ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4276/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4276/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Tribunalul București,

secția a V–a civilă, prin sentința nr. 1159/ F din 16 iunie 2008, a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea reclamanților M.M. și P.C.C. împotriva P.M. București.

În motivarea acestei

soluții instanța a reținut următoarele:

Imobilul în litigiu,

un teren intravilan, în suprafață de 24.741 m

2

, situat în București, str. Mărțișor, sectorul 4, a fost proprietatea lui C.I.D. (decedat în 1926) care

l-a dobândit prin contract de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 12092

din 21 octombrie 1897 (pentru 8727 m

2

) și respectiv actul de

răscumpărare nr. 747 din 22 august 1915 emis de regele României F.I.

Acest teren a fost

revendicat prin notificarea (nr. 2746) formulată la 10 octombrie 2007 de C.C.C.

în baza Legii nr. 10/2001 care a solicitat restituirea în natură a terenului în

suprafață de 16.054 m

2

însă P. nu a formulat un răspuns, împrejurare

în raport de care și potrivit Deciziei nr. XX/2007 a Secțiilor Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, Tribunalul, sesizat cu cererea prezentă,

este competent să soluționeze notificarea pe fondul său.

Analizând notificarea

prin prisma condițiilor impuse de Legea nr. 10/2001 cât privește calitatea de

persoană îndreptățită și, respectiv, dreptul de proprietate, instanța a

constatat îndeplinite condițiile legale.

Astfel, a constatat

că s-a făcut dovada că terenul a aparținut în proprietate numitului C.I.D.

După decesul acestuia

averea sa a fost culeasă de moștenitorii săi: soția supraviețuitoare A.C.I. și

copiii acestuia, G.C.I., V.C.I., C.C.I., P.C.I. și M.M.G. (căsătorită cu M.G.).

După decesul lui C.C.I.

zis C. (în anul 1963) au rămas moștenitori C.(M.)S. și C.C.

După decesul lui V.I.

(în anul 1978) au rămas moștenitori frații acestuia G.C.I., P.C.I., M.M. și

nepoții de frate postdecedat, C.S. (căsătorită M.) și C.C.

P.C.I. (decedat în

1981) lasă și el aceiași moștenitori, frații săi și respectiv nepoții de frate

predecedat.

G.C.I. decedează în

1984 și lasă ca unică moștenitoare pe fiica sa, V.M.

M.M., care decedează

în 2001, lasă moștenitori pe nepoții de fiu predecedat, M.C. și P.R.

M.S. (născută C.)

după deces este moștenită de fiul său, M.I.

M.C., P.R. și M.I. prin

contractele autentificate la nr. 2008 din 18 septembrie 2007 și respectiv 2046

din 19 decembrie 2007 vând drepturile lor succesorale lui C.C.

Acesta din urmă, prin

contractul autentificat la nr. 2176 din 28 septembrie 2007, vinde drepturile

lui succesorale proprii precum și cele cumpărate de la M.C., P.R. și M.I.,

numitei M.M.

M.M. prin contractul

autentificat la nr. 2212 din 3 octombrie 2007 vinde lui P.C.C. o parte din

drepturile sale asupra imobilului în litigiu.

Ca urmare, s-a

constatat că reclamanții din prezenta acțiune M.M. și P.C.C. sunt persoane

îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001.

Instanța a constatat

din raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosar de reclamanți că

terenul în prezent este ocupat de Parcul Tineretului care face parte din

domeniul public (alei carosabile și pietonale, spații verzi, rețele de

urbanism).

S-a constatat că

potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cazul în care pe terenul

preluat abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită

va obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă iar pentru

restul terenului ce nu se poate restitui, măsurile reparatorii se vor stabili

în echivalent.

Instanța, constatând

că reclamanții au solicitat numai restituirea în natură a terenului și nu plata

unor despăgubiri, a respins acțiunea, constatând că acesta nu poate fi restituit

în natură.

Împotriva sentinței

Tribunalului a declarat apel reclamanta M.M. care a solicitat anularea

sentinței și prin evocarea fondului să se soluționeze și capătul doi din

acțiune și anume obligarea P. să răspundă la notificare sau la măsuri

reparatorii prin echivalent.

Curtea de Apel

București, secția a IX-a prin decizia civilă nr. 174/ A din 5 noiembrie 2009, a

admis apelul reclamantei, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea acestei

soluții, Curtea de apel a reținut în esență următoarele:

Motivul de apel legat

de omisiunea primei instanțe de a soluționa al doilea capăt al acțiunii, având

ca obiect obligarea pârâtei să răspundă la notificarea nr. 2746, a fost

apreciat ca neîntemeiat deoarece s-a constatat că la dosarul de fond

reclamanții au depus o cerere prin care au renunțat la judecarea acestui capăt

de cerere, astfel că Tribunalul nu mai avea a se pronunța pe această cerere.

Instanța de apel a

constatat însă că măsura respingerii acțiunii în raport de imposibilitatea

restituirii în natură a imobilului, este nelegală.

În mod corect prima

instanță a reținut că tribunalul este competent să soluționeze notificarea (la

care nu s-a dat un răspuns de instituția notificată). Or, soluționând

notificarea instanța, chiar dacă prin aceasta s-a solicitat numai restituirea

imobilului în natură, era ținută să analizeze cererea părții și să aleagă, din

gama oferită de legiuitor, măsura reparatorie corespunzătoare situației

concrete a imobilului.

S-a apreciat că

instanța, în cenzurarea modului în care a fost parcursă procedura

administrativă, era obligată să analizeze notificarea și în raport de măsurile

reparatorii ce se impun, restituirea în natură sau prin echivalent, sau o altă

modalitate prevăzută de lege.

Instanța a mai

reținut că prin notificare reclamanții au prevăzut și posibilitatea acordării

de despăgubiri deoarece au solicitat restituirea în natură a imobilului ca

primă opțiune urmând ca în cazul imposibilității restituirii în natură să

solicite măsuri reparatorii constând în drepturi bănești.

Împotriva acestei

decizii pârâta P.M. București a declarat recurs invocând în drept motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În fapt, în esență,

s-a criticat decizia Curții de apel pentru că în cauză nu se poate vorbi de

omisiunea instanței de fond de a se pronunța pe capătul doi de cerere în

condițiile în care reclamanții au renunțat la judecarea capătului de cerere

privind soluționarea notificării nr. 2746, instanța fiind investită exclusiv cu

soluționarea capătului de cerere privind restituirea terenului din București,

str. Mărțișor.

S-a arătat că greșit

s-a trimis cauza spre rejudecare, cu încălcarea principiului disponibilității

părților care și în apel prin cererea de a li se da un teren în compensare au

subliniat faptul că nu au solicitat despăgubiri bănești.

S-a mai arătat că

obligația de a soluționa notificarea în termenul de 60 de zile prevăzut de lege

se apreciază în raport de data de la care acesta începe să curgă și anume, fie

de la data depunerii notificării, fie de la data depunerii actelor doveditoare,

în înțelesul art. 23 din Legea nr. 10/2001 și a pct. 23.1 din Normele

Metodologice de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

S-a mai arătat că

Normele Metodologice fac vorbire și de o declarație a persoanei îndreptățite cu

privire la faptul că nu mai deține alte probe, precizare de care este

condiționată pronunțarea asupra notificării.

Referitor la măsurile

reparatorii prin echivalent dispuse în favoarea reclamantului – recurenta a

arătat că această măsură a fost luată în lipsa unei declarații a reclamantului

în sensul că nu a încasat despăgubiri la momentul preluării terenului în

proprietatea statului, fie prin declarația autentificată pe proprie răspundere,

prin care să arate că ei sau antecesorii lor nu au beneficiat de acordurile

internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor

financiare în suspensie și că deci nu au încasat nici o despăgubire.

Intimata reclamantă M.M.

a formulat o întâmpinare, considerată de instanță drept note scrise [(față de

depunerea ei peste termenul prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ.)] prin

care a solicitat respingerea, ca nefundat, a recursului.

S-a arătat că în mod

corect s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în raport de notificarea

prin care s-au solicitat în subsidiar și măsuri reparatorii prin echivalent.

de recurs

Analizând hotărârea

atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este legală și

temeinică, și ca urmare recursul s-a respins pentru considerentele ce succed.

În mod corect

instanța de apel a constatat că instanța de fond, substituindu-se unității

deținătoare în soluționarea notificării, după ce a constatat că în cauză s-au

făcut dovezi referitoare la persoanele îndreptățite și la dreptul de

proprietate asupra imobilului revendicat, prin respingerea notificării, a

pronunțat o soluție nelegală prin aceea că a lăsat de fapt nesoluționată

cererea cu care reclamanții au declanșat procedura prevăzută de dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 21 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001 în cazul imobilelor deținute de unitățile

administrativ – teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana

îndreptățită se face prin dispoziție motivată a primarului, respectiv a

primarului general al M. București.

Art. 25 alin. (1) din

aceeași lege, instituie obligația unității deținătoare să se pronunțe prin

decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în

natură.

Tăcerea pârâtei,

investită în 2001 cu notificarea de restituire în natură a imobilului în cauză

cât privește soluționarea acestuia în condițiile art. 25 mai sus evocat, echivalează

cu refuzul de soluționare, deci cu o încălcare a obligațiilor ce-i incumbă

potrivit legii, atitudine cenzurabilă de instanță și care atrage abilitarea

acesteia de a se pronunța asupra cererii de restituire, substituind procedura

judiciară celei administrative, cu respectarea regulilor impuse de legea

specială.

Sub acest aspect

apare în mod evident de prisos ca instanța să oblige entitatea sesizată la emiterea

unei dispoziții motivate asupra notificării și să oblige astfel partea să reia

procedura judiciară într-o eventuală contestație împotriva dispoziției, dublând

în acest sens faza administrativă.

Ca urmare, în mod legal

instanța de apel a desființat sentința care în realitate, cum bine s-a observat

de instanța de control judiciar, nu a procedat la soluționarea pe fond a

cererii de revendicare formulată de notificatori.

În mod greșit s-a

respins notificarea constatând că în cauză s-a solicitat exclusiv restituirea

terenului în natură.

În realitate, așa cum

constată instanța de apel, în cuprinsul notificării (prezentată sub forma unui

formular tipizat – completat), există în mod expres inserată această

solicitare: „în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, solicit

măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești, conform art. 36 din Legea nr.

10/2001”.

Ca urmare susținerea

din recursul pârâtei că s-a încălcat principiul disponibilității este nefondată.

Instanța de apel în

mod corect a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1)

C. proc. civ.

Afirmațiile legate de

momentul de la care se calculează termenul de soluționare a notificării își

păstrează caracterul de simple comentarii ele nefiind finalizate într-o critică

concretă, din actele dosarului rezultând că pârâta nu și-a formulat apărări

legate de acest aspect, deși a fost reprezentată în ambele faze procesuale.

Prin acțiunea cu care au investit instanța în anul 2008 reclamanții au precizat

că actele doveditoare ale calității lor și privind proprietatea terenului

revendicat au fost anexate la notificarea formulată în anul 2001 iar pârâta nu

a prezentat dovezi că lucrurile nu ar fi stat așa cum le-au prezentat

reclamanții, astfel încât susținerile din recurs făcute în legătură cu termenul

de soluționare a notificării nu prezintă o finalitate practică cât privește

critica hotărârii atacate.

Nici necesitatea de a

prezenta probe noi cât privește declarațiile cerute de lege sub aspectul că nu

mai sunt și alte acte doveditoare și, respectiv, că nu s-au încasat despăgubiri

conform acordurilor internaționale încheiate de România având ca obiect

reglarea problemelor financiare rămase în suspensie, nu a rezultat din situația

de fapt și de drept evocată în cauză, și nu este susținută de nici un element

concret care să aibă legătură cu acțiunea dedusă judecății, aceste aspecte

fiind de asemenea prezentate în termeni de generalitate.

De reținut că nu a

rezultat din documentele cauzei că reclamanții ar avea și o altă cetățenie

(decât cea română) care să facă incidente în speță eventuale acorduri

bilaterale încheiate de România cu referire la restituirea fostelor proprietăți

abuziv preluate de S.R.

Pe cale de consecință,

în mod legal, instanța de apel a trimis cauza spre rejudecare indicând

instanței de trimitere în mod necesar să examineze cererea de revendicare și cu

respectarea regulilor și condițiilor impuse de Legea nr. 10/2001 să aprecieze asupra

reparației care se impune în cauză, prin restituire în natură sau prin măsuri

reparatorii prin echivalent, urmând a lua aceleași măsuri pe care entitatea

investită cu soluționarea ar fi fost abilitată, în temeiul Legii nr. 10/2001,

să le ia.

Pe cale de consecință,

văzând dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., pentru considerentele

arătate, s-a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta P.M. București împotriva deciziei civile nr. 174/ A

din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX–a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 septembrie 2010.