ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1503/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 08

decembrie 2008, reclamantul O.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul

Național pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr. 546 din 06

octombrie 2008 emisă de autoritatea pârâtă.

În motivarea contestației,

reclamantul a arătat că a fost numit director general al Regiei Autonome „R.A.R."

la sfârșitul lunii mai 2007 având atribuții de angajare și concediere a personalului

regiei.

În baza acestor atribuții,

a procedat la aplicarea unei sancțiuni disciplinare numitului G.G., sancțiune întemeiată

pe controlul activității acestuia și respectarea dispozițiilor legale în materie,

cu mențiunea că acest control ca nu a fost dispus ele reclamant.

În aceste condiții, a

susținut reclamantul, în mod greșit autoritatea pârâtă a emis hotărârea atacată

prin care l-a sancționat, considerând că prin sancționarea numitului G.G. ar fi

săvârșit un act de discriminare.

Reclamantul a mai arătat

că nu i-au fost comunicate probele pe care petentul și-a întemeiat reclamația și

că pârâta în motivarea hotărârii a încălcat dispozițiile art. 20 alin. (6) O.G.

nr. 137/2000, având în vedere că petentul nu a administrat probe în susținerea afirmațiilor

sale.

Reclamantul a mai susținut

că hotărârea atacată s-a dat după expirarea termenului de 90 de zile prevăzut de

lege, că nu cuprinde descrierea pretinsei fapte de discriminare, că în hotărâre

nu se regăsește și opinia separată iar membrii Consiliului Național pentru

Combaterea Discriminării au inversat sarcina probei impunându-i reclamantului să

își dovedească nevinovăția.

Pârâtul a formulat întâmpinare

prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În susținerea întâmpinării

pârâtul a arătat că din documentația aflată la dosar rezultă că sunt întrunite cumulativ

cerințele pentru a încadra o faptă ca fiind faptă de discriminare iar potrivit

art. 20 alin. (6) O.G. nr. 137/2000 „Persoana interesată are obligația de a dovedi

existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe

sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina

de a dovedi că faptele nu constituie discriminare. În fața Colegiului director se

poate invoca orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio și video sau date

statistice".

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1967 din data

de 12 mai 2009, a admis contestația formulată de reclamantul O.C. în contradictoriu

cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a anulat Hotărârea nr.

546 din 06 octombrie 2008 emisă de această autoritate.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut în esență următoarele considerente:

Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării a sancționat reclamantul cu avertisment contravențional

pentru săvârșirea unor fapte de discriminare, respectiv existența unui „ordin de

a discrimina" dovedit cu o înregistrare audio din care reiese că directorul

general O.C. a dispus să se declanșeze o procedură de control prin care să se dovedească

incapacitatea petentului G.G., de a conduce reprezentanța Registrului Auto Român

Bihor și ulterior să fie schimbat.

Autoritatea pârâtă a mai

reținut, prin Hotărârea nr. 546 din 6 octombrie 2008, că persoana reclamantă nu

a făcut dovada că nu a discriminat pe criteriu politic, respectiv a faptului că

nu a dispus procedura de control datorită pe considerentul că petentul nu era membru

al aceluiași partid.

Ori, a reținut prima instanță,

din acest punct de vedere hotărârea atacată este nelegală. Art. 20 alin. (6) O.G.

nr. 137/2000 prevede că „Persoana interesată are obligația de a dovedi existența

unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte,

iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi

că faptele nu constituie discriminare".

Așadar, în materia discriminării

sarcina probei este împărțită, în sensul că petentului îi revine sarcina să dovedească

existența unor fapte care permit a se presupune existența unei discriminări, iar

persoana reclamată are sarcina de a dovedi că faptele respective nu constituie discriminare.

În aceste condiții, pentru

ca reclamantului din prezenta cauză (persoana împotriva căreia s-a formulat petiția

la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării) să îi revină sarcina de a

proba inexistența discriminării ar fi trebuit să existe mai întâi probe certe cu

privire la faptele care la prima vedere ar putea fi considerate discriminare.

