ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4094/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 265 din 28 noiembrie

2008 Tribunalul Argeș a admis contestația formulată de D.M. în contradictoriu

cu pârâții A.V.A.S., SC R. SA Pitești, Primăria municipiului Pitești, Primăria

comunei Bascov. A fost obligată pârâta A.V.A.S. să se pronunțe, prin decizie

motivată, în temeiul Legii nr. 10/2001, asupra imobilului ce a făcut obiectul

notificării (respectiv, terenul de 1.200 mp de pe raza municipiului Pitești).

În considerentele

sentinței s-a reținut că terenul, fostă proprietate a contestatoarei, este în

prezent deținut de SC R. SA., motiv pentru care, în mod corect, Primăria

municipiului Pitești a înaintat notificarea către A.V.A.S., fiind incidente în

cauză dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că este

competentă să se pronunțe asupra despăgubirilor instituția publică implicată în

privatizarea societății.

Cum reclamanta a

făcut dovada calității de persoană îndreptățită, a fost obligată A.V.A.S. să

emită decizie motivată (reținându-se, în același timp, că pretențiile nu sunt

justificate în contradictoriu cu ceilalți pârâți, cărora nu le-a fost

demonstrată de altfel, legitimarea procesuală în cauză).

Împotriva sentinței a

declarat apel intimata A.V.A.S. care a formulat critici, în principal, asupra

lipsei de competență materială a Tribunalului Argeș în soluționarea cauzei și

în subsidiar, asupra fondului, în condițiile în care reclamanta a primit, în

anul 1970, în schimbul suprafeței de teren expropriate, o altă suprafață,

astfel încât nu mai putea beneficia de măsurile reparatorii reglementate de

Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr.

159/ A din 19 noiembrie 2009 Curtea de Apel Pitești a admis apelul declarat, a

desființat sentința și a trimis cauza spre competentă soluționare, în primă

instanță, Tribunalului București.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a constatat incidența în cauză a prevederilor art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora dispoziția unității/entității

deținătoare poate fi atacată la secția civilă a tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul emitentului, în termen de 30 de zile de la

comunicare.

Cum apelanta-pârâtă

își are sediul în circumscripția teritorială a Tribunalului București, iar

competența instituită de norma specială este una absolută, rezultă că în mod

greșit nu a fost observată și pusă în discuția părților, din oficiu,

necompetența teritorială în soluționarea pricinii.

Ca atare, cu

aplicarea dispoz. art. 297 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la art. 158 și

urm. C.pr.civ., a fost desființată sentința și cauza trimisă spre soluționare

instanței competente.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamanta D.M., care a susținut nelegalitatea

acesteia, în condițiile în care toate legile de retrocedare adoptate după 1990

au avut la bază, sub aspectul competenței, „principiul apropierii instanțelor

de petent”.

A considera că, în

condițiile în care în cauză există mai mulți pârâți, având sedii situate în

raza mai multor tribunale, ar fi „competent material numai unul dintre pârâți”,

înseamnă de fapt, a nu-i da petentului posibilitatea de a alege tribunalul de

la domiciliul său.

- S-a mai susținut că

în speță nu trebuie ignorată aplicabilitatea dispozițiilor art. 13 alin. (2) C.

proc. civ., „chiar dacă acest text se referă la competența teritorială și chiar

dacă este cuprins într-o lege generală”.

S-a solicitat casarea

deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Examinând criticile

deduse judecății, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora,

în sensul următoarelor considerente:

Apreciind asupra

necompetenței teritoriale de primă instanță a Tribunalului Argeș, instanța de

apel a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, potrivit cărora atacarea actului entității învestite cu

soluționarea notificării se face la „secția civilă a tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul emitentului”.

Cum intimata-pârâtă

A.V.A.S., obligată la emiterea deciziei, își are sediul în București, rezultă că

în mod corect, în aplicarea dispozițiilor menționate, s-a constatat că

Tribunalului București îi revine competența de primă instanță în soluționarea

pricinii.

Contrar susținerii

recurentei, aceasta nu avea opțiunea, rezultată din dispoz. art. 9 C. proc. civ.,

de a alege „între mai multe instanțe competente, atunci când cererea este

îndreptată împotriva mai multor pârâți” (și când competența ar fi atrasă de

sediul/domiciliul oricăruia dintre ei).

Aceasta întrucât,

singurul pârât, în raport de care s-a apreciat că pot fi verificate pretențiile

reclamantei (celorlalți reținându-se prin sentința de primă instanță, neatacată

cu apel de către reclamantă, lipsa legitimării procesuale pasive) este A.V.A.S.

București.

În același timp,

norma specială reglementează competența teritorială în considerarea sediului

emitentului actului, neputându-se face aplicarea, astfel cum pretinde recurenta

a dispozițiilor art. 13 C. proc. civ., care statuează, cu caracter general

asupra competenței teritoriale în cererile având ca obiect revendicarea de

imobile (în favoarea instanței de la locul situării imobilului).

Or, în raportul

dintre norma generală și cea specială instituită în materia Legii nr. 10/2001,

prioritate are, în mod evident, reglementarea specială, derogatorie de la dreptul

comun (potrivit principiului specialia generalibus derogant).

De altfel, prin

criticile formulate, recurenta face trimitere la o regulă de drept (aceea a

„apropierii instanțelor de petent”), care ar fi de natură să înlăture norma

specială.

În materia

competenței teritoriale însă, regula generală impusă de legiuitor are drept

criteriu de determinare domiciliul pârâtului, iar nu pe cel al reclamantului (art.

5 C. proc. civ.).

Pe de altă parte,

această reglementare generală, care oricum nu sprijină critica de nelegalitate

a recurentei (întrucât nu vizează stabilirea competenței în funcție de

domiciliul celui care învestește instanța) nu-și găsește aplicabilitate în

speță, fiind înlăturată, astfel cum s-a arătat, de norma specială.

În consecință,

constatându-se că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și că deci, critica de nelegalitate nu poate fi

primită, recursul declarat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta D.M. împotriva Deciziei nr. 159/ A din 19

noiembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 iunie 2010.