ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4276/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Tribunalul București, secția a V–a civilă, prin sentința nr. 1159/ F din 16 iunie 2008, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților M.M. și P.C.C. împotriva P.M. București. În motivarea acestei soluții instanța a reținut următoarele: Imobilul în litigiu, un teren intravilan, în suprafață de 24.741 m 2 , situat în București, str. Mărțișor, sectorul 4, a fost proprietatea lui C.I.D. (decedat în 1926) care l-a dobândit prin contract de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 12092 din 21 octombrie 1897 (pentru 8727 m 2 ) și respectiv actul de răscumpărare nr. 747 din 22 august 1915 emis de regele României F.I.

Acest teren a fost revendicat prin notificarea (nr. 2746) formulată la 10 octombrie 2007 de C.C.C. în baza Legii nr. 10/2001 care a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 16.054 m 2 însă P. nu a formulat un răspuns, împrejurare în raport de care și potrivit Deciziei nr. XX/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Tribunalul, sesizat cu cererea prezentă, este competent să soluționeze notificarea pe fondul său. Analizând notificarea prin prisma condițiilor impuse de Legea nr. 10/2001 cât privește calitatea de persoană îndreptățită și, respectiv, dreptul de proprietate, instanța a constatat îndeplinite condițiile legale. Astfel, a constatat că s-a făcut dovada că terenul a aparținut în proprietate numitului C.I.D.

După decesul acestuia averea sa a fost culeasă de moștenitorii săi: soția supraviețuitoare A.C.I. și copiii acestuia, G.C.I., V.C.I., C.C.I., P.C.I. și M.M.G. (căsătorită cu M.G.). După decesul lui C.C.I. zis C. (în anul 1963) au rămas moștenitori C.(M.)S. și C.C. După decesul lui V.I. (în anul 1978) au rămas moștenitori frații acestuia G.C.I., P.C.I., M.M. și nepoții de frate postdecedat, C.S. (căsătorită M.) și C.C. P.C.I. (decedat în 1981) lasă și el aceiași moștenitori, frații săi și respectiv nepoții de frate predecedat. G.C.I. decedează în 1984 și lasă ca unică moștenitoare pe fiica sa, V.M. M.M., care decedează în 2001, lasă moștenitori pe nepoții de fiu predecedat, M.C. și P.R. M.S. (născută C.) după deces este moștenită de fiul său, M.I.

M.C., P.R. și M.I. prin contractele autentificate la nr. 2008 din 18 septembrie 2007 și respectiv 2046 din 19 decembrie 2007 vând drepturile lor succesorale lui C.C. Acesta din urmă, prin contractul autentificat la nr. 2176 din 28 septembrie 2007, vinde drepturile lui succesorale proprii precum și cele cumpărate de la M.C., P.R. și M.I., numitei M.M. M.M. prin contractul autentificat la nr. 2212 din 3 octombrie 2007 vinde lui P.C.C. o parte din drepturile sale asupra imobilului în litigiu. Ca urmare, s-a constatat că reclamanții din prezenta acțiune M.M. și P.C.C. sunt persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001. Instanța a constatat din raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosar de reclamanți că terenul în prezent este ocupat de Parcul Tineretului care face parte din domeniul public (alei carosabile și pietonale, spații verzi, rețele de urbanism).

S-a constatat că potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cazul în care pe terenul preluat abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă iar pentru restul terenului ce nu se poate restitui, măsurile reparatorii se vor stabili în echivalent. Instanța, constatând că reclamanții au solicitat numai restituirea în natură a terenului și nu plata unor despăgubiri, a respins acțiunea, constatând că acesta nu poate fi restituit în natură. 2. Instanța de apel Împotriva sentinței Tribunalului a declarat apel reclamanta M.M. care a solicitat anularea sentinței și prin evocarea fondului să se soluționeze și capătul doi din acțiune și anume obligarea P. să răspundă la notificare sau la măsuri reparatorii prin echivalent.