Or, în cauză, a apreciat

prima instanță, singura probă pe care se întemeiază emitentul actului este o înregistrare

audio pentru care nu există garanții de autenticitate și în care este înregistrată

o discuție între petentul G.G. și o terță persoană. Această discuție nu constituie

o probă certă a faptelor reclamantului.

Trebuie observat, totodată,

că persoana cu care se discută nu are informații clare privind activitatea reclamantului

și afirmațiile lui privind activitatea acestuia sunt date într-un moment de presiune

psihică în condițiile în care din întreaga discuție rezultă, fără dubiu, dorința

acestei persoane de a păstra relații bune cu petentul G.G..

Prima instanță a mai constatat

că nu este vorba de o declarație dată sub prestare de jurământ ci de o discuție

pe care persoana respectivă a avut-o în biroul petentului cu petentul, fiind foarte

posibil ca afirmațiile acelei persoane să nu aibă nici un punct de sprijin în realitate,

ci să fi fost dată doar pentru a obține bună voința persoanei cu care discuta.

În aceste condiții nu

se poate reține existența vreunui ordin de discriminare, întrucât nu s-a făcut dovada

unor fapte care să permită a se presupune existența unei discriminări.

A mai reținut instanța

de fond, că art. 20 alin. (6) O.G. nr. 137/2000 nu impun petentului să prezinte

probe care sa ducă la o bănuială privind săvârșirea unor fapte de discriminare ci

faptele trebuie probate la nivel de certitudine, îndoiala putând să persiste doar

cu privire la mobilul faptelor respective și deci la încadrarea sau neîncadrarea

acelor fapte în definiția dată faptelor de discriminare.

Fată de aceste considerente,

Curtea a constatat că nu există o dovadă a săvârșirii unor fapte care să poată fi

considerate, la prima vedere, fapte de discriminare și în aceste condiții se impune

anularea hotărârii atacate.

În ceea ce privește nerespectarea

termenului de 90 de zile, Curtea a apreciat ca acesta este un termen de recomandare

și nu atrage nicio sancțiune în privința actului atacat.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

În motivarea recursului

său întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Consiliul Național

pentru Combaterea Discriminării a arătat în esență următoarele:

- Instanța de fond a interpretat

greșit normele legale incidente în speță (art. 2 alin. (1), alin. (4), art. 6,

art. 20 O.G. nr. 37/2000).

Consideră recurenta că

din documentația aflată la dosarul cauzei sunt întrunite cumulativ condițiile pentru

a încadra o faptă ca fiind faptă de discriminare și anume manifestată prin deosebire,

restricție sau preferință.

În speța dată discriminarea

are la bază criteriul convingerii politice. Intimatul avea obligația de a dovedi

faptul că nu a discriminat, că nu a dispus procedura de control datorită faptului

că petentul nu era membru al aceluiași partid.

Din probele administrate

în cauză, respectiv înregistrarea audio reiese că petentul G.G. a fost supus unor

presiuni de către actualul intimat, presiuni care au culminat cu desfacerea disciplinară

a contractului de muncă, în condițiile aplicării unui tratament diferențiat față

de celelalte persoane, bazat pe faptul că petentul nu este membru al aceluiași partid.

Arată recurentul că și

din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv hotărârile judecătorești în

care a fost anulată măsura desfacerii disciplinare a contractului de muncă, confirmă

existența presiunilor la care petentul a fost supus în calitatea sa de director

al reprezentantei R.A.R. Bihor și faptul că tratamentul la care acesta a fost supus

a avut ca scop și efect restrângerea drepturilor sale legitime.

Criteriul politic a stat

la baza aplicării acestui tratament discriminatoriu, în contextul în care și alți

de șefi de reprezentanță teritorială R.A.R. au reclamat același tip de comportament

al autorității pârâte.

