ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3654/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată instanței, reclamanta Regia Autonomă de Transport București - R.A.T.B. a chemat în judecată SC L.L.C. SA - Sucursala București solicitând ca prin hotărâre să se dispună: - în principal, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.770.312,56 lei, reprezentând plată nedatorată, precum și la plata dobânzii legale de 498.700,25 lei și, - în subsidiar, să se dispună nulitatea relativă a Actului adițional B 7 la Contractul de furnizare din 19 februarie 2001 a energiei electrice și a Anexei nr. 3 la Contractul de furnizare din 31 mai 2006 a energiei electrice. Prin sentința nr. 10448 din 30 iunie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca nefondată acțiunea reclamantei.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că ambele contracte de furnizare cuprind clauze imperative specifice contractelor tip elaborate de autoritatea de reglementare, ele fiind încheiate în cadrul unei licitații publice deschise conform normelor aprobate prin H.G. nr. 592/1993, iar tipul de preț și tariful, fiind prețul rezultat din mecanismul concurențial al pieței electrice contractate de consumatorii eligibili (reclamanta, făcând parte din această categorie, ceea ce-i dădea posibilitatea să contracteze direct energie și îi conferea acces la rețelele de transport și distribuție a energiei electrice).

Instanța a mai reținut că, față de cele arătate anterior la care se adaugă acceptarea facturii și efectuarea plăților, reclamanta încearcă să acrediteze ideea că prețul convenit și achitat a fost impus prin dol și violență, săvârșite prin notificarea nr. 397 din 29 decembrie 2004, deși, primul contract s-a încheiat în anul 2001, iar cel de-al doilea în 2006, ambele fiind executate fără dificultăți. De asemenea, s-a considerat că procesul - verbal de constatare din 14 decembrie 2007 încheiat de Curtea de Conturi nu constituie o probă esențială care să fie în măsură a dovedi că s-a efectuat o plată nedatorată, el având - ca act extrajudiciar - forță probantă doar în corelare cu clauzele contractuale și normele legale incidente.

S-a statuat că procesul - verbal nu reprezintă un mijloc de probă convingător, în situația în care cele reținute în acesta nu corespunde realității, respectiv că nu s-a organizat o licitație și contractul s-ar fi încredințat direct, impunându-se modul de stabilire a prețului de furnizare. Totodată, instanța a reținut că nu sunt îndeplinire condițiile art. 993 C. civ. întrucât reclamanta nu a făcut plata aflându-se într-o eroare substanțială și nici în eroare, ci îndeplinindu-și obligația contractuală. În raport de soluția dată cererii principale, instanța a constatat că nu poate examina cel de-al doilea petit datorită caracterului său alternativ și subsidiar.

Apelul declarat de reclamantă a fost admis prin decizia nr. 74 din 8 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, care a reținut că interpretarea primei instanțe cu privire la faptul că petitele acțiunii ce au caracter alternativ sau subsidiar se exclud și nu pot fi soluționate împreună nu poate fi acceptată. S-a considerat că interpretarea potrivit căreia, cererile având caracter alternativ sau subsidiar nu pot fi soluționate împreună, este eronată pentru că este posibil ca prin aceeași acțiune să fie formulate mai multe cereri prin care se urmărește realizarea drepturilor ce decurg din același raport juridic sau drepturi între care există o legătură cu privire la persoane, ori la același temei juridic sau de fapt.

