vechi

(fracturi costale), complicate septic, care nu au intervenit cert în

tanatogeneză și care ar fi necesitat, în caz de supraviețuire 25 - 30 de zile

de îngrijiri medicale.

În raport de aceste

probatorii, cu prilejul dezbaterii apelurilor, reprezentantul Ministerului

Public a solicitat condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de vătămare

corporală, în condițiile art. 181 C. pen., iar apelantul inculpat a arătat că

în cauză sunt incidente prevederile art. 180 alin. (2) C. pen.

Prin Decizia penală

nr. 193/A din 26 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a

admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și

inculpatul T.G..

A desființat, în

parte, Sentința penală nr. 155 din 3 martie 2010 a Tribunalului București,

secția I penală și, rejudecând:

În baza art. 334 C.

proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 174 - 175 lit. c)

C. pen. în art. 180 alin. (2) C. pen.

În baza art. 180

alin. (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul T.G. la 1 an și 7 luni

închisoare.

S-a făcut aplicarea

art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Conform art. 88 C.

pen., s-a dedus prevenția inculpatului de la 16 februarie 2009 la 15 septembrie

2010.

S-a constatat

integral executată pedeapsa aplicată. S-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

civilă formulată de Spitalul Clinic de Urgență București.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale sentinței penale. Onorariul parțial al avocatului din

oficiu de 50 RON s-a dispus a fi suportat din fondul Ministerului Justiției.

Curtea a reținut că

raportul de noua expertiză medico-legală a fost avizat nu numai de comisia de

avizare și control, ci și de Comisia Superioară Medico-legală din cadrul

I.N.M.L., forul suprem în această materie, astfel încât, concluziile sale nu au

mai putut fi contestate.

Faptul că loviturile

aplicate de inculpat victimei la data de 4 februarie 2009 au necesitat pentru

vindecare un număr de 12 - 14 zile de îngrijiri medicale și nu au avut niciun

efect cauzal în producerea decesului, au constituit datele de la care Curtea a

pornit în abordarea aspectelor de nelegalitate și netemeinicie a sentinței. S-a

reținut că, concluziile au fost în acord și cu probatoriile administrate,

inclusiv declarațiile inculpatului, care a recunoscut lovirea ușoară a

unchiului său la data respectivă.

În privința

leziunilor mai vechi, cu o dată neprecizată care, de asemenea, nu au condus la

deces, ci ar fi necesitat pentru vindecare 25 - 30 zile de îngrijiri medicale,

s-a apreciat că nu a existat certitudinea că ele au fost provocate tot de

inculpat, iar acest dubiu i-a profitat, nefiind primită cererea parchetului de

condamnare a inculpatului pentru infracțiunea de vătămare corporală, prevăzută

de art. 181 C. pen.

Cum singura

infracțiune dovedită, săvârșită de către inculpat a fost cea de lovire,

prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., Curtea a admis apelurile, a desființat

în parte hotărârea primei instanțe și a dispus condamnarea inculpatului pentru

săvârșirea infracțiunii de loviri și alte violențe, prin schimbarea încadrării

juridice, la o pedeapsă de 1 an și 7 luni închisoare, constatând că a fost și

executată.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și

inculpatul T.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând în

drept dispozițiile art. 385

9

pct. 10, 17

2

, 17 și 14 C.

proc. pen.

Parchetul în

susținerea orală a primului motiv de recurs a arătat că instanța de apel a omis

să examineze și să se pronunțe pe celelalte probe, în analiza proprie pe care a

făcut-o asupra situației de fapt limitându-se doar la noul raport de expertiză

medico-legală din data de 25 ianuarie 2011.

În ceea ce privește

cel de-al doilea motiv de recurs a învederat că există contradicții majore

între cele două rapoarte de expertiză, iar modul de întocmire a avizelor

medico-legale privind noul raport de expertiză medico-legală, ce au avut

consecințe asupra stabilirii încadrării juridice corecte a faptei, a fost făcut

cu încălcarea normelor procedurale, astfel că se impune trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de apel sau readministrarea de probe.

