ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2051/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Hunedoara

la data de 3 noiembrie 2005, înregistrată sub nr. 6687, reclamanta

SC F. SRL a chemat

în judecată pe pârâții H.R. și P.R., solicitând, în principal, să constate

nulitatea absolută a contractului de ipotecă încheiat între reclamantă și

pârâți la data de 22 noiembrie 2002, autentificat din 22 noiembrie 2002 la B.N.P.

- P.V.M. din Brad, pentru încălcarea principiului accesorialității contractului

de ipotecă, în lipsa unui contract de împrumut pe care să îl garanteze,

respectiv pentru lipsa de obiect și cauză, iar, în subsidiar să dispună

anularea menționatului contract pentru vicierea consimțământului sau prin dol

la data încheierii acestui act juridic.

Prin încheierea

pronunțată la data de 12 aprilie 2006, Secția civilă a Tribunalului Hunedoara a

scos cauza de pe rolul său și a trimis-o spre competentă soluționare

Tribunalului Cluj, având în vedere că prin Încheierea nr. 3054, pronunțată la

data de 22 martie 2006 de Secția civilă și de proprietate intelectuală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus strămutarea Dosarului nr. 6687/2005

de la Tribunalul Hunedoara la Tribunalul Cluj (fila 47), fiind înregistrat sub nr.

3917/2006, la această instanță, care, prin sentința civilă nr. 209, pronunțată

la data de 14 martie 2007, a declinat competența materială de soluționare a

acțiunii în favoarea Tribunalului Comercial Cluj, urmare a admiterii excepției

de necompetență materială, cu motivarea că imobilul ce constituie obiectul contractului

de ipotecă face parte din fondul de comerț al reclamantei.

Prin sentința

comercială nr. 2601, pronunțată la data de 2 mai 2007, Tribunalul Comercial

Cluj a respins excepția prescripției dreptului de a cere anularea contractului,

ca neîntemeiată, și, de asemenea, a respins, ca neîntemeiată, și acțiunea

formulată de reclamantă, în speță.

Spre a hotărî astfel,

tribunalul a reținut, cu referire la excepția prescripției dreptului de a cere

anularea contractului, invocată de pârâți, că termenul de prescripție de 3 ani

începe să curgă la data de 22 mai 2004, când s-au împlinit 18 luni de la data

încheierii contractului, astfel că, la data de 3 noiembrie 2005, când s-a

introdus acțiunea, acesta nu era împlinit, iar, pe fondul cauzei, a reținut că,

din conținutul contractului rezultă că există o creanță principală a

creditorilor pârâți față de debitoarea reclamantă, egală cu valoarea sumei

pentru care a fost constituită ipoteca, fiind nejustificată susținerea

încălcării principiului accesorialității contractului de ipotecă în cauză și că

reclamanta nu s-a prezentat în instanță pentru a propune probe în sprijinul

afirmațiilor referitoare la pretinsa viciere prin dol a consimțământului său.

Secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal a Curții de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 22,

pronunțată la data de 7 februarie 2008 a admis apelul formulat de reclamantă

împotriva sentinței pronunțată în cauză de Tribunalul Comercial Cluj, pe care a

schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acțiunea, a constatat

nulitatea absolută a

contractului

de ipotecă, autentificat din 22 noiembrie 2002 la Biroul Notarului Public - P.V.M.

și a obligat pe pârâți să plătească reclamantei suma de 55,30 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată la fond și apel, respingând capătul de cerere subsidiar.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de apel a reținut că părțile au încheiat un singur înscris intitulat „contract

de ipotecă” din conținutul căruia rezultă, cu certitudine, doar faptul că

reclamanta a consimțit la înscrierea unui drept de ipotecă în favoarea pârâților

pentru suma de 150.000 euro, restul clauzelor, specifice naturii juridice a

acestui act juridic nereferindu-se la împrumutul propriu-zis, care nu exista la

data încheierii contractului de ipotecă, care nu confirmă, prin el însuși,

existența contractului de împrumut - instanța de fond aplicând, greșit,

prezumțiile instituite de art. 1203 C. civ., și, cu toate că a constatat

ambiguitatea actului, a omis să constate că acest lucru îi profită reclamantei

în calitatea sa de debitoare, conform art. 983 C. civ.