De asemenea s-a apreciat că excluderea cu caracter alternativ nu poate fi echivalentă cu soluționarea unei singure cereri, ci presupune ca - în situația în care cererea principală este respinsă - să se treacă la analiza cererii subsidiare. Curtea a mai reținut că instanța de fond era îndrituită să pună în vedere reclamantei, cu respectarea principiului disponibilității, succesiunea logico - juridică a cererilor. Împotriva acestei decizii, SC L.L.C. SA a declarat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 9 C. proc. civ., susținând următoarele: I. S-au interpretat și s-au aplicat incorect reguli derivate ori aparent întemeiate pe principiile judecății, ceea ce a determinat soluționarea nelegală a problematicii impuse de art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., prin „indicații” date instanței de rejudecare care substituie rolul și voința reclamantei; au fost încălcate dispozițiile legale imperative privind limitele rolului activ al instanței, precum și principiul disponibilității pentru următoarele motive: - Art. 720 6 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ. impune regula conform căreia judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii dedus judecății, regulă ce a fost încălcată întrucât petitele cererii introductive au caracter alternativ, precizându-se în mod expres acest caracter atât în cuprinsul cererii cât și în cadrul dezbaterii în fond a cauzei (încheierea din 23 iunie 2009). Recurenta arată că, petitul principal vizează valorificarea unei pretenții născută dintr-o plată nedatorată, iar petitlul subsidiar vizează injoncțiunea judiciară pentru sancționarea parțială a unor convenții de esența cărora este manifestarea de voință, în scopul de a da naștere la efecte juridice.

Ignorându-se nepermis încheierea de dezbateri, recurenta consideră că instanța de apel a depășit nepermis limitele în care judecata - în a doua instanță de fond - a fost mărginită de temeiurile cererii de apel și, fără a pune în discuția părților, a denaturat cererile reclamantei prin schimbarea temeiului și a cauzei debenuns a acestora.

- Aducând în discuție jurisprudența și doctrina în materia identificării cererii principale față de eventualele cereri accesorii, recurenta susține că decizia atacată este incorectă, atât cu privire la modalitatea în care au fost tratate din punct de vedere procesual cererile cumulative cu caracter alternativ, în condițiile în care partea a declarat expres modalitatea în care solicită dezlegarea pricinilor, cât și sub aspectul îndrumărilor date peste limitele învestirii instanței de apel, care reflectă, sub pretextul rolului activ, părtinirea nejustificată a părții căreia i se indică modalitatea în care ar trebui valorificate pretențiile sale. Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Este de necontestat faptul că acțiunea introductivă - așa cum a fost precizată - cuprinde două petite și anume, unul - considerat de reclamantă ca fiind principal - prin care s-a solicitat restituirea sumei de 2.770.312,56 lei și a dobânzii legale aferente cu titlu de plată nedatorată, și altul - considerat ca fiind subsidiar, având ca obiect nulitatea relativă a Actului adițional B 7 la contractul din 19 februarie 2001, a Anexelor 3 și 4 la Contractul din 31 mai 2006 și a art. 4 din același contract.

De asemenea, nu se poate face abstracție de poziția consecventă a reclamantei prin care a susținut că dacă, prin absurd, se va considera că plata sumei anterior menționate are ca temei contractele și anexele la acesta, atunci actele în discuție sunt lovite de nulitate relativă pentru vicii de consimțământ. În atare situație, ceea ce instanța de fond avea de lămurit, în virtutea rolului activ atribuit prin dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și cu respectarea disponibilității părții și a contradictorialității, era tocmai stabilirea petitului principal și a celui subsidiar, în raport de motivele invocate prin cererea adresată instanței. Acesta este de fapt sensul reținerilor instanței de apel din partea finală a considerentelor hotărârii (pag.7, paragraful penultim).

Așa fiind, Înalta Curte nu poate reține încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și nici schimbarea temeiului cererii adresată de reclamantă, cum nu pot fi primite nici criticile ce privesc depășirea limitelor învestirii trasate prin cererea de apel ori a cadrului procesual trasat de părți. De asemenea, instanța apelului a reținut corect că raționamentul primei instanțe în adoptarea soluției de a nu soluționa celelalte petite ale acțiunii este eronat întrucât se induce ideea - greșită - potrivit cu care prin respingerea unei cereri cu caracter principal nu s-ar mai impune cercetarea celorlalte pentru că s-ar exclude reciproc, în contextul în care, în situația respingerii cererii principale, instanța trebuie să procedeze la analizarea cererii subsidiare și invers, în cazul admiterii cererii principale când instanța nu mai are a se pronunța asupra cererii subsidiare.

În concluzie, soluția adoptată de instanța anterioară urmează a fi menținută pentru considerentele expuse prin respingerea recursului în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtele SC L.L.C. SA Timișoara și SC L.L.C. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 74 din 8 februarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2010.