În argumentarea

acestei critici a relevat și incompatibilitatea expertului în cauză, apreciind

ca fiind incidente dispozițiile art. 54 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 48

alin. (1) lit. d) din același cod, având în vedere calitatea de soți a doi

dintre medicii care au întocmit și avizata raportul de expertiză (soții D.), putându-se

ridica suspiciuni cu privire la obiectivitatea și imparțialitatea redactării

avizului Comisiei de Avizare și Control.

Cu privire la

încadrarea juridică dată faptei a arătat că în speță sunt aplicabile

dispozițiile art. 181 C. pen., iar nu cele ale art. 180 alin. (2) C. pen., cum

în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel, întrucât concluziile

actelor medico-legale trebuiau coroborate cu restul probelor administrate în

cauză.

A mai solicitat în

cadrul ultimului caz de casare, invocat oral, reindividualizarea pedepsei în

sensul majorării cuantumului până al limita maximă în raport de circumstanțele

săvârșirii faptei.

Inculpatul T.G. a

solicitat reindividulaizarea pedepsei dar în sensul reducerii cuantumului

acesteia întrucât, conflictul a fost inițiat de către partea vătămată și nu a

existat o disproporție de forțe între inculpat și partea vătămată.

Verificând cauza atât

sub aspectul motivelor de recurs invocate de către Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București și inculpatul T.G., care se circumscriu cazurilor de casare

prev. de art. 385

9

pct. 10, 17, 17

2

și 14 C. proc. pen.,

cât și din oficiu - potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. -,

Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată este legală și temeinică iar

recursurile ca nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse:

privește critica Parchetului privind omisiunea instanței de apel de a analiza

și celelalte probatorii administrate, Înalta Curte în conformitate cu

dispozițiile art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., reține că hotărârile

sunt supuse casării atunci când instanța nu s-a pronunțat asupra unor cereri

esențiale pentru părți sau cu privire la unele probe administrate, de natură să

garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului.

Din examinarea

conținutului deciziei se constată că instanța de apel, contrar susținerilor

Parchetului, a analizat hotărârea primei instanțe sub aspectul nelegalității și

netemeiniciei, atât prin prisma concluziilor noului raport de expertiză

medico-legală din data de 25 ianuarie 2011 al INML București, avizat de Comisia

de avizare și control din cadrul INML și Comisia superioară de Medicină Legală,

cât și a celorlalte probatorii administrate în cauză, constatând că acestea se

coroborează inclusiv cu declarațiile inculpatului T.G. care a recunoscut că a

lovit victima ușor cu palmele, loviturile aplicate neputând duce însă la

decesul acesteia.

Totodată, instanța de

prim control judiciar în considerentele deciziei a arătat și care sunt

argumentele pentru care celelalte leziuni constatate prin raportul de autopsie

(produse anterior datei de 4 februarie 2009), și care, de asemenea, nu au

condus la decesul victimei, nu pot fi reținute ca fiind provocate de către

inculpat, deoarece această împrejurarea nu rezultă cu certitudine din probatoriile

administrate iar dubiul profită inculpatului.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., deoarece nu se poate considera că suntem în prezența

unei omisiuni a instanței de a se pronunța privire la unele probe administrate

în condițiile în care le-a analizat în conținutul deciziei, în mod coroborat cu

noul raport de expertiză medico-legală și declarațiile inculpatului, raportarea

la aceste probatorii fiind necesară și prin prisma încadrării juridice dată

faptei de către instanța de prim control judiciar.

apreciază ca neîntemeiată și critica Parchetului privind pronunțarea unei

hotărâri contrare legii în condițiile nerespectării procedurii de realizare a

noii expertize medico-legale de către instanța de apel și a acordării celor

două avize de către comisiile de specialitate.

Dispozițiile

procedurale privind desfășurarea judecății și dispozițiile art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ce reglementează

dreptul la un proces echitabil, stabilesc că probele din cursul urmăririi

penale trebuie administrate nemijlocit în condiții de publicitate, în fața unei

instanțe independente, așa încât, soluția pronunțată de instanța de judecată nu

se poate baza exclusiv pe probele din faza de urmărire penală.