Curtea de Apel București, secția a IX-a prin decizia civilă nr. 174/ A din 5 noiembrie 2009, a admis apelul reclamantei, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În motivarea acestei soluții, Curtea de apel a reținut în esență următoarele: Motivul de apel legat de omisiunea primei instanțe de a soluționa al doilea capăt al acțiunii, având ca obiect obligarea pârâtei să răspundă la notificarea nr. 2746, a fost apreciat ca neîntemeiat deoarece s-a constatat că la dosarul de fond reclamanții au depus o cerere prin care au renunțat la judecarea acestui capăt de cerere, astfel că Tribunalul nu mai avea a se pronunța pe această cerere. Instanța de apel a constatat însă că măsura respingerii acțiunii în raport de imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, este nelegală.

În mod corect prima instanță a reținut că tribunalul este competent să soluționeze notificarea (la care nu s-a dat un răspuns de instituția notificată). Or, soluționând notificarea instanța, chiar dacă prin aceasta s-a solicitat numai restituirea imobilului în natură, era ținută să analizeze cererea părții și să aleagă, din gama oferită de legiuitor, măsura reparatorie corespunzătoare situației concrete a imobilului. S-a apreciat că instanța, în cenzurarea modului în care a fost parcursă procedura administrativă, era obligată să analizeze notificarea și în raport de măsurile reparatorii ce se impun, restituirea în natură sau prin echivalent, sau o altă modalitate prevăzută de lege.

Instanța a mai reținut că prin notificare reclamanții au prevăzut și posibilitatea acordării de despăgubiri deoarece au solicitat restituirea în natură a imobilului ca primă opțiune urmând ca în cazul imposibilității restituirii în natură să solicite măsuri reparatorii constând în drepturi bănești. 3. Recursul Împotriva acestei decizii pârâta P.M. București a declarat recurs invocând în drept motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În fapt, în esență, s-a criticat decizia Curții de apel pentru că în cauză nu se poate vorbi de omisiunea instanței de fond de a se pronunța pe capătul doi de cerere în condițiile în care reclamanții au renunțat la judecarea capătului de cerere privind soluționarea notificării nr. 2746, instanța fiind investită exclusiv cu soluționarea capătului de cerere privind restituirea terenului din București, str. Mărțișor.

S-a arătat că greșit s-a trimis cauza spre rejudecare, cu încălcarea principiului disponibilității părților care și în apel prin cererea de a li se da un teren în compensare au subliniat faptul că nu au solicitat despăgubiri bănești. S-a mai arătat că obligația de a soluționa notificarea în termenul de 60 de zile prevăzut de lege se apreciază în raport de data de la care acesta începe să curgă și anume, fie de la data depunerii notificării, fie de la data depunerii actelor doveditoare, în înțelesul art. 23 din Legea nr. 10/2001 și a pct. 23.1 din Normele Metodologice de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 498/2003. S-a mai arătat că Normele Metodologice fac vorbire și de o declarație a persoanei îndreptățite cu privire la faptul că nu mai deține alte probe, precizare de care este condiționată pronunțarea asupra notificării.

Referitor la măsurile reparatorii prin echivalent dispuse în favoarea reclamantului – recurenta a arătat că această măsură a fost luată în lipsa unei declarații a reclamantului în sensul că nu a încasat despăgubiri la momentul preluării terenului în proprietatea statului, fie prin declarația autentificată pe proprie răspundere, prin care să arate că ei sau antecesorii lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și că deci nu au încasat nici o despăgubire. Intimata reclamantă M.M. a formulat o întâmpinare, considerată de instanță drept note scrise [(față de depunerea ei peste termenul prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc.

civ.)] prin care a solicitat respingerea, ca nefundat, a recursului. S-a arătat că în mod corect s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în raport de notificarea prin care s-au solicitat în subsidiar și măsuri reparatorii prin echivalent. 4. Analiza instanței de recurs Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este legală și temeinică, și ca urmare recursul s-a respins pentru considerentele ce succed. În mod corect instanța de apel a constatat că instanța de fond, substituindu-se unității deținătoare în soluționarea notificării, după ce a constatat că în cauză s-au făcut dovezi referitoare la persoanele îndreptățite și la dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, prin respingerea notificării, a pronunțat o soluție nelegală prin aceea că a lăsat de fapt nesoluționată cererea cu care reclamanții au declanșat procedura prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ – teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziție motivată a primarului, respectiv a primarului general al M. București. Art. 25 alin. (1) din aceeași lege, instituie obligația unității deținătoare să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură. Tăcerea pârâtei, investită în 2001 cu notificarea de restituire în natură a imobilului în cauză cât privește soluționarea acestuia în condițiile art. 25 mai sus evocat, echivalează cu refuzul de soluționare, deci cu o încălcare a obligațiilor ce-i incumbă potrivit legii, atitudine cenzurabilă de instanță și care atrage abilitarea acesteia de a se pronunța asupra cererii de restituire, substituind procedura judiciară celei administrative, cu respectarea regulilor impuse de legea specială.

Sub acest aspect apare în mod evident de prisos ca instanța să oblige entitatea sesizată la emiterea unei dispoziții motivate asupra notificării și să oblige astfel partea să reia procedura judiciară într-o eventuală contestație împotriva dispoziției, dublând în acest sens faza administrativă. Ca urmare, în mod legal instanța de apel a desființat sentința care în realitate, cum bine s-a observat de instanța de control judiciar, nu a procedat la soluționarea pe fond a cererii de revendicare formulată de notificatori. În mod greșit s-a respins notificarea constatând că în cauză s-a solicitat exclusiv restituirea terenului în natură. În realitate, așa cum constată instanța de apel, în cuprinsul notificării (prezentată sub forma unui formular tipizat – completat), există în mod expres inserată această solicitare: „în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, solicit măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești, conform art. 36 din Legea nr. 10/2001”.

Ca urmare susținerea din recursul pârâtei că s-a încălcat principiul disponibilității este nefondată. Instanța de apel în mod corect a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Afirmațiile legate de momentul de la care se calculează termenul de soluționare a notificării își păstrează caracterul de simple comentarii ele nefiind finalizate într-o critică concretă, din actele dosarului rezultând că pârâta nu și-a formulat apărări legate de acest aspect, deși a fost reprezentată în ambele faze procesuale.

Prin acțiunea cu care au investit instanța în anul 2008 reclamanții au precizat că actele doveditoare ale calității lor și privind proprietatea terenului revendicat au fost anexate la notificarea formulată în anul 2001 iar pârâta nu a prezentat dovezi că lucrurile nu ar fi stat așa cum le-au prezentat reclamanții, astfel încât susținerile din recurs făcute în legătură cu termenul de soluționare a notificării nu prezintă o finalitate practică cât privește critica hotărârii atacate.

Nici necesitatea de a prezenta probe noi cât privește declarațiile cerute de lege sub aspectul că nu mai sunt și alte acte doveditoare și, respectiv, că nu s-au încasat despăgubiri conform acordurilor internaționale încheiate de România având ca obiect reglarea problemelor financiare rămase în suspensie, nu a rezultat din situația de fapt și de drept evocată în cauză, și nu este susținută de nici un element concret care să aibă legătură cu acțiunea dedusă judecății, aceste aspecte fiind de asemenea prezentate în termeni de generalitate. De reținut că nu a rezultat din documentele cauzei că reclamanții ar avea și o altă cetățenie (decât cea română) care să facă incidente în speță eventuale acorduri bilaterale încheiate de România cu referire la restituirea fostelor proprietăți abuziv preluate de S.R.

Pe cale de consecință, în mod legal, instanța de apel a trimis cauza spre rejudecare indicând instanței de trimitere în mod necesar să examineze cererea de revendicare și cu respectarea regulilor și condițiilor impuse de Legea nr. 10/2001 să aprecieze asupra reparației care se impune în cauză, prin restituire în natură sau prin măsuri reparatorii prin echivalent, urmând a lua aceleași măsuri pe care entitatea investită cu soluționarea ar fi fost abilitată, în temeiul Legii nr. 10/2001, să le ia. Pe cale de consecință, văzând dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., pentru considerentele arătate, s-a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta P.M. București împotriva deciziei civile nr. 174/ A din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX–a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 septembrie 2010.