Analizând cererea de recurs,

motivele invocate, normele incidente în materie și în conformitate cu prevederile

art. 304

1

C. proc. civ. Înalta Curte constată că aceasta este fondată

pentru considerentele următoare:

Instanța de fond a făcut

o greșită aplicare a prevederilor legale raportate la situația de fapt din speță

(art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Instanța de fond s-a rezumat

a analiza (doar) înregistrarea audio prezentată de recurent, pe care a considerat-o

ca nefiind o probă certă a faptelor deși este perfect admisibilă conform art. 20

alin. (6) O.G. nr. 137/2000.

Înalta Curte consideră

ca fiind suficientă înregistrarea audio prezentată de petentul G.G. din care rezultă

că directorul general al R.A.R., O.C. a dispus să se declanșeze o procedură de control

împotriva petentului deoarece acesta nu mai este membru al aceluiași partid ca și

acesta.

Mai mult, faptul că în

urma procedurii de control, petentul G.G. a fost sancționat disciplinar pentru incompetență

profesională pentru că trebuia găsit orice pentru a scăpa de acesta și a-l incrimina,

a fost similar și cu alți colegi ai petentului.

Acest lucru se desprinde

din hotărârile judecătorești depuse de recurent privind aceleași fapte de discriminare

pe criteriul convingerii politice, în fapt existând același clișeu - după schimbarea

puterii politice, mai multor membrii sau simpatizanți Partidului D. - li s-a solicitat

să-și prezinte demisiile iar în caz contrar presiuni, amenințări mai mult sau mai

puțin voalate, convocări la București, controale inopinate pe considerentul neapartenenței

la partidul care trebuie.

Rezultă că în această

situație au fost în jur de 13 șefi, reprezentanți R.A.R. - în țară, spre exemplu

cei de la Călărași, Buzău, Botoșani, Bihor, Tulcea, Satu Mare, Cluj, Mureș, Vâlcea,

Vrancea, Dolj, Mehedinți, Prahova, Ilfov (sentința civilă nr. 913 din 4 martie 2009,

sentința civilă nr. 109 din 10 februarie 2009 pronunțate de Curtea de Apel București,

secția de contencios administrativ și fiscal).

Este adevărat că aceste

sentințe nu sunt irevocabile dar prezintă aceeași situație de fapt ca în speța petentului

G.G. ori nu se poate prezuma că toți directorii care erau membrii Partidului D.

au devenit incompetenți după ieșirea Partidului D. de la guvernare.

Oricum, intimatul-reclamant

- C.O. - nu a făcut nici o dovadă în sensul că aceste fapte nu ar constitui fapte

de discriminare (art. 20 alin. (6)) mai ales că sancționarea disciplinară a petentului

G.G. a fost anulată de instanța de judecată - reținându-se aceleași criterii politice.

În conformitate cu prevederile

art. 6 alin. (1) O.G. nr. 137/2000 „

Constituie

contravenție, conform prezentei ordonanțe, discriminarea unei persoane pe motiv

că aparține unei rase, naționalități, etnii, religii, categorii sociale sau unei

categorii defavorizate, respectiv datorită convingerilor, vârstei, sexului sau orientării

sexuale a acesteia, într-un raport de muncă și protecție socială, manifestată în

următoarele domenii

:

a)

încheierea, suspendarea, modificarea sau încetarea raportului de muncă;

Se apreciază că pârâtul

G.G. a dovedit existența unor discriminări pe considerente politice.

Înalta Curte reține că

sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a fi în prezența unei fapte de

discriminare care are la bază criteriul convingerii politice. În acest sens se apreciază

că tratamentul diferențiat duce la neexercitarea în condiții de egalitate a unui

drept recunoscut de lege și nu este justificat obiectiv de un scop legitim, metodele

de atingere a acestui scop nu sunt adecvate și necesare așa cum se arată în accepțiunea

art. 2 alin. (1) O.G. nr. 147/2000.

Față de cele arătate,

văzând că recurentul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a făcut

o analiză corectă a faptelor și a dispozițiilor legale în raport cu materialul probator,

în conformitate cu art. 304 pct. 3 C. proc. civ., se va admite recursul, se va modifica

sentința atacată în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile

nr. 1967 din 12 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul că respinge

acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie

2011.