De asemenea, instanța

trebuie să analizeze ansamblul probator în concordanță cu dispozițiile art. 63

C. pen., putând reține sau, după caz, să înlăture unele din aceste probe, în

parte sau în totalitate, în situația în care nu se coroborează cu restul

probelor administrate. Ca atare, Înalta Curte apreciază că pentru stabilirea

adevărului, în cauză, nu pot fi avute în vedere doar declarația inculpatului,

declarațiile martorilor date în faza urmăririi penale și primul raport de

expertiză de specialitate, ci acestea trebuie analizate în mod critic, prin

raportare la toate probele administrate atât în cursul urmăririi penale cât și

al judecății iar concluziile rapoartelor de expertiză trebuie coroborate cu

celelalte mijloace probatorii întrucât, nu au o valoare prioritară față de

probele provenite din alte mijloace de probă. Legea, nu face distincție privind

valoarea probantă a expertizei în raport cu noua expertiză, prin urmare,

instanța este cea care, motivat, trebuie să-și fundamenteze hotărârea pe

concluziile oricărei dintre ele, dacă sunt conforme cu ansamblul probator

administrat în cauză.

Pornind de la aceste

premise, Înalta Curte constată că inculpatul T.G. a fost trimis în judecată și

condamnat de către prima instanță la o pedeapsă privativă de libertate de 18

ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de mor calificat, prev. de art.

174 - 175 lit. c) C. pen.

S-a reținut, în

esență, în sarcina inculpatului că, la data de 4 februarie 2009, l-a lovit pe

unchiul său T.V., în vârstă de 64 ani, în locuința acestuia din mun. București,

cu un corp dur, în zone vitale ale corpului (cap, torace și abdomen) iar la

data de 12 februarie 2009, urmare loviturilor aplicate, partea vătămată a

decedat în Spitalul Clinic de Urgență Floreasca.

În fața instanței de

apel, inculpatul T.G. a solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptei

din infracțiunea de omor calificat în infracțiunea de vătămare corporală sau

loviri ori vătămări cauzatoare de moarte, sens în care a formulat și o cerere

de probatorii, respectiv, efectuarea unei noi expertize medico-legale pe baza

actelor medicale aflate la dosarul cauzei și a constatărilor raportului de

necropsie, pentru a se stabili dacă moartea victimei s-ar fi putut produce

urmare loviturilor aplicate de acesta la data de 4 februarie 2009.

În acest context,

instanța de apel dat fiind caracterul devolutiv integral al apelului, având în

vedere și adresa din data de 11 iunie 2010 a Comisiei de Avizare și Control din

cadrul INML M.M. prin care nu s-a aprobat conținutul și concluziile raportului

de expertiză medico-legală-autopsie nr. X efectuat de INML București motivat de

existența a multiple neconcordanțe dintre datele clinice, anatomopatologice,

macroscopice de la autopsie și datele de anchetă fapt ce impune efectuarea unei

noi expertize (dosar apel), a admis cererea de probatorii, în completare,

formulată de inculpatul T.G., prin apărător, la termenul de judecată din data

de 23 iunie 2010 și, a dispus, în conformitate cu dispozițiile legale în

materie (art. 125 C. proc. pen.), efectuarea unei noi expertize medico-legale.

Potrivit concluziilor

noului raport de expertiză medico-legală întocmit de INML M.M. (dosar instanță

de apel) s-a concluzionat că: "Moartea lui T.V. a fost neviolentă".

S-a datorat

insuficienței organice și sistemice multiple survenită în evoluția unei stări

toxicoseptice - multiple focare septice secundare, consecința suprainfectării

plăgilor atone diabetice de la nivelul picioarelor, pe fondul dezechilibrării

diabetului zaharat și a multiplelor afecțiuni organice preexistente

(schessenfizem pulmonar, miocardoscleroză, distrofie hepatică, scleroză

renală).

La autopsie s-au

constatat leziuni traumatice recente: excoriație frontală parietală, hemoragie

subconjunctivală OD, plagă contuză baza superioară și echimoze gingivale,

disjuncția oaselor nazale de partea dreaptă, care s-au putut produce prin

lovire cu corp dur, acestea pot data din 4 februarie 2009 și nu au legătură de

cauzalitate în tanatogeneză.

În caz de

supraviețuire ar fi necesitat 12 - 14 zile de îngrijiri medicale (...).

(...) fracturile

costale constatate la necropsie și pe planșele foto avute la dispoziție,

raportat la morfologie au un caracter vechi, ce au fost estimate a avea o

vechime de 14 - 21 de zile.

(...) în raportul de

necropsie sunt consemnate fracturi de corpi vertebrali cervicali (C5 - C6)

neobiectivate în actele medicale atât din punct de vedere clinic,

simptomatologie cât și paraclinic și care, așa cum sunt descrise la necropsie,

ar fi făcut imposibilă autodeplasarea victimei până la prezentare la spital

(timp de 2 zile), unde nici nu a prezentat simptomatologie specifică acestui

tip de leziune ..."

Noul raport de

expertiză a fost avizat atât de către Comisia de avizare și control din cadrul

INML M.M. (dosar apel) cât și de către Comisia Superioară de Medicină Legală

prin avizul din 13 aprilie 2011 care au relevat încă o dată, contra

susținerilor parchetului că nu și-a argumentat concluziile, faptul că leziunile

traumatice mai vechi (fracturi costale), complicate septic, constatate cu

ocazia autopsiei, nu au intervenit cert în tanatogenză, produse prin comprimare

toracică și ar fi necesitat în caz de supraviețuire 25 - 30 zile de îngrijiri

medicale (dosar apel).

Susținerile parchetului

că modalitatea în care s-a efectuat acest nou raport de expertiză, avizat de

către cele două comisii de specialitate ar fi condus la pronunțarea unei

soluții greșite nu au un suport probator și nici un temei legal.

Potrivit

dispozițiilor art. 125 C. proc. pen. coroborat cu dispozițiile art. 24 alin.

(1) și art. 25 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din O.U.G. nr. 1/2000 privind

organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală,

Comisiile de avizare și control al actelor medico-legale avizează actele de

expertiză medico-legală efectuate de institutele de medicină legală iar Comisia

superioară medico-legală verifică și avizează, din punct de vedere științific,

la cererea organelor în drept, concluziile diverselor acte medico-legale și se pronunță

asupra eventualelor concluzii contradictorii ale expertizei cu cele ale noii

expertize medico-legale sau ale altor acte medico-legale.

Or, în cauză,

instanța de prim control judiciar constatând că există două rapoarte de

expertiză medico-legală ce au exprimat concluzii opuse, cu efecte asupra

stabilirii situației de fapt și a încadrării juridice a faptei reținute în

actul de sesizare, în mod legal și temeinic, a dispus efectuarea unui nou

raport de expertiză în cauză, care să fie avizat și de Comisia superioară de

medicină legală alături de Comisia de control și avizare din cadrul INML.

Criticile parchetului

privind existența unui caz de incompatibilitate a unuia dintre medicii care au

întocmit noul raport de expertiză, fiind soțul unuia dintre medicii care au

făcut parte din Comisia de avizare și control, nu au relevanță sub aspectul

anulării actului medico-legal. Pe de o parte, nu s-a făcut dovada că s-a produs

o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestui act iar, pe de

altă parte, la momentul comunicării raportului acesta nu a fost contestat de

către parchet.

Mai mult, procurorul

de ședință luând cunoștință de concluziile noului raport și avizele celor două

comisii nu a invocat nulitatea actului, solicitând în baza concluziilor acestui

raport schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului

din infracțiunea de omor calificat în infracțiunea de vătămare corporală, prev.

de art. 181 C. pen., ceea ce susține ipoteza că și-a însușit aceste acte astfel

cum au fost ele întocmite (încheierea de ședință din data de 18 mai 2011 când

au avut loc dezbaterile pe fondul cauzei).

parchetului privind greșita schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de

omor calificat în infracțiunea de loviri și alte violențe nu este întemeiată,

în opinia Înaltei Curți.

Se constată că,

instanța de apel printr-o analiză judicioasă a probelor și o interpretare

corespunzătoare a acestora, având în vedere și concluziile noului raport de

expertiză medico-legală a reținut în mod corect situația de fapt, vinovăția

inculpatului, dând faptei o încadrarea juridică corespunzătoare, respectiv,

lovirea sau alte violențe, prev. de art. 180 alin. (2) C. pen.

Considerând ca fiind

juste argumentele de fapt și de drept ale instanței de control judiciar care au

întemeiat soluția de condamnare a inculpatului T.G. pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 180 alin. (2) C. pen., Înalta Curte constată în plus

următoarele:

Ceea ce diferențiază

infracțiunea de lovire și alte violențe de infracțiunea de vătămare corporală -

ce reprezintă o variațiune a celei dintâi -, este rezultatul mai grav,

structura și conținutul juridic al celor două infracțiuni fiind asemănătoare.

Astfel, în practica

judiciară a instanței supreme s-a statuat constant că ceea ce interesează din

punctul de vedere al încadrării juridice în cazul celor două infracțiuni este

durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare (prin îngrijiri medicale

înțelegându-se acele activități prin care se înlătură efectele vătămării și

fără de care starea sănătății se poate agrava sau complica). Prin urmare,

indiferent dacă fapta se realizează în vreuna dintre modalitățile alternative

ce constituie elementul material al laturii obiective (lovire sau orice alt act

de violență sau nonviolență), se va face aplicarea dispozițiilor art. 180 alin.

(2) C. pen. dacă durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare este de

cel mult 20 de zile.

În cauză, din

conținutul noului raport de expertiză medico-legală nr. X/2010 întocmit INML

M.M. la data de 25 ianuarie 2011 rezultă că moartea lui T.V. nu a fost

violentă, leziunile traumatice recente constate la autopsie ce pot data din 4

februarie 2009, s-au putut produce prin lovire cu un corp dur și nu au legătură

de cauzalitate în tanatogeneză; în caz de supraviețuire ar fi necesitat pentru

vindecare 12 - 14 zile de îngrijiri medicale.

Totodată, se mai

reține în concluziile raportului că leziunile menționate în raportul de

autopsie, cu referire la fracturi de corpi vertebrali cervicali (C5 - C6),

neobiectivate în actele medicale atât din punct de vedere clinic,

simptomatologie cât și paraclinic și care, astfel cum au fost descrise, ar fi

făcut imposibilă deplasarea victimei până la prezentare la spital (timp de 2

zile).

Concluziile formulate

de către specialiștii în medicină legală, avizate ulterior de către Comisia de

avizare și control și Comisia superioară de medicină legală se coroborează,

contrar celor susținute de către parchet, cu declarația inculpatului T.G. dată

în fața instanței (dosar fond) în care a arătat că a lovit victima cu palmele

peste față și spate însă, ulterior, s-au împăcat și nu cunoaște dacă acesta a

depus o plângere împotriva sa. De altfel, singurul martor care a susținut

exercitarea unor violențe constante asupra victimei de către inculpat este

martorul I.P. (dosar instanță fond), ceilalți martori audiați în cauză N.P.,

I.G.N., B.E. și D.S., vecini cu victima, au revenit asupra declarațiilor date

la procuror arătând că declarațiile lor s-au întemeiat pe o situație tensionată

existentă între inculpatul T.G. și victimă și, în acest context, au apreciat în

prima declarație că moartea vecinului lor ar fi fost rezultatul agresiunilor

exercitate de către inculpat.

Or, niciunul dintre

martorii audiați nu au confirmat împrejurarea că victima ar fi fost lovită de

inculpat în mod repetat, dimpotrivă, au relatat că, deși l-au văzut pe T.V. cu

urme de lovituri, l-au îndrumat să ceară ajutorul organelor de poliție, însă

acesta niciodată nu s-a referit la nepotul său ca fiind autorul agresiunilor și

nici nu a precizat că ar fi avut vreo altercație cu acesta.

Toate aceste

probatorii confirmă apărările inculpatului în sensul că a lovit victima doar cu

palmele peste față și spate după care s-a împăcat cu victima și abia peste

câteva zile a aflat că a decedat, susținute și de concluziile raportului de

expertiză, avizat de către cele două comisii de specialitate care a stabilit că

leziunile traumatice recente constatate la autopsie, pot data din 4 februarie

2009, s-au putut produce prin lovire cu un corp dur și nu au legătură de

cauzalitate în tanatogeneză iar, în caz de supraviețuire, ar fi necesitat

pentru vindecare 12 - 14 zile de îngrijiri medicale.

Față de toate aceste

elemente probatorii susținute și de probele științifice rezultă că numărul de

zile de îngrijiri medicale ce ar fi fost necesar pentru vindecare este de 12 -

14 zile, prin urmare, fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii prev. de art. 180 alin. (2) C. pen.

Ca atare, Înalta

Curte apreciază că nu se justifică schimbarea încadrării juridice a faptei

reținute de către instanța de apel în infracțiunea de vătămare corporală, prev.

de art. 181 alin. (2) C. pen., și pe cale de consecință, este nefondată critica

parchetului sub acest aspect.

recurentului inculpat și parchetului privind greșita individualizare a pedepsei

aplicate de către instanța de apel, în sensul, cuantumului prea mare al

pedepsei, în raport de atitudinea victimei care ar fi inițiat conflictul, respectiv,

varianta cuantumului prea redus al pedepsei în raport de natura și gravitatea

faptei, împrejurările în care a comis infracțiunea și circumstanțele personale

ale inculpatului, Înalta Curte, le apreciază ca fiind nefondate pentru

considerentele ce vor fi expuse.

La individualizarea

pedepsei, instanța de apel a avut în vedere criteriile generale prev. de art.

72 C. pen., în funcție de care a fost aplicată o pedeapsă corect

individualizată atât din punctul de vedere al cuantumului, cât și al

modalității de executare - în regim de executare, fiind orientată spre maximum

special prevăzut de lege, în cazul inculpatului nefiind aplicabile în mod

justificat dispozițiile art. 74 lit. a) și c) C. pen.

În mod corect, în

aplicarea pedepsei de 1 an și 7 luni închisoare, pe inculpatul T.G. a și

executat-o, pentru săvârșirea infracțiunii de lovire și alte violențe, prev. de

art. 180 alin. (2) C. pen., instanța de apel a avut în vedere, în primul rând,

limitele de pedeapsă fixate în legea penală, gradul de pericol social concret a

faptei (infracțiune contra integrității corporale), împrejurările în care a

fost comisă fapta (fără a exista un conflict prealabil, pentru a obține sume de

bani de la unchiul său în vârstă de 64 ani, cu probleme de sănătate), urmările

produse (vătămarea integrității corporale a victimei care, în final, a decedat

datorită altor afecțiuni mai vechi de care suferea) și atingerea dusă

relațiilor sociale privind dreptul la viață și siguranță publică.

Totodată, s-au avut

în vedere circumstanțele referitoare la persoana și conduita inculpatului, și

anume, faptul că deși a recunoscut parțial comiterea faptei, după punerea sa în

libertate prin încetarea de drept a măsurii arestării preventive acesta s-a

prezentat de fiecare dată în fața instanței, intervalul de timp care a trecut

de la comiterea faptei (aprox. 4 ani), perioadă în care inculpatul nu a mai

comis fapte de violență, că nu este cunoscut cu antecedente penale, elemente

cărora deși nu li s-a dat valența juridică de circumstanțe atenuate, astfel cum

sunt ele reglementate de dispozițiile art. 74 lit. a) și c) C. pen. și cum a

solicitat inculpatul, au fost valorificate de către instanța de apel în

procesul de individualizare al pedepsei.

Deși, inculpatul T.G.

a solicitat reducerea cuantumului pedepsei aplicate de către instanța de apel

prin reținerea împrejurării că acela care a inițiat conflictul a fost victima,

Înalta Curte constată că din probatoriul administrat nu rezultă o asemenea

împrejurare care să justifice reținerea în favoare sa a scuzei provocării cu

efecte asupra reducerii cuantumului pedepsei.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte apreciază că aplicarea unei pedepse într-un cuantum

mai redus sau egală cu maxim special prevăzut de lege, astfel cum a solicita

parchetul, nu ar fi justificată și nu ar corespunde scopului preventiv educativ

al pedepsei reglementat de dispozițiile art. 52 C. pen. Constatând că nu este

incident, pentru motivele anterior arătate, niciunul din cazurile de casare

prevăzute de art. 385

9

alin. (1) punctele 10, 17, 17

2

și

14 C. proc. pen. și nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta

Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București și inculpatul T.G., apreciind hotărârea pronunțată de

instanța de apel ca fiind legală și temeinică.

Având în vedere că

recurentul inculpat este cel care se află în culpă procesuală, Înalta Curte, în

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

și de inculpatul T.G. împotriva Deciziei penale nr. 193/A din 26 mai 2011 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul

intimat inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul

desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 14 mai 2012.

Procesat de GGC - CL