ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4094/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 265 din 28 noiembrie 2008 Tribunalul Argeș a admis contestația formulată de D.M. în contradictoriu cu pârâții A.V.A.S., SC R. SA Pitești, Primăria municipiului Pitești, Primăria comunei Bascov. A fost obligată pârâta A.V.A.S. să se pronunțe, prin decizie motivată, în temeiul Legii nr. 10/2001, asupra imobilului ce a făcut obiectul notificării (respectiv, terenul de 1.200 mp de pe raza municipiului Pitești). În considerentele sentinței s-a reținut că terenul, fostă proprietate a contestatoarei, este în prezent deținut de SC R. SA., motiv pentru care, în mod corect, Primăria municipiului Pitești a înaintat notificarea către A.V.A.S., fiind incidente în cauză dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că este competentă să se pronunțe asupra despăgubirilor instituția publică implicată în privatizarea societății.

Cum reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, a fost obligată A.V.A.S. să emită decizie motivată (reținându-se, în același timp, că pretențiile nu sunt justificate în contradictoriu cu ceilalți pârâți, cărora nu le-a fost demonstrată de altfel, legitimarea procesuală în cauză). Împotriva sentinței a declarat apel intimata A.V.A.S. care a formulat critici, în principal, asupra lipsei de competență materială a Tribunalului Argeș în soluționarea cauzei și în subsidiar, asupra fondului, în condițiile în care reclamanta a primit, în anul 1970, în schimbul suprafeței de teren expropriate, o altă suprafață, astfel încât nu mai putea beneficia de măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 159/ A din 19 noiembrie 2009 Curtea de Apel Pitești a admis apelul declarat, a desființat sentința și a trimis cauza spre competentă soluționare, în primă instanță, Tribunalului București. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat incidența în cauză a prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora dispoziția unității/entității deținătoare poate fi atacată la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul emitentului, în termen de 30 de zile de la comunicare. Cum apelanta-pârâtă își are sediul în circumscripția teritorială a Tribunalului București, iar competența instituită de norma specială este una absolută, rezultă că în mod greșit nu a fost observată și pusă în discuția părților, din oficiu, necompetența teritorială în soluționarea pricinii.

Ca atare, cu aplicarea dispoz. art. 297 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la art. 158 și urm. C.pr.civ., a fost desființată sentința și cauza trimisă spre soluționare instanței competente. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanta D.M., care a susținut nelegalitatea acesteia, în condițiile în care toate legile de retrocedare adoptate după 1990 au avut la bază, sub aspectul competenței, „principiul apropierii instanțelor de petent”. A considera că, în condițiile în care în cauză există mai mulți pârâți, având sedii situate în raza mai multor tribunale, ar fi „competent material numai unul dintre pârâți”, înseamnă de fapt, a nu-i da petentului posibilitatea de a alege tribunalul de la domiciliul său.

- S-a mai susținut că în speță nu trebuie ignorată aplicabilitatea dispozițiilor art. 13 alin. (2) C. proc. civ., „chiar dacă acest text se referă la competența teritorială și chiar dacă este cuprins într-o lege generală”. S-a solicitat casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Examinând criticile deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora, în sensul următoarelor considerente: Apreciind asupra necompetenței teritoriale de primă instanță a Tribunalului Argeș, instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora atacarea actului entității învestite cu soluționarea notificării se face la „secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul emitentului”.

Cum intimata-pârâtă A.V.A.S., obligată la emiterea deciziei, își are sediul în București, rezultă că în mod corect, în aplicarea dispozițiilor menționate, s-a constatat că Tribunalului București îi revine competența de primă instanță în soluționarea pricinii. Contrar susținerii recurentei, aceasta nu avea opțiunea, rezultată din dispoz. art. 9 C. proc. civ., de a alege „între mai multe instanțe competente, atunci când cererea este îndreptată împotriva mai multor pârâți” (și când competența ar fi atrasă de sediul/domiciliul oricăruia dintre ei). Aceasta întrucât, singurul pârât, în raport de care s-a apreciat că pot fi verificate pretențiile reclamantei (celorlalți reținându-se prin sentința de primă instanță, neatacată cu apel de către reclamantă, lipsa legitimării procesuale pasive) este A.V.A.S.

București. În același timp, norma specială reglementează competența teritorială în considerarea sediului emitentului actului, neputându-se face aplicarea, astfel cum pretinde recurenta a dispozițiilor art. 13 C. proc. civ., care statuează, cu caracter general asupra competenței teritoriale în cererile având ca obiect revendicarea de imobile (în favoarea instanței de la locul situării imobilului). Or, în raportul dintre norma generală și cea specială instituită în materia Legii nr. 10/2001, prioritate are, în mod evident, reglementarea specială, derogatorie de la dreptul comun (potrivit principiului specialia generalibus derogant). De altfel, prin criticile formulate, recurenta face trimitere la o regulă de drept (aceea a „apropierii instanțelor de petent”), care ar fi de natură să înlăture norma specială.

În materia competenței teritoriale însă, regula generală impusă de legiuitor are drept criteriu de determinare domiciliul pârâtului, iar nu pe cel al reclamantului (art. 5 C. proc. civ.). Pe de altă parte, această reglementare generală, care oricum nu sprijină critica de nelegalitate a recurentei (întrucât nu vizează stabilirea competenței în funcție de domiciliul celui care învestește instanța) nu-și găsește aplicabilitate în speță, fiind înlăturată, astfel cum s-a arătat, de norma specială. În consecință, constatându-se că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și că deci, critica de nelegalitate nu poate fi primită, recursul declarat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.M. împotriva Deciziei nr. 159/ A din 19 noiembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iunie 2010.