Instanța de apel nu a primit criticile

referitoare la nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la citarea

părților, constatând că, pentru termenul din 25 aprilie 2007, reclamanta a fost

legal citată prin afișare la sediul indicat și nici pe cele vizând nulitatea

sentinței apelate, în considerarea mențiunilor cuprinse în practicaua sentinței

pentru ședința publică din 2 mai 2007, întrucât cauza a rămas în pronunțare la

data de 25 aprilie 2007.

Împotriva menționatei decizii au formulat

recurs intimații-pârâți H.R. și P.R., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct.

5, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-a arătat, în

esență, că hotărârea instanței de apel este lovită de nulitate fiind pronunțată

cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de art. 260 C. proc. civ., făcând astfel

incidente prevederile art. 105 pct. 2 C. proc. civ., întrucât s-a amânat

pronunțarea de 3 ori, câte 7 zile, fără nicio justificare; că instanța a

apreciat greșit probele administrate și nu a avut în vedere toate declarațiile

martorilor și a interpretat greșit contractul, nesocotind art. 977 C. civ. și

făcând, greșit, aplicarea art. 983 C. civ., în raport cu clauza contractuală

care se referă la împrumut, motivând confuz aplicarea prezumțiilor instituite

de art. 1203 C. civ., greșit apreciate.

Intimata a solicitat, prin întâmpinare,

respingerea recursului.

Secția comercială a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, prin decizia nr. 200, pronunțată la data de 28 ianuarie 2009, în Dosarul

nr. 3854/117/2006, a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de intimații-pârâți

împotriva deciziei civile nr. 22 din 7 februarie 2008, pronunțată de Secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Cluj, cu

motivarea că recurenții nu au depus dovada achitării taxei judiciare de timbru

și timbrul judiciar în forma prevăzută de lege, cu toate că au fost citați cu

această mențiune.

Învestită cu soluționarea contestației în

anularea deciziei nr. 200 pronunțată la data de 28 ianuarie 2009 în recurs,

aceeași instanță, prin decizia nr. 1327, pronunțată la data de 21 aprilie 2010,

a admis această cerere, a anulat menționata decizie și a fixat termen pentru

judecarea recursului, reținând că, din eroare, instanța de recurs nu a observat

actele ce atestau îndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru

și a timbrului judiciar.

Judecând recursul pe fond, Înalta Curte

constată că motivele invocate în susținerea acestei cereri sunt neîntemeiate.

Astfel, termenul prevăzut de art. 260 C. proc.

civ. are un caracter relativ, situație în care nerespectarea lui nu poate

produce consecințe cu privire la valabilitatea hotărârii judecătorești,

neputându-se reține pentru încălcarea acestui text legal incidența prevederilor

art. 105 pct. 2 C. proc. civ. și nici a cazului de casare prevăzut de art. 304 pct.

5 C. proc. civ.

Este de observat că, deși recurenții au

invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate în

susținerea acestui motiv de recurs se referă la greșita interpretare a

probelor, inclusiv a contractului de ipotecă ca înscris, or aceasta constituie

o chestiune de fapt care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe

denaturarea actului juridic dedus judecății, menționatele critici, nemaiputând

face obiectul analizei instanței de recurs față de redactarea art. 304 pct. 1-

9 C. proc. civ., în vigoare la data pronunțării deciziei recurate.

Având în vedere că instanța de apel, a

reținut, cu justețe, că regula de interpretare a contractelor prevăzută de art.

977 C. civ. nu poate fi aplicată în dovedirea existenței contractului de

împrumut, întrucât singura dispoziție din conținutul contractului de ipotecă

care ar putea avea, eventual, legătură cu ipoteticul contract de împrumut

încheiat de părți are valoarea unei clauze îndoielnice, impunând aplicarea

regulii instituite de dispozițiile art. 983 C. civ., se constată că nici

criticile vizând interpretarea și aplicarea precitatelor dispoziții legale,

circumscrise motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu pot fi

primite.

Cum recurenții au criticat motivarea

instanței de apel cu privire la aplicarea prezumțiilor instituite de art. 1203 C.

civ., considerând-o confuză, se constată că această afirmație nedezvoltată nu

răspunde cerințelor art. 304 pct. 7 căruia se circumscrie, iar critica greșitei

aprecieri a acestor prezumții de către instanța de apel excede controlului

casației, întrucât această apreciere este atributul suveran al instanțelor de

fond care statuează asupra valorii prezumțiilor.

Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza

2 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de

pârâții H.R. și P.R. împotriva deciziei civile nr. 22/2008 din 7 februarie 2008,

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

2 iunie